Ca și pe alți emblematici luptători anticomuniști ai Exilului
românesc de peste ocean (Zahu Pană, Nicu Naum, George Bălașu, Nicolae Pora,
Grigore Caraza, Vasile-Jacques Iamandi, părintele Dumitru Ichim, Ion Halmaghi, Nicolae
Iliescu, George Donev, Alexandru Ronnett etc.), l-am cunoscut pe fostul deținut
politic Nicolae (Neculai, Nicu) Popa în 1992, la Romfest-ul de la Hamilton
(Canada), al cărui președinte onorific era părintele Gheorghe Calciu. Erau
vremurile bune cînd încă apărea acolo Cuvântul
românesc (la care am și colaborat o vreme), iar oamenii mai credeau, după
prăbușirea comunismului, în resurecția unei Românii de dreapta, creștine și
naționaliste, conectate la marea ei tradiție interbelică, dar și la civilizația
„lumii libere”. Iar vreo zece ani mai tîrziu (după ce ne-am revăzut pe îndelete
în țară, unde venea cu entuziasm an de an, uneltind mereu ctitorii
mărturisitoare, pe ambele maluri ale Prutului), el m-a găzduit la Los Angeles,
cu el am vizitat Disneyland-ul (avea încă, la 70 de ani, disponibilitatea de a
se bucura ca un copil) și cu el am bătut la pas întreg Las Vegas-ul, cu toate
perfidele lui ispite. Ultima dată l-am revăzut acum vreo trei ani, cînd încă
își purta boala pe picioare. Postez aici – recunoscător autorului – necrologul
pe care i l-a alcătuit prietenul Claudiu Târziu și capitolul pe care i l-a
dedicat în cartea de mărturii Cei 13 care
m-au salvat (2018). Reproduc, de asemenea, cuvîntul rostit de regretatul
Nicolae Popa la Putna, în 2004, la 500 de ani de la strămutarea la ceruri a
Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt. Dumnezeu să-l odihnească, să-i mîngîie
familia îndoliată (noi ne-am obișnuit să-i spunem „Clanul Popa”,
căci este vorba – dacă nu le-am pierdut șirul – de 6 copii și de vreo 20
de nepoți) și să ne facă
vrednici de dreapta lui pomenire din neam în neam! (R. C.)
NE-A PĂRĂSIT UN ALT SIMBOL
AL DEMNITĂȚII ROMÂNEȘTI:
NICU POPA
În această seară a trecut la cele veșnice unul dintre românii
exemplari, un erou și un model, Nicu Popa de la
Los Angeles. Suferea de o boală grea de multă vreme. Ultima oară am vorbit cu
dînsul la telefon acum cîteva săptămîni, într-un moment în care mă aflam
împreună cu alți foști deținuți politic și cu prietenul Răzvan Codrescu la o
masă sărbătorească. Am vrut cu toții să-l auzim, să-l asigurăm că-l purtăm în
gînd și în rugăciuni și să-l încurajăm. Era neclintit ca o stîncă și tot el
ne-a încurajat pe noi.
Dumnezeu să-l numere cu drepții Lui!
Claudiu TÂRZIU
NECULAI POPA (21 IUNIE
1931 – 12 NOIEMBRIE 2019)
SAU DESPRE UN ELEV LA ȘCOALA „BANDIȚILOR”
L-am cunoscut la Romfest – Congresul Românilor de Pretutindeni,
în anul 2000. Ieşea în evidenţă. Cu o statură nu prea înaltă, dar bine legat,
mereu „uneltind“ ceva plin de voioşie şi de entuziasm, în ciuda vîrstei sale.
Vorbind deschis, ca un om care niciodată în viaţă nu s-a ascuns, şi pus pe
fapte, d-l Neculai Popa (n. 1931, Galaţi) devenise unul dintre preferaţii
tinerilor – mulţi veniţi pentru prima dată la o întrunire cu foşti luptători
anticomunişti.
Am vorbit puţin atunci cu dînsul, căci amîndoi aveam îndatoriri
legate de desfășurarea congresului, care ne ţineau ocupaţi. Dar ne-am
reîntîlnit după doi ani. Noi, un grup de tineri din Bucureşti, voiam să punem
în operă o hotărîre a Romfest 2000, să instituţionalizăm Romfest în ţară.
