ODIHNEȘTE-TE ÎN PACE, NICOLAE POPA!

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Ca și pe alți emblematici luptători anticomuniști ai Exilului românesc de peste ocean (Zahu Pană, Nicu Naum, George Bălașu, Nicolae Pora, Grigore Caraza, Vasile-Jacques Iamandi, părintele Dumitru Ichim, Ion Halmaghi, Nicolae Iliescu, George Donev, Alexandru Ronnett etc.), l-am cunoscut pe fostul deținut politic Nicolae (Neculai, Nicu) Popa în 1992, la Romfest-ul de la Hamilton (Canada), al cărui președinte onorific era părintele Gheorghe Calciu. Erau vremurile bune cînd încă apărea acolo Cuvântul românesc (la care am și colaborat o vreme), iar oamenii mai credeau, după prăbușirea comunismului, în resurecția unei Românii de dreapta, creștine și naționaliste, conectate la marea ei tradiție interbelică, dar și la civilizația „lumii libere”. Iar vreo zece ani mai tîrziu (după ce ne-am revăzut pe îndelete în țară, unde venea cu entuziasm an de an, uneltind mereu ctitorii mărturisitoare, pe ambele maluri ale Prutului), el m-a găzduit la Los Angeles, cu el am vizitat Disneyland-ul (avea încă, la 70 de ani, disponibilitatea de a se bucura ca un copil) și cu el am bătut la pas întreg Las Vegas-ul, cu toate perfidele lui ispite. Ultima dată l-am revăzut acum vreo trei ani, cînd încă își purta boala pe picioare. Postez aici – recunoscător autorului – necrologul pe care i l-a alcătuit prietenul Claudiu Târziu și capitolul pe care i l-a dedicat în cartea de mărturii Cei 13 care m-au salvat (2018). Reproduc, de asemenea, cuvîntul rostit de regretatul Nicolae Popa la Putna, în 2004, la 500 de ani de la strămutarea la ceruri a Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt. Dumnezeu să-l odihnească, să-i mîngîie familia îndoliată (noi ne-am obișnuit să-i spunem „Clanul Popa”, căci este vorba – dacă nu le-am pierdut șirul – de 6 copii și de vreo 20 de nepoți) și să ne facă vrednici de dreapta lui pomenire din neam în neam! (R. C.)

NE-A PĂRĂSIT UN ALT SIMBOL

AL DEMNITĂȚII ROMÂNEȘTI:

NICU POPA

În această seară a trecut la cele veșnice unul dintre românii exemplari, un erou și un model, Nicu Popa de la Los Angeles. Suferea de o boală grea de multă vreme. Ultima oară am vorbit cu dînsul la telefon acum cîteva săptămîni, într-un moment în care mă aflam împreună cu alți foști deținuți politic și cu prietenul Răzvan Codrescu la o masă sărbătorească. Am vrut cu toții să-l auzim, să-l asigurăm că-l purtăm în gînd și în rugăciuni și să-l încurajăm. Era neclintit ca o stîncă și tot el ne-a încurajat pe noi.

Dumnezeu să-l numere cu drepții Lui!

Claudiu TÂRZIU

  

NECULAI POPA (21 IUNIE 1931 – 12 NOIEMBRIE 2019)

SAU DESPRE UN ELEV LA ȘCOALA „BANDIȚILOR”

L-am cunoscut la Romfest – Congresul Românilor de Pretutindeni, în anul 2000. Ieşea în evidenţă. Cu o statură nu prea înaltă, dar bine legat, mereu „uneltind“ ceva plin de voioşie şi de entuziasm, în ciuda vîrstei sale. Vorbind deschis, ca un om care niciodată în viaţă nu s-a ascuns, şi pus pe fapte, d-l Neculai Popa (n. 1931, Galaţi) devenise unul dintre preferaţii tinerilor – mulţi veniţi pentru prima dată la o întrunire cu foşti luptători anticomunişti.

