1
Atîrn atît de greu şi
mi se pare
că niciodată n-am să
mă mai scol,
doar gîndul stă ca
pasărea să zboare,
lăsînd în urmă ramul
vieţii gol.
Ca-n ceaţă văd prin
pleoapele închise
(sau văzul poate
scapă-n sus şi el?)
şi umbre dragi,
ca-ntr-un alai de vise,
veghează-n jur, să nu
mă tem defel.
Presimt că e
o-ntîmpinare doară,
un bun-venit pe malul
lor de lume,
dar înăuntru nu-s şi
nici afară,
ca fătul tras din
burta unei mume,
şi-aştept tăcut pe-o
cale de lumină
o dezlegare care stă
să vină…
2
Mă uit în jur, de
undeva de sus,
şi slobod sînt cum
n-am mai fost vreodată;
străin mă simt de
trupul meu răpus,
ce-atît de altfel
văzului se-arată.
E lume-n preajma lui
(ce nu-i şi-a mea)
şi nu-nţeleg deloc de
ce nu-mi pasă…
I-aud pe toţi, dar
simt de parc-aş vrea
să tacă mîlc, pe-o
limbă mai frumoasă…
A mea-i duhoarea asta,
sau a lor?
Dar şi-o mireasmă
bună-mi dă tîrcoale
şi-n ea mă leagăn ca
un fulg uşor…
Mai e – şi cît? –
acolo jos din mine?
Şi-aici de ce-s, cu
gîndurile goale
şi-atît de nou încît
să zbor îmi vine?!
3
Privesc, cum trec pe
rînd, la toţi ai mei,
dar parcă n-am de
nimeni nici un dor…
Ce chinuit stă
sufletul în ei
şi cît de greu atîrnă
pasul lor!
Mi-s dragi cumva, dar
ca-ntr-un vis departe…
M-aş vrea cu ei aicea
sus, nu jos…
Aşa de plin de viaţă
(sau de moarte?),
tot restul lumii-mi
pare de prisos…
De mai de sus, presimt
un sorb aproape
şi mă-nfior de recea
lui suflare,
spre care stă şi sinea
mea să scape…
Nici înapoi nu trag,
nici înainte,
ci doar veghez în
tinda tainei care
mă-nghite lin, cu cea
din urmă minte…
4
Nu sînt ce-am fost,
dar nici nimic, ci-mi pare
că stau să mă
trezesc ca dintr-un vis,
iar cîte-s vii atît
de scumpe mi-s
că să le pipăi nu
mai am răbdare...
Dar îngeri mă
privesc din depărtare
și simt că cercul
lumii s-a închis
și că plutesc
stelar peste abis,
cu limbi de foc în
loc de mădulare.
Sînt gînd, și grai,
și văz fără măsură,
și o nelume-ntreagă
mă îmbie...
E cineva care de
noi se-ndură
aici, în vraiștea
cerului pustie?
Mă răsucesc în
slava mea impură
și mă arunc în gol
ca-n veșnicie...
5
În zbor înalt de
vultur levantin
şi-n cînt celest de
pasăre măiastră,
avînt îmi iau spre
zariştea albastră
şi după mine
îngerii se ţin.
Îmi sună trupu-a
gol, dar amiroase
a pîine coaptă-n
jarul Tău de sus,
muiată-n vinul cel
spre jertfă-adus
în alt potir, de
carne şi de oase...
Nici vis nu e, dar
nici aievea parcă,
ci toate par sub
alte legi să stea,
cu vremea val şi
veşnicia arcă.
Nu ştiu nici cît e
viaţă sau e moarte,
nici dacă-s eu sau
altu-n sinea mea,
ci doar că totul
merge mai departe...
6
Mă uit în urmă și-mpăcat îmi spun,
c-o duioșie fără de durere,
că am trecut și eu, cînd rău, cînd bun,
prin lumea care-acum ca visul piere...
Mă simt în zbor mai treaz ca niciodată,
dar parcă nu-i, defel, trezia mea,
ci altu-mi ține locul și se-arată
atît de eu cum singur n-aș putea!
Cu gîndul simt cum timpu-n mine moare,
cum simți, în trup, c-o boală veche trece,
și veșnicia toată la picioare
se-ntinde albă, ca o ceață rece,
iar de departe, din adînc de mine,
ce-a fost se face una cu ce vine...
7*
Purtat spre vămi
de-un înger ce mă ştie
cum nici eu însumi
nu mă ştiu la fel,
străvăd din mers
rîvnita-mpărăţie
şi ca un prunc mă
dau pe lîngă el.
De-o fi să aibă
cerul milă mare,
nu de ce-am fost,
ci de ce-am vrut să fiu,
voi cere-n vecii
vecilor iertare
că n-am umblat cu
îngerul de viu.
Şi de-o să aibă
ruga mea-nlesnire,
nu zic de sfînt, ci
doar de slugă bună,
voi trage-n sus, pe
firul ei subţire,
cît pot din neamul
meu, ca pe-o arvună,
căci tot ce-am fost
în lume, după fire,
se face-n cer o
singură iubire.
8**
Lumina-aceasta,
Doamne, cu care mă fac una,
mi-e clar că de la
Tine își ia splendoarea ei:
oricît Te-aș vrea
de tare, tot Tu mai mult mă vrei
și chipul Tău în
mine Ți-l măiestrești întruna.
Ce n-am putut
pricepe în carnea mea, nebuna,
pricep acum pe
limba cereștilor scîntei
și duhul mi
se-ntoarce la primul lui temei,
aievea pretutideni
și pentru totdeauna.
Mai sînt eu însumi
oare? Și la ce bun aș fi,
cînd totul este-n toate
și toate sînt în toți,
cum nu puteau să
fie prin firea lor mai vii?
La ce liman al
slavei Te-ndupleci să ne scoți,
pe noi, risipitorii
iubirii Tale fii,
Tu, Cel
ce-altminteri lumea s-o pierzi prea lesne poți?!
Răzvan CODRESCU
* Sonet închinat
vlădicăi Bartolomeu Valeriu Anania, la săvîrșirea sa.
** Numai acest ultim
sonet este inedit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu