Ne luăm mereu iubirea de la
capăt,
dar niciodată n-o trăim deplin:
cînd tu răsari, eu iar pălesc și
scapăt,
și ce e mult se face iar puțin.
E un blestem ce veșnic ne
desparte,
dar și-altul ce ne cheamă iar la
loc...
S-o îndura de noi aceeași moarte,
sau nici cu moartea n-om avea
noroc?
De-i Dumnezeu cu noi, de ce ne
tace?
Iar dacă nu e, ce nădejde-avem?
Hai să cădem, iubirea mea, la
pace
și să te pun de vie-ntr-un poem!
Să crească albe turlele din tine,
iar eu, la poale, să mă fac izvor
și în oglinda valurilor line
să mă trăiești atît pe cît te
mor!
Iar Dumnezeu, de vrea morțiș să
fie,
să se-ntrupeze pe furiș din noi
și să-l gustăm în casta bucurie
de-a nu ne rușina că sîntem goi!
Aievea sau în vis, doar raiul
este
măsura noastră, pe pămînt și-n
cer:
de rupte nu-s din marea lui
poveste,
iubirile degeaba nasc și pier.
Răzvan CODRESCU
Să pună pe note textul ăsta cineva priceput.
RăspundețiȘtergereCîntecul e aproape gata.