Am vorbit puţin atunci cu dînsul, căci amîndoi aveam îndatoriri legate de desfășurarea congresului, care ne ţineau ocupaţi. Dar ne-am reîntîlnit după doi ani. Noi, un grup de tineri din Bucureşti, voiam să punem în operă o hotărîre a Romfest 2000, să instituţionalizăm Romfest în ţară. D-l Popa ne-a încurajat şi ne-a mijlocit legăturile şi cu alţi membri ai Comitetului Internaţional al Romfest. I-am telefonat împreună Părintelui Calciu, ca să-l rugăm să ne fie preşedinte de onoare, cum era şi pentru Romfestul din exil. Părintele a acceptat bucuros.

Pe urmă au fost multe alte întrevederi ale noastre, căci Romfest a fondat revista Rost şi s-a ambiţionat să organizeze congrese periodice ale românilor de pretutindeni în ţară. Nu tot ce ne-am propus ne-a ieşit. Dar prietenia cu d-l Nicu Popa ne-a îmbogăţit, căci modelul de luptător şi-a lăsat amprenta în fiecare dintre noi.

Fost deţinut politic aproape 14 ani în cele mai teribile puşcării comuniste, consideră că experiența carcerală a fost pentru el o „universitate“, mai ales că i-a avut drept dascăli pe unii dintre cei mai străluciți intelectuali ai țării, colegi de detenție, „bandiți“ ca și el, după cum îi numeau, cu ură, gardienii. După eliberare a fost urmărit, anchetat şi ameninţat de Securitate permanent, pînă în 1979, cînd a reuşit să emigreze în SUA. Ajuns pe tărîm american, a fost unul dintre cei mai activi luptători ai exilului pentru demascarea comunismului şi pentru salvarea României. S-a aflat în conducerea mai multor organizaţii civice româneşti (este şi astăzi preşedinte al Consiliului Româno-American din Los Angeles, orașul în care locuiește) şi a fost tot timpul în primele rînduri ale demonstraţiilor de stradă anti­comuniste.

După căderea regimului Ceauşescu, a venit şi de cîteva ori pe an în ţară, ca să aducă ajutoare sau să întreprindă numeroase acţiuni civice. Spirit energic și generos, n-a ezitat niciodată să dea din banii săi pentru nevoile altora.

În ultimii ani ne-am văzut mai rar, căci s-a implicat în cîteva proiecte foarte importante în Basarabia, care l-au acaparat total. Susţine, cu dreptate, că acum Basarabia şi Bucovina ar trebui să fie prioritatea întregii naţiuni, căci, dacă nu le ţinem aproape măcar sufleteşte, înstrăinarea noastră va fi deplină curînd, cu sau fără graniţe.

În 2011, pentru o viaţă de luptă românească, d-l Neculai Popa a fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României“ în grad de Ofiţer de către preşedintele României, ­Traian Băsescu. Un mic semn de recunoaştere a adevăratei elite a acestui neam.

Viața lui Neculai Popa, ca a atîtor alți eroi mai mult sau mai puțin cunoscuți, ar merita o ecranizare. Pînă atunci, ar trebui să-i ascultăm povestea așa cum ne-o împărtășește: franc, natural, pe alocuri cu umor. Cel mai în amănunt a făcut-o într-un excelent dialog cu istoricul Flori Bălănescu, cuprins în volumul Fără închisoare nu aș fi fost nimic (Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2016; 356 de pagini, incluzînd un dosar foto-documentar consistent, de peste 50 de pagini, precum și reproducerea unor documente din arhivele Securității). Mărturiile sale sînt confirmate și uneori completate de dosarul său de urmărire de la Securitate.

Am avut și eu ocazia să-l ascult în mai multe rînduri, atît în întîlniri amicale, cît și în întruniri publice. Cel mai pregnant mi-a rămas în memorie un episod întîm­plat în primăvara lui 2003, poate pentru că sentimentul pe care mi l-a lăsat este unul de neșters. Eram într-un tren spre Galați, alături de Părintele Gheorghe Calciu, de scriitorul Marcel Petrișor și de d-l Nicu Popa. Mergeam în orașul de pe Dunăre pentru a încerca să pregătim un congres al românilor de pretutindeni care să se țină în Galați și Cahul, spre o unitate în duh, dacă nu în fapt, a românilor despărțiți de o graniță trasată în mod nedrept. Iscodiți de mine și de prietenul Nicu Butnaru (unul dintre fondatorii Asociației „Rost“), bătrînii istoriseau întîmplări din închisoare. Nu voi uita niciodată cît de șocat am fost să-i văd rîzînd zgomotos la amintirea pariurilor pe care le puneau între ei cu privire la cîte lovituri cu „vîna de bou“ vor rezista fără să scoată un murmur. Mi se părea un contrast incredibil între scenele dramatice și umorul pe care ei îl vedeau în aceste situații.