D-l Popa ne-a încurajat şi ne-a mijlocit legăturile şi cu alţi membri ai
Comitetului Internaţional al Romfest. I-am telefonat împreună Părintelui
Calciu, ca să-l rugăm să ne fie preşedinte de onoare, cum era şi pentru
Romfestul din exil. Părintele a acceptat bucuros.
Pe urmă au fost multe alte întrevederi ale noastre, căci Romfest
a fondat revista Rost şi s-a ambiţionat să
organizeze congrese periodice ale românilor de pretutindeni în ţară. Nu tot ce
ne-am propus ne-a ieşit. Dar prietenia cu d-l Nicu Popa ne-a îmbogăţit, căci
modelul de luptător şi-a lăsat amprenta în fiecare dintre noi.
Fost deţinut politic aproape 14 ani în cele mai teribile
puşcării comuniste, consideră că experiența carcerală a fost pentru el o
„universitate“, mai ales că i-a avut drept dascăli pe unii
dintre cei mai străluciți intelectuali ai țării, colegi de detenție, „bandiți“
ca și el, după cum îi numeau, cu ură, gardienii. După eliberare a fost urmărit,
anchetat şi ameninţat de Securitate permanent, pînă în 1979, cînd a reuşit să
emigreze în SUA. Ajuns pe tărîm american, a fost unul dintre cei mai
activi luptători ai exilului pentru demascarea comunismului şi pentru salvarea
României. S-a aflat în conducerea mai multor organizaţii civice româneşti
(este şi astăzi preşedinte al Consiliului Româno-American din
Los Angeles, orașul în care locuiește) şi a fost tot timpul în primele
rînduri ale demonstraţiilor de stradă anticomuniste.
După căderea regimului Ceauşescu, a venit şi de cîteva ori pe an
în ţară, ca să aducă ajutoare sau să întreprindă numeroase acţiuni civice.
Spirit energic și generos, n-a ezitat niciodată să dea din banii săi pentru
nevoile altora.
În ultimii ani ne-am văzut mai rar, căci s-a implicat în cîteva
proiecte foarte importante în Basarabia, care l-au acaparat total. Susţine, cu
dreptate, că acum Basarabia şi Bucovina ar trebui să fie prioritatea întregii
naţiuni, căci, dacă nu le ţinem aproape măcar sufleteşte, înstrăinarea noastră
va fi deplină curînd, cu sau fără graniţe.
În 2011, pentru o viaţă de luptă românească, d-l Neculai Popa a
fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României“ în grad de Ofiţer de către
preşedintele României, Traian Băsescu. Un mic semn de recunoaştere a
adevăratei elite a acestui neam.
Viața lui Neculai Popa, ca a atîtor alți eroi mai mult sau mai
puțin cunoscuți, ar merita o ecranizare. Pînă atunci, ar trebui să-i
ascultăm povestea așa cum ne-o împărtășește: franc, natural, pe alocuri cu
umor. Cel mai în amănunt a făcut-o într-un excelent dialog cu istoricul Flori
Bălănescu, cuprins în volumul Fără închisoare nu aș fi fost
nimic (Editura
Ratio et Revelatio, Oradea, 2016; 356 de pagini, incluzînd un dosar
foto-documentar consistent, de peste 50 de pagini, precum și reproducerea unor
documente din arhivele Securității). Mărturiile sale sînt confirmate și
uneori completate de dosarul său de urmărire de la Securitate.
Am avut și eu ocazia să-l ascult în mai multe rînduri, atît în
întîlniri amicale, cît și în întruniri publice. Cel mai pregnant mi-a
rămas în memorie un episod întîmplat în primăvara lui 2003, poate pentru că
sentimentul pe care mi l-a lăsat este unul de neșters. Eram într-un tren spre
Galați, alături de Părintele Gheorghe Calciu, de scriitorul Marcel Petrișor și
de d-l Nicu Popa. Mergeam în orașul de pe Dunăre pentru a încerca să pregătim
un congres al românilor de pretutindeni care să se țină în Galați și Cahul,
spre o unitate în duh, dacă nu în fapt, a românilor despărțiți de o graniță trasată
în mod nedrept. Iscodiți de mine și de prietenul Nicu Butnaru (unul dintre fondatorii Asociației „Rost“), bătrînii istoriseau întîmplări din
închisoare. Nu voi uita niciodată cît de șocat am fost să-i văd rîzînd zgomotos
la amintirea pariurilor pe care le puneau între ei cu privire la cîte lovituri
cu „vîna de bou“ vor rezista fără să scoată un murmur. Mi se părea un contrast
incredibil între scenele dramatice și umorul pe care ei îl vedeau în aceste
situații.
