CUM S-AR CUVENI SĂ NE FIE PREOȚII

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Iată răspunsul meu – pentru volumul colectiv Preotul ortodox în veacul XXI. Schițe pentru un portret (volum coordonat de Marius Vasileanu, Editura Lumea Credinței, București, 2019, pp. 69-74) – la întrebarea: „Care este și ar trebui să fie portretul-robot al preotului creștin ortodox la început de secol XXI?”.

PREOTUL ȘI SFINȚENIA VIEȚII

Trebuie spus mai întîi că viaţa noastră religioasă are şi mari virtuţi (care întrec media duhovnicească a Apusului, dar şi a al­tor ţări ortodoxe megieşe), dar şi mari defecte, resim­ţindu-se încă puternic de sechelele comunismului. In­sti­­­tu­ţional, mi se pare că Biserica naţională n-a reuşit, în acești 30 de ani, o pri­me­nire semnificativă, iar la nivelul „turmei” Ortodo­xia sta­­tistică nu se acoperă cu Ortodoxia reală (experiența referendumului din 2018 a dovedit-o cu prisosință). E mult de lu­crat la comunicarea vie dintre păstori şi turmă, pre­­cum şi dintre credinţă şi intelectualitate. Există o a­nume eflo­­rescenţă a vieţii mănăstireşti, dar şi temerea – exprimată încă de un Arsenie Boca, mai ales cu titlu de avertis­ment – că şi în domeniul acesta ceea ce cîşti­gă în exten­siune riscă să piardă în intensitate... Cred că stăm pe o tra­di­ţie extraordinară, fără să ne ridicăm decît spo­radic la înăl­ţimea ei. Avem, în orice caz, ca moşte­nire istorică în ca­drul răsăritean, mult mai mult decît reuşim să transpu­nem în viaţă... Iar aici răspunderea, dincolo de poziționarea fiecărui credincios în parte, este a corpului preoțesc în genere și a corpului arhieresc în special.

Chiar dacă nu este vorba de toţi ie­rarhii şi slujitorii Bisericii, și chiar dacă în ultimul deceniu situația s-a mai remediat, distanţa aproape suspicioasă dintre cler și intelectualitate continuă să exis­­te şi să se simtă. Multe neîmpliniri sînt legate de a­ceas­tă dizarmonie comunicațională și funcțională. Sigur că există şi o­pa­citatea şi chiar complexele culturale ale unor ierarhi, sau ale sfătuitorilor nepotriviţi de care s-au înconjurat, dar şi intelectualii au partea lor de stîngăcie sau de obtuzi­tate, ca să nu vorbesc de-a dreptul de rea-credinţă. Intelectualul, de multe ori, înainte de a fi un ins performant sub aspect pro­fesional, cultural sau creator, este un ghem de pre­ten­ţii şi orgolii, greu de abordat şi greu de mulţumit, iar adeseori nu prea dus la biserică. Fronda unor intelec­tu­ali dez-bisericiţi – şi chiar dez-naţionalizaţi, mă încu­met să spun – cu orice formă de tradiţie autohtonă a dus la un cumul de tensiuni şi suspiciuni, mai ales în mă­sura în care astfel de intelectuali au ajuns, prin pre­caritatea contextului, să treacă drept formatori de opi­nie publică. Împreună-lucrarea la care ar fi de năzuit, şi care nu-i deloc imposibilă, presupune o flexibilizare a ambelor părţi. Ce pot şi trebuie să facă ierarhii? Cred că ar trebui să valorifice mai generos şi mai înţelept o a­­numită intelectualitate creştină de care nu ducem lipsă şi care ar putea mijloci mai eficient dialogul Bisericii cu întreaga lume intelectuală, cu presa şi cu tinerii. Iar pe de altă parte este nevoie de o primenire a discursului bisericesc, oarecum depăşit astăzi de provocările sau de exigenţele actualităţii. Sfinţii Părinţi vorbeau desăvîrşit „lim­ba” vremii lor, chiar dacă mergeau în răspărul ei... Să învăţăm şi noi „limba” vremii noastre, dacă vrem să o reconformăm din mers!

Încrederea acordată Bisericii – atîta cîtă mai este (și încă este – slavă Domnului! – mai multă decît la alte meridiane) – reprezintă de fapt un reflex al încrederii în Dumnezeu. Mircea Eliade observa că exis­tă popoare ce-au trăit în mai mare măsură decît altele „teroarea istoriei”: cel evreu, cel sîrb, cel român... Cînd atît de des „istoria face pipi pe tine”, ca să folosesc tot o expresie a intelectualilor noștri din interbelic, se creează un fel de psihologie colectivă compensatorie: creşte nevoia şi sensibilitatea faţă de ceea ce transcende, ca să zic aşa, precaritatea is­toriei. Or, Dum­nezeu este reperul transistoric absolut, iar Biserica este bastionul nostru de permanenţă într-o istorie atît de vitregă şi de schimbătoare. Eu nu zic că nu există şi o parte de formalism, sau de superstiţie