Ce m-a surprins mereu la acești oameni este detașarea cu care își privesc trecutul, puterea de a rîde de el sau de a-l minimaliza, ca pentru a-l exorciza. Ei nu se consideră nici eroi, nici martiri, nici sfinți, ci numai niște robi ai lui Dumnezeu care au fost puși la încercare. Și sînt fericiți că au făcut față.

Aș vrea să fiu bine înțeles: nu-și bagatelizează crezurile pentru care au fost închiși; dimpotrivă, și le slujesc, cu alte mijloace, pînă la capăt. Dar asta nu-i face nici încrîncenați, nici revanșarzi, nici speriați.

Nicu Popa a intrat de tînăr în închisoare, ca și ceilalți, și fără să aibă nici o apartenență politică, ci numai o aversiune fățișă pentru comunism. În timpul alegerilor din 1946, deci la numai 15 ani, a fost ridicat și bătut de Siguranță pentru că a scris pe ziduri mesaje de susținere a PNȚ. La 18 ani, s-a îmbarcat pe un vas comercial, ca marinar, cu gîndul ascuns de a fugi din țară. La 27 ianuarie 1950, a părăsit remorcherul „Cloșca“ pe care naviga și, intrat pe o filieră de recrutori ai spionajului american, a ajuns într-un lagăr din zona americană a Austriei, la Salzburg. De acolo, a trecut imediat la Căminul Românesc din Salzburg. Peste cîteva zile, interogat de un ofițer al CIA, a spus că vrea să lupte împotriva rușilor. A fost asigurat că va fi pregătit pentru culegerea de informații și va pleca înapoi în țară, pentru a ajuta rezistența armată anticomunistă, căci va urma un nou război mondial, care va scoate România de sub influ­ența sovietică.

În urma unui instructaj precar, lipsit de experiență și rău sfătuit, Nicu Popa a ales să se întoarcă în țară cu acte false, sub cuvînt că e un marinar care a rămas să repare un vapor și acum revine în patrie. Spera că astfel va putea să se alăture mai ușor rezistenței, decît riscînd trecerea frauduloasă a frontierei. A fost arestat la Curtici, pe 24 martie 1951, și deferit justiției sub acuzația de „înaltă trădare“.

În Ajunul Crăciunului lui 1951 și-a citit sentinţa: 25 de ani de temniță! „M-am bucurat că am scăpat cu atît și că nu m-au executat!“ – avea să-i spună lui Flori Bălănescu.

A pătimit la Jilava, Aiud, Gherla, Piteşti și Dej. În tem­niță, cel mai mult s-a apropiat de legionari. Cu o parte dintre cei alături de care a suferit a rămas prieten pe viață.

A fost eliberat la 1 august 1964.

Claudiu TÂRZIU

(din vol. Cei 13 care m-au salvat,

Ed. Rost, București, 2018, pp. 103-107)

ŞTEFANE, MĂRIA-TA,   

TU LA PUTNA NU MAI STA!

Cuvînt ţinut de D-l Nicolae Popa 

din Los Angeles la Putna, în 2004,

în cadrul festivităţilor prilejuite de 

împlinirea a 500 de ani

de la strămutarea la ceruri

a Binecredinciosului Voievod 

Ştefan cel Mare şi Sfînt

Doamnelor, Domnişoarelor şi Domnilor,

fraţi români de dincoace şi de dincolo de Prut,

Ne-am adunat aici, în Ţara de Sus, aduşi de prin toate părţile lumii, la chemarea de dincolo de moarte a celui între Sfinţi Voievodului nostru Ştefan cel Mare. 47 de ani pe pămînt şi 5 veacuri în ceruri, el a fost şi a rămas athleta Christi, „atletul lui Christos”, cum l-a numit Papa Pius al II-lea încă de la 1463. Şi căutînd să exprimăm în cuvînt emoţia care ne stăpîneşte şi dorurile care ne ard, ne vin aproape de la sine, în gînd şi pe buze, versurile mereu proaspete ale lui Eminescu – celălalt mare voievod şi sfînt, al limbii române: Ştefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta.../ Doar s-a-ndura Dumnezău/ Ca să-ţi mîntui neamul tău!/ Tu te-nalţă din mormînt/ Să te-aud din corn sunînd/ Şi Moldova adunînd…