Ce m-a surprins mereu la acești oameni este detașarea cu care
își privesc trecutul, puterea de a rîde de el sau de a-l minimaliza, ca pentru
a-l exorciza. Ei nu se consideră nici eroi, nici martiri, nici sfinți, ci numai
niște robi ai lui Dumnezeu care au fost puși la încercare. Și sînt fericiți că
au făcut față.
Aș vrea să fiu bine înțeles: nu-și bagatelizează crezurile
pentru care au fost închiși; dimpotrivă, și le slujesc, cu alte mijloace, pînă
la capăt. Dar asta nu-i face nici încrîncenați, nici revanșarzi, nici speriați.
Nicu Popa a intrat de tînăr în închisoare, ca și ceilalți, și
fără să aibă nici o apartenență politică, ci numai o aversiune fățișă pentru
comunism. În timpul alegerilor din 1946, deci la numai 15 ani, a fost
ridicat și bătut de Siguranță pentru că a scris pe ziduri mesaje de susținere a
PNȚ. La 18 ani, s-a îmbarcat pe un vas comercial, ca marinar, cu
gîndul ascuns de a fugi din țară. La 27 ianuarie 1950, a părăsit remorcherul
„Cloșca“ pe care naviga și, intrat pe o filieră de recrutori ai spionajului
american, a ajuns într-un lagăr din zona americană a Austriei, la Salzburg. De
acolo, a trecut imediat la Căminul Românesc din Salzburg. Peste cîteva zile,
interogat de un ofițer al CIA, a spus că vrea să lupte împotriva rușilor. A
fost asigurat că va fi pregătit pentru culegerea de informații și va pleca
înapoi în țară, pentru a ajuta rezistența armată anticomunistă, căci va urma un
nou război mondial, care va scoate România de sub influența sovietică.
În urma unui instructaj precar, lipsit de experiență și rău
sfătuit, Nicu Popa a ales să se întoarcă în țară cu acte false, sub cuvînt că e
un marinar care a rămas să repare un vapor și acum revine în patrie. Spera că
astfel va putea să se alăture mai ușor rezistenței, decît riscînd trecerea
frauduloasă a frontierei. A fost arestat la Curtici, pe 24 martie 1951, și
deferit justiției sub acuzația de „înaltă trădare“.
În Ajunul Crăciunului lui 1951 și-a citit sentinţa: 25 de ani de
temniță! „M-am bucurat că am scăpat cu atît și că nu m-au executat!“ –
avea să-i spună lui Flori Bălănescu.
A pătimit la Jilava, Aiud, Gherla, Piteşti și Dej. În temniță,
cel mai mult s-a apropiat de legionari. Cu o parte dintre cei alături de care a
suferit a rămas prieten pe viață.
A fost eliberat la 1 august 1964.
Claudiu TÂRZIU
(din vol. Cei 13 care m-au
salvat,
Ed. Rost, București, 2018, pp. 103-107)
ŞTEFANE, MĂRIA-TA,
TU LA PUTNA NU MAI STA!
Cuvînt ţinut de D-l Nicolae
Popa
din Los Angeles la Putna, în 2004,
în cadrul festivităţilor prilejuite de
împlinirea a 500 de ani
de la strămutarea la ceruri
a Binecredinciosului Voievod
Ştefan cel Mare şi Sfînt
Doamnelor, Domnişoarelor şi
Domnilor,
fraţi români de dincoace şi de
dincolo de Prut,
Ne-am adunat aici, în Ţara de Sus,
aduşi de prin toate părţile lumii, la chemarea de dincolo de moarte a celui
între Sfinţi Voievodului nostru Ştefan cel Mare. 47 de ani pe pămînt şi 5
veacuri în ceruri, el a fost şi a rămas athleta Christi, „atletul
lui Christos”, cum l-a numit Papa Pius al II-lea încă de la 1463. Şi căutînd să
exprimăm în cuvînt emoţia care ne stăpîneşte şi dorurile care ne ard, ne vin
aproape de la sine, în gînd şi pe buze, versurile mereu proaspete ale lui
Eminescu – celălalt mare voievod şi sfînt, al limbii române: Ştefane,
Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta.../ Doar s-a-ndura Dumnezău/ Ca
să-ţi mîntui neamul tău!/ Tu te-nalţă din mormînt/ Să
te-aud din corn sunînd/ Şi Moldova adunînd…
Românul care n-aude acum şi aici cornul
lui Ştefan, degeaba a mai bătut atîta drum şi degeaba mai face umbră pămîntului!
