EMINESCU ȘI MAICA DOMNULUI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Răsai asupra mea

Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfîntă, pururea fecioară,
în noaptea gîndurilor mele vină!

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară,
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adîncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie,

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Și reapari din cerul tău de stele
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

Rugăciune

Crăiasă alegîndu-te,
Îngenunchem rugîndu-te,
Înalţă-ne, ne mîntuie
Din valul ce ne bîntuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mîntuire,
Privirea-ţi ado­rată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată
Şi pururea fecioară,
                      Marie!

Noi, ce din mila sfîntu­lui
Umbră facem pămîntului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noas­tre plîngeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Şi pururea fecioară,
                     Marie!

Mihai EMINESCU

***

Părintele Profesor Ovidiu Moceanu 

despre cultul Fecioarei 

în opera lui Mihai Eminescu

Pentru mulţi poate fi o surpriză să găsească într-o carte de Cîntări în cinstea Maicii Domnului (1990) două poezii de Mihai Eminescu, sonetul „Răsai asupra mea” şi „Rugăciune”. Nu distonează prin nimic faţă de celelalte, anonime; dimpotrivă, în versul eminescian se concentrează o lumină extraordinară, de credinţă, evlavie şi smerenie, care se revarsă şi asupra celorlalte, prin cuvîntul cu sonorităţi aparte. Aceste poezii, precum şi altele, ca „Învierea”, „Ta twan asi” sau „Colinde, colinde”, aceasta din urmă aproape intrată în folclor, ne atrag atenţia asupra literaturii noastre de inspiraţie religioasă, poate una dintre cele mai bogate, dar al cărei drum a devenit greu de reconstituit.

Fiorul credinţei a inspirat pagini de mare elevaţie şi poate că nu peste mult timp va găsi cineva răgazul să le redea circuitului public, după ce au aşteptat atîta în cine ştie ce ediţii rare, în pagini de revistă prăfuite de vreme. Chiar poezia românească se naşte sub semnul Credinţei, în Psaltirea lui Dosoftei (1673), iar acest semn va marca momentele ei de glorie. De la Dosoftei întemeieterul la Eminescu Desăvîrşitorul, pînă la Arghezi şi Voiculescu, poezia sentimentului religios a însoţit, cu înfiorările ei profunde, cu neliniştile sale, evoluţia literaturii noastre.

De o atenţie deosebită s-a bucurat la noi cinstirea Fecioarei, aşa cum o demonstrează şi creaţia eminesciană. Cartea îngrijită de diaconul Gheorghe Băbuţ, Maica Domnului, Ocrotitoarea României, ne dă o idee despre dimensiunile acestui cult, deşi, la o cercetare puţin mai aprofundată, găsim mult mai multe pagini literare, şi încă dintre cele mai izbutite. Numai în volumul Gînduri albe, postume ale lui Vasile Voiculescu (editate în 1986), am detecta materia unei întregi cărţi.

Cinstirea Fecioarei e sentimentul cel mai puternic în colindele noastre. Prin 1936, Mircea Eliade se exprima despre pietatea cu care creştinii răsăriteni evocă imaginea Fecioarei, explicînd intensitatea acesteia prin credinţa lor că femeia şi mama sînt „un miracol divin pe pămînt”. Cercetătorul continua: „În Răsărit, exista aşadar, cu mult înainte de creştinism, o pietate sinceră şi populară faţă de femeie şi faţă de mamă; adică faţă de principiul rodniciei şi bunătăţii pe care mama îl întrupa. Nu este deci întîmplător că tocmai aici, în Răsărit, creştinătatea se apropie întîi de Maica Domnului” (v. „Maica Domnului”, în Familia, 1936, nr. 6, pp. 33-38).

Poezia noastră cultă a însoţit cinstirea Fecioarei de imaginea „luminii line”, sintagmă cu reverberaţii în imnologia creştină. La Voiculescu, de exemplu, izvorul „luminii line” e fiinţa Fecioarei Măria, Lumina Dintîi, originară, vindecătoare de angoasele aduse de civilizaţia brutală: Lumină lină a Sfintei Marii,/ Vino-n acest amurg de lume/ Să ne scapi de agonicele zvârcoliri;/ Iată, omul pune la cale anume / Spulberul nefericitei tale zidiri.

Pentru Eminescu, Fecioara este „crăiasa” lumii, taina vieţii şi a morţii, îndurarea, mila care risipeşte deznădejdea. Poetul înalţă rugăciunea în numele tuturor suferinzilor: Crăiasă alegîndu-te,/ Îngenunchem rugîndu-te/ Înalţă, ne mîntuie/ Din valul ce ne bîntuie;/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mîntuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară/ O, maică prea curată/ Şi pururea fecioară,/ Marie! („Rugăciune”).