Românul care n-aude acum şi aici cornul lui Ştefan, degeaba a mai bătut atîta drum şi degeaba mai face umbră pămîntului! Românul care nu simte acum şi aici că Eminescu e cu noi, degeaba cască ochii şi ciuleşte urechile, căci nimic nu va pricepe şi cu nimic nu se va folosi!

Cîtă dreptate avea regretatul Petre Ţuţea să-l definească pe Eminescu: „sumă lirică de voievozi”! Vedeţi cum toate se întîlnesc şi toate se leagă în lumina adevăratului românism, în această logică a inimii neamului, care are raţiuni pe care raţiunea nu poate să le înţeleagă?!

Da, sîntem aici şi acum de faţă întrucît credem şi mărturisim această trinitate a vredniciei şi demnităţii româneşti: Ştefan, Eminescu, Ţuţea. Ştefan cel Mare este icoana românismului patriarhal şi spaima „liftei păgîne”; Eminescu este icoana românismului modern şi spaima „negrei străinătăţi”; Ţuţea este icoana românismului contemporan şi spaima „bestiei roşii”. De la Ştefan prin Eminescu pînă la Petre Ţuţea trece „linia neamului” – şi de noi, de fiecare, depinde să o ducem mai departe sau să o trădăm.

Avem un trecut de care putem fi mîndri, dar mîndria singură nu este de ajuns. Acest trecut ne onorează, dar ne şi obligă. Dacă nu e dublată de vrednicie, mîndria n-aduce nici un rod, aşa cum, după cuvîntul apostolic, „credinţa fără fapte moartă este”.

Zice o vorbă din bătrîni că românul îşi pune căciula dinainte şi se judecă singur. E bine, măcar din cînd în cînd, să ne facem, ca inşi şi ca neam, un astfel de examen de conştiinţă. Şi e bine ca în locul „căciulii” să ne punem dinainte reperele şi pildele istoriei noastre mai vechi sau mai noi, cercetînd în ce măsură sîntem în duhul şi pe linia lor, cu gîndul, cu vorba şi cu fapta.

Noica spunea despre Eminescu că e „conştiinţa noastră mai bună”; într-un fel, toţi înaintaşii iluştri – sfinţi, martiri, voievozi, cărturari – sînt „conştiinţele noastre mai bune” şi alcătuiesc soborul neamului românesc. Acest sobor este tainic prezent pentru fiecare inimă şi minte românească, iar în fruntea lui trebuie că stă, creştineşte vorbind, îngerul păzitor al neamului, rînduit nouă de dincolo de veac.

Să nu ne pierdem încredinţarea că aceşti înainte-veghetori se bucură sau se întristează cu noi şi pentru noi. Numai această încredinţare dă dimensiunea vie a ceea ce numim „istorie naţională” şi în lumina ei putem să definim neamul ca o comunitate eternă a generaţiilor trecute, prezente şi viitoare, ca o realitate organică şi purtătoare de destin. Căci, vorba lui Eminescu, „statul român moştenit de la zeci de generaţii, care-au luptat şi suferit pentru existenţa lui, formează moştenirea al­tor zeci de generaţii viitoare şi nu e jucăria şi proprietatea exclusivă a generaţiei actuale”.

Încercînd să dăm seama de starea de azi a neamului nostru, nu trebuie să cădem într-un criticism radical şi deznădăjduit, dar nici nu trebuie să fugim de orice critică şi să cădem într-un populism ieftin. Orice rană a neamului, în care punem degetul, ne doare deopotrivă pe toţi cei ce sîntem mădulare ale lui. Şi fiecare avem o parte de răspundere, mai mare sau mai mică, faţă de ce este şi faţă de ce va fi, căci nimeni nu se poate lăuda cu desăvîrşirea absolută, dar cu toţii sîntem chemaţi la mai multă desăvîrşire.