Românul care nu simte acum şi aici că
Eminescu e cu noi, degeaba cască ochii şi ciuleşte urechile, căci nimic nu va
pricepe şi cu nimic nu se va folosi!
Cîtă dreptate avea regretatul
Petre Ţuţea să-l definească pe Eminescu: „sumă lirică de voievozi”! Vedeţi cum
toate se întîlnesc şi toate se leagă în lumina adevăratului românism, în
această logică a inimii neamului, care are raţiuni pe care raţiunea nu poate să
le înţeleagă?!
Da, sîntem aici şi acum de
faţă întrucît credem şi mărturisim această trinitate a vredniciei şi demnităţii
româneşti: Ştefan, Eminescu, Ţuţea. Ştefan cel Mare este icoana
românismului patriarhal şi spaima „liftei păgîne”; Eminescu este icoana
românismului modern şi spaima „negrei străinătăţi”; Ţuţea este icoana
românismului contemporan şi spaima „bestiei roşii”. De la Ştefan prin Eminescu pînă
la Petre Ţuţea trece „linia neamului” – şi de noi, de fiecare, depinde
să o ducem mai departe sau să o trădăm.
Avem un trecut de care putem fi
mîndri, dar mîndria singură nu este de ajuns. Acest trecut ne onorează, dar ne
şi obligă. Dacă nu e dublată de vrednicie, mîndria n-aduce nici un rod, aşa
cum, după cuvîntul apostolic, „credinţa fără fapte moartă este”.
Zice o vorbă din bătrîni că românul îşi pune
căciula dinainte şi se judecă singur. E bine, măcar din cînd în cînd, să ne
facem, ca inşi şi ca neam, un astfel de examen de conştiinţă. Şi e bine ca în
locul „căciulii” să ne punem dinainte reperele şi pildele istoriei noastre mai
vechi sau mai noi, cercetînd în ce măsură sîntem în duhul şi pe linia lor, cu
gîndul, cu vorba şi cu fapta.
Noica spunea despre Eminescu că e „conştiinţa noastră mai
bună”; într-un fel, toţi înaintaşii iluştri – sfinţi, martiri, voievozi,
cărturari – sînt „conştiinţele noastre mai bune” şi alcătuiesc soborul
neamului românesc. Acest sobor este tainic prezent pentru fiecare inimă şi
minte românească, iar în fruntea lui trebuie că stă, creştineşte vorbind, îngerul
păzitor al neamului, rînduit nouă de dincolo de veac.
Să nu ne pierdem încredinţarea că aceşti înainte-veghetori
se bucură sau se întristează cu noi şi pentru noi. Numai această încredinţare
dă dimensiunea vie a ceea ce numim „istorie naţională” şi în lumina ei putem să
definim neamul ca o comunitate eternă a generaţiilor trecute, prezente şi
viitoare, ca o realitate organică şi purtătoare de destin. Căci, vorba lui
Eminescu, „statul român moştenit de la zeci de generaţii, care-au luptat şi
suferit pentru existenţa lui, formează moştenirea altor zeci de generaţii
viitoare şi nu e jucăria şi proprietatea exclusivă a generaţiei actuale”.
Încercînd să dăm seama de starea de azi a neamului
nostru, nu trebuie să cădem într-un criticism radical şi deznădăjduit, dar nici
nu trebuie să fugim de orice critică şi să cădem într-un populism ieftin. Orice rană a neamului, în care punem degetul, ne doare
deopotrivă pe toţi cei ce sîntem mădulare ale lui. Şi fiecare avem o parte de
răspundere, mai mare sau mai mică, faţă de ce este şi faţă de ce va fi, căci
nimeni nu se poate lăuda cu desăvîrşirea absolută, dar cu toţii sîntem chemaţi
la mai multă desăvîrşire.