Suferim cu toţii, dezorientaţi, într-o lume ale cărei taine copleşitoare se înmulţesc şi care nu pot fi pătrunse fără revelaţie. Lumina îndurătoare a „reginei peste îngeri” ne-ar putea ajuta: Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor;/ Ascultă-a noastre plîngeri,/ Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată/ Lumină dulce clară,/ O, maică prea curată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!.

Invocarea „luceafărului mărilor” n-are legătură, în aparenţă, cu capodopera eminesciană. Dar se ştie că numele Fecioarei, după o interpretare, provine din ebraică, însemnând „picătură din mare” (mar – „picătură”, yam – „mare”). Sfîntul Ieronim a tradus în latină cuvîntul, folosind sintagma Stilla Maris (lat. stilla – „picătură”), care a fost apropiată de altă sintagmă, cu puternice conotaţii poetice, Stella Maris („Steaua Mării”). E lesne de înţeles de ce s-a impus cea de a doua sintagmă. Imnul Ave, Maria, Stella Maris creează imaginea poetică a Fecioarei „luceafăr al mărilor”. Ocrotitoarea marinarilor (de aceea îşi sărbătoresc ziua la 15 August) are puterea să ne înalţe „din valul ce ne bîntuie”, fiecare din noi fiind în voia valurilor vieţii.

În poezia eminesciană, Fecioara reprezintă idealul, absolutul, arhetipul, iubirea. George Călinescu observa, vorbind despre erotica poetului, că „spiritul încearcă, prin imaginea femeii, să iasă din lumea contingenţelor şi să intuiască fericirea paradisiacă”. Totuşi, este o exagerare afirmaţia că în adoraţia eminesciană a Fecioarei am putea identifica „un sexualism transfigurat”. Unele creaţii ar justifica-o, dacă n-ar apărea setea de împăcare cu lumea, cu destinul, sentiment pe care nu-1 poate aduce decît o fiinţă mai presus decît toate cele care aprind focul dragostei pămînteşti. Astfel că imaginea Fecioarei, „luceafăr al mărilor”, se situează în alte zone ale trăirii adoraţiei decît femeia înger din „Înger şi demon”, spre exemplu: Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează;/ Ea o inimă de aur – El un suflet apostat;/ El în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat -/ La picioarele Madonei, tristă, sfîntă, Ea veghează. Femeia înger, „mîndră de înduioşare”, aduce împăcarea, adică iertarea, prin dragoste, de fapt mîntuirea. Lumea capătă un sens, fiindcă, la sfîrşit, demonul răzvrătit a primit binecuvîntarea dragostei şi milei creştineşti.

Nu găsim altceva în sonetul „Răsai asupra mea”, ci cu mult mai mult. Răzvrătitul se află în fiecare din noi şi nimeni nu ştie mai bine asta decît poetul. „Înger şi demon” nu individualiza imaginea celui care caută împăcarea. Ceea ce impresionează în sonet e forţa trăirii individuale, căinţa sinceră şi încrederea că asupra sufletului rănit, obosit, se va aşeza binefăcătoarea „lumină lină”. Ea se întrupează în „maica sfîntă, pururea fecioară” şi regenerează fiinţa poetului prin credinţă, speranţă, dragoste. Sînt cele trei mari virtuţi creştine, evocate şi de Apostolul Pavel ca fundamente ale fiinţei. Nota puternică de inspiraţie autobiografică dă autenticitate invocaţiei, pentru că, e lucru ştiut, rugăciunea presupune şi mărturisire: Speranţa mea tu n-o lăsa să moară,/ Deşi al meu e un noian de vină;/ Privirea ta de milă caldă, plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară. Disperarea sufletului fără putere, fiindcă şi-a pierdut credinţa, îl încearcă greu pe cel care între tinereţe şi credinţă aşază semnul adoraţiei fără sfîrşit: Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adîncă a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie./ Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa/ Şi reapari din cerul tău de stele/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!.

Există o poartă de lumină în aceste versuri, şi nu numai. Sentimentul pierderii în neant poate fi contracarat prin revelaţie. „Lumina lină” pune sub înţelesurile ei adînci „noaptea gîndurilor” şi nu credem că trebuie să alergăm la texte sanscrite pentru a explica sentimentul pe care îl trăieşte poetul, aşa cum face Perpessicius comentând Ta twam asi. Adorarea Fecioarei aduce poetului fericirea extatică, imposibil de trăit pe drumurile profane ale iubirii. Evlavia despre care vorbea Călinescu („Eminescu intră în iubire cu o evlavie adîncă, cu o credinţă care nu suferă ironie şi uşurătate”) găseşte în aceste rugăciuni orizontul cel mai pur, dezvăluindu-ne una dintre trăsăturile profunde ale registrului afectiv eminescian.

Pr. prof. univ. dr. Ovidiu MOCEANU