Istoria modernă a fost, pentru noi, românii, o cruce grea. Modernitatea aceasta s-a desfăşurat între două mari crize naţionale: fanariotismul şi comunismul. Diferitele revoluţii şi războaie care au punctat-o ne-au făcut s-o luăm mereu de la capăt, iar „celula românească”, cum îi plăcea să spună lui Mircea Eliade, s-a subţiat pe acest fond, ducînd la o eclipsă a tradiţiei şi la o anume neîncredere în forţele proprii. Eminescu se plîngea, încă de la vremea lui: Săracă Ţară de Sus,/ Toată faima ţi s-a dus…, iar faimoasa lui Doină ce este altceva decît cîntecul de jale şi de veghe al românismului asediat în propria lui casă? Sigur că detaliile diferă de la o epocă la alta, dar răul e mereu la pîndă, deghizat în o mie de feţe. De aceea, Doina lui Eminescu, chiar dacă este depăşită de schimbarea anumitor realităţi sociale, economice, politice sau culturale, rămîne, dincolo de ele, expresia perenă a durerii, dar şi a nădejdii româneşti; aş zice, mai bine, a dorurilor noastre, căci dorul este în acelaşi timp durere şi nădăjduire, trăirea unei neîmpliniri prezente (De la Nistru pîn’ la Tisa/ Tot românul plînsu-mi-s-a…), dar şi aşteptarea unei împliniri viitoare (Doar s-a-ndura Dumnezău/ Ca să-ţi mîntui neamul tău…).

Dacă atît de gravă era problema acum o sută şi mai bine de ani, cu cît mai gravă este ea astăzi, după ce am trecut prin cumplita experienţă comunistă, prin „ciuma roşie” care a decapitat naţiunea şi a pervertit sufletele, şi din a cărei convalescenţă sîntem departe de a fi ieşit! S-a observat cu dreptate că „nu ajunge să ieşi din comunism; trebuie să ieşi şi din toate consecinţele lui” (Jean-François Revel). Or, consecinţele acestea, „sechelele comunista”, cum li se spune adesea, sînt marea noastră problemă naţională în zorii noului veac şi mileniu.

E o realitate că relele de natură materială moştenite de la comunism se remediază mai uşor decît cele de natură moral-spirituală. De aceea, lupta cea mai mare şi mai grea se dă la nivelul mentalităţii noastre publice, iar printre tarele care ne apasă se numără şi acestea trei: conformismul, oportunismul şi colaboraţionismul.

Conformismul este o stare de abandon, de „ieşire din priză”, generată fie de oboseală, fie de frică, fie de comoditate, fie de deznădejde, iar uneori de toate la un loc. Omul acceptă formele exterioare care i se impun, mai mult sau mai puţin teroristic, iar de la o vreme ajunge să nu mai gîndească cu propria minte, ci să se lase total manevrat de sistem, fără personalitate şi fără perspective.

Oportunismul se învecinează cu conformismul, dar nu trebuie confundat cu el. Dacă conformismul este rezultatul unei stări de slăbiciune sau de laşitate neputincioasă, oportunismul este exploatarea parşivă a unei situaţii date: oportunistul acceptă „jocul” şi caută să profite indirect de pe urma lui, fără ceea ce el numeşte „scrupule inutile”. Conformismul este pasiv şi resemnat, în vreme ce oportunismul este activ şi interesat. Conformistul se pierde de obicei în mulţime, aproape pînă la anonimat; oportunistul iese cu trufie vicleană din rîndul celor mulţi, pe care-i dispreţuieşte pentru că „nu ştiu să se orienteze”, „să profite de situaţie”. Conformistul e naiv şi oarecum mîhnit de condiţia lui („Ce să-i faci, asta e, se poate şi mai rău, vai de capul nostru!”), în vreme oportunistul e şmecher şi mai degrabă încîntat de sine („M-am scos, i-am dus şi de data asta, dă-i în mă-sa! Nici usturoi n-am mîncat, nici gura nu-mi miroase!”).