Istoria
modernă a fost, pentru noi, românii, o cruce grea. Modernitatea aceasta s-a
desfăşurat între două mari crize naţionale: fanariotismul şi comunismul.
Diferitele revoluţii şi războaie care au punctat-o ne-au făcut s-o luăm mereu
de la capăt, iar „celula românească”, cum îi plăcea să spună lui Mircea Eliade,
s-a subţiat pe acest fond, ducînd la o eclipsă a tradiţiei şi la o anume
neîncredere în forţele proprii. Eminescu se plîngea, încă de la vremea
lui: Săracă Ţară de Sus,/ Toată faima ţi s-a dus…, iar faimoasa
lui Doină ce este altceva decît cîntecul de jale şi de veghe
al românismului asediat în propria lui casă? Sigur că detaliile diferă de la o
epocă la alta, dar răul e mereu la pîndă, deghizat în o mie de feţe. De
aceea, Doina lui Eminescu, chiar dacă este depăşită de
schimbarea anumitor realităţi sociale, economice, politice sau culturale,
rămîne, dincolo de ele, expresia perenă a durerii, dar şi a nădejdii româneşti;
aş zice, mai bine, a dorurilor noastre, căci dorul este în
acelaşi timp durere şi nădăjduire, trăirea unei neîmpliniri prezente (De la
Nistru pîn’ la Tisa/ Tot românul plînsu-mi-s-a…), dar şi aşteptarea unei
împliniri viitoare (Doar s-a-ndura Dumnezău/ Ca să-ţi mîntui neamul tău…).
Dacă atît de gravă era problema
acum o sută şi mai bine de ani, cu cît mai gravă este ea astăzi, după ce am
trecut prin cumplita experienţă comunistă, prin „ciuma roşie” care a decapitat
naţiunea şi a pervertit sufletele, şi din a cărei convalescenţă sîntem departe
de a fi ieşit! S-a observat cu dreptate că „nu ajunge să ieşi din comunism;
trebuie să ieşi şi din toate consecinţele lui” (Jean-François Revel). Or,
consecinţele acestea, „sechelele comunista”, cum li se spune adesea, sînt marea
noastră problemă naţională în zorii noului veac şi mileniu.
E o realitate că relele de natură
materială moştenite de la comunism se remediază mai uşor decît cele de natură
moral-spirituală. De aceea, lupta cea mai mare şi mai grea se dă la nivelul mentalităţii noastre publice, iar printre tarele care
ne apasă se numără şi acestea trei: conformismul, oportunismul şi colaboraţionismul.
Conformismul este
o stare de abandon, de „ieşire din priză”, generată fie de oboseală, fie de
frică, fie de comoditate, fie de deznădejde, iar uneori de toate la un loc.
Omul acceptă formele exterioare care i se impun, mai mult sau mai puţin
teroristic, iar de la o vreme ajunge să nu mai gîndească cu propria minte, ci
să se lase total manevrat de sistem, fără personalitate şi fără perspective.
Oportunismul se
învecinează cu conformismul, dar nu trebuie confundat cu el. Dacă conformismul
este rezultatul unei stări de slăbiciune sau de laşitate neputincioasă,
oportunismul este exploatarea parşivă a unei situaţii date: oportunistul
acceptă „jocul” şi caută să profite indirect de pe urma lui, fără ceea ce el
numeşte „scrupule inutile”. Conformismul este pasiv şi resemnat, în vreme ce
oportunismul este activ şi interesat. Conformistul se pierde de obicei în
mulţime, aproape pînă la anonimat; oportunistul iese cu trufie vicleană din
rîndul celor mulţi, pe care-i dispreţuieşte pentru că „nu ştiu să se orienteze”,
„să profite de situaţie”. Conformistul e naiv şi oarecum mîhnit de condiţia lui
(„Ce să-i faci, asta e, se poate şi mai rău, vai de capul nostru!”), în vreme
oportunistul e şmecher şi mai degrabă încîntat de sine („M-am scos, i-am dus şi
de data asta, dă-i în mă-sa! Nici usturoi n-am mîncat, nici gura nu-mi miroase!”).