Colaboraţionismul, spre deosebire de oportunism, este pactul făcut pînă la capăt, autolivrarea directă şi obedientă în slujba Puterii, în schimbul unor privilegii permanente, personale sau de grup. Colaboraţionistul nu mai este un simplu aventurier al contextului, ci este deja parte din sistem, drept care şi lucrează sistematic, pe bază de programări şi conexiuni, de obicei fără nici o iluzie de independenţă, iar uneori cu un zel exagerat, tocmai pentru a-şi convinge stăpînii de maxima lui subordonare funcţională. Colaboraţionistul este deja în situaţia de a aspira să parvină de la periferia sistemului spre centrul lui, gata de orice compromis în numele „scopului care scuză mijloacele” („Politica e curvă, asta e!”).

Conformismul, oportunismul şi colaboraţionismul sînt trei trepte morale şi sociale ale „pactului cu diavolul”. Cînd ele ajung predominante într-o societate, societatea respectivă degenerează pînă la monstruozitate, cum s-a întîmplat cu toate societăţile comuniste. La noi, după ce la început comunismul a fost impus cu forţa şi privit cu o suspiciune aproape generală, tot mai mulţi români au ajuns, treptat, să-i cedeze din mers, adoptînd, după fire şi împrejurări, una sau alta dintre aceste forme ale „pactului cu diavolul” şi prefăcînd compromisul în mod de viaţă şi în mentalitate publică. Va fi contribuit la aceasta, desigur, pe lîngă terorismul politico-ideologic şi psiho-social, specific tuturor regimurilor totalitare, şi proasta tendinţă a românului obidit de a încerca iluzoriu să se acomodeze cu răul, tendinţă mentală şi comportamentală cu rădăcini străvechi, atestată de numeroase proverbe şi zicători frecvent invocate: „Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea”, „Nici dracul nu-i chiar aşa de negru cum pare”, „Capul plecat sabia nu-l taie” şi altele asemenea. Comunismul – şi aici se vede caracterul lui diabolic – a reuşit să ne anuleze majoritatea virtuţilor naţionale şi să ne accentueze defectele constitutive, pe un fond pervers de descreştinare şi de educaţie/reeducare ateo-materialistă. Că fenomenul s-a petrecut şi la alte meridiane, aceasta poate fi pentru noi o scuză, dar nicidecum o consolare.

Astăzi comunismul a trecut formal, dar am rămas – mulţi, prea mulţi dintre noi, în diferite grade – cu aceste defecţiuni de mentalitate. Conformismul, oportunismul şi colaboraţionismul şi-au găsit forme noi de manifestare, şi de o parte şi de alta a Prutului. Românul s-a obişnuit să fie năimit şi manipulat, să se descurce de azi pe mîine, să facă treabă de mîntuială, să nu mai aibă nimic sfînt şi să aştepte pomeni „de sus” sau „din afară”. Nu vom reuşi să ieşim cu adevărat la liman decît rupînd acest cerc vicios, recîştigîndu-ne demnitatea umană, creştină şi naţională, recăpătîndu-ne credinţa în Dumnezeu şi încrederea în noi înşine, redescoperindu-ne adevăratele tradiţii şi adevăraţii mărturisitori.

Ştefan cel Mare, Eminescu, Ţuţea – ca să mă întorc la trinitatea de la care am pornit – îşi află deplina actualitate în puterea lor exemplară, de modele de vrednicie care somează prezentul la un viitor pe măsura aspiraţiilor măreţe ale trecutului. Umblînd pe urmele lor, e vremea să ieşim din paranteza istorică deschisă de comunism şi să dibuim din nou „linia neamului”. „Cu noi este Dumnezeu”, dar se cere să fim şi noi cu El. Drept care să ridicăm glas în răspărul vremurilor şi să zicem: Pentru vrednicia şi rugăciunile Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt, întoarce, Doamne, neamul românesc de la întuneric la lumină, binecuvintează-l şi ocroteşte-l cu dreapta Ta cea atotputernică, şi pomeneşte-ne pe toţi întru fără-de-sfîrşitul împărăţiei Tale. Amin.

 (reprodus din revista Puncte cardinale,

anul XVI, nr. 11/191, noiembrie 2006, p. 2)