Colaboraţionismul, spre
deosebire de oportunism, este pactul făcut pînă la capăt, autolivrarea directă
şi obedientă în slujba Puterii, în schimbul unor privilegii permanente,
personale sau de grup. Colaboraţionistul nu mai este un simplu aventurier al
contextului, ci este deja parte din sistem, drept care şi
lucrează sistematic, pe bază de programări şi conexiuni, de obicei
fără nici o iluzie de independenţă, iar uneori cu un zel exagerat, tocmai
pentru a-şi convinge stăpînii de maxima lui subordonare funcţională.
Colaboraţionistul este deja în situaţia de a aspira să parvină de la periferia
sistemului spre centrul lui, gata de orice compromis în numele „scopului care
scuză mijloacele” („Politica e curvă, asta e!”).
Conformismul, oportunismul şi
colaboraţionismul sînt trei trepte morale şi sociale ale „pactului cu diavolul”.
Cînd ele ajung predominante într-o societate, societatea respectivă degenerează
pînă la monstruozitate, cum s-a întîmplat cu toate societăţile comuniste. La
noi, după ce la început comunismul a fost impus cu forţa şi privit cu o
suspiciune aproape generală, tot mai mulţi români au ajuns, treptat, să-i cedeze
din mers, adoptînd, după fire şi împrejurări, una sau alta dintre aceste forme
ale „pactului cu diavolul” şi prefăcînd compromisul în mod de viaţă şi în
mentalitate publică. Va fi contribuit la aceasta, desigur, pe lîngă terorismul
politico-ideologic şi psiho-social, specific tuturor regimurilor totalitare, şi
proasta tendinţă a românului obidit de a încerca iluzoriu să se acomodeze cu
răul, tendinţă mentală şi comportamentală cu rădăcini străvechi, atestată de
numeroase proverbe şi zicători frecvent invocate: „Fă-te frate cu dracul pînă
treci puntea”, „Nici dracul nu-i chiar aşa de negru cum pare”, „Capul plecat
sabia nu-l taie” şi altele asemenea. Comunismul – şi aici se vede caracterul
lui diabolic – a reuşit să ne anuleze majoritatea virtuţilor naţionale şi să ne
accentueze defectele constitutive, pe un fond pervers de descreştinare şi de
educaţie/reeducare ateo-materialistă. Că fenomenul s-a petrecut şi la alte
meridiane, aceasta poate fi pentru noi o scuză, dar nicidecum o consolare.
Astăzi comunismul a trecut formal,
dar am rămas – mulţi, prea mulţi dintre noi, în diferite grade – cu aceste
defecţiuni de mentalitate. Conformismul, oportunismul şi colaboraţionismul
şi-au găsit forme noi de manifestare, şi de o parte şi de alta a Prutului.
Românul s-a obişnuit să fie năimit şi manipulat, să se descurce de azi pe
mîine, să facă treabă de mîntuială, să nu mai aibă nimic sfînt şi să aştepte
pomeni „de sus” sau „din afară”. Nu vom reuşi să ieşim cu adevărat la liman
decît rupînd acest cerc vicios, recîştigîndu-ne demnitatea umană,
creştină şi naţională, recăpătîndu-ne credinţa în Dumnezeu şi încrederea în noi
înşine, redescoperindu-ne adevăratele tradiţii şi adevăraţii mărturisitori.
Ştefan cel Mare, Eminescu, Ţuţea – ca
să mă întorc la trinitatea de la care am pornit – îşi află deplina actualitate
în puterea lor exemplară, de modele de vrednicie care somează prezentul la un
viitor pe măsura aspiraţiilor măreţe ale trecutului. Umblînd pe urmele lor, e
vremea să ieşim din paranteza istorică deschisă de comunism şi să dibuim din
nou „linia neamului”. „Cu noi este Dumnezeu”, dar se cere să fim şi noi cu El.
Drept care să ridicăm glas în răspărul vremurilor şi să zicem: Pentru
vrednicia şi rugăciunile Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt,
întoarce, Doamne, neamul românesc de la întuneric la lumină, binecuvintează-l
şi ocroteşte-l cu dreapta Ta cea atotputernică, şi pomeneşte-ne pe toţi întru
fără-de-sfîrşitul împărăţiei Tale. Amin.
(reprodus din
revista Puncte cardinale,
anul XVI, nr. 11/191, noiembrie 2006, p. 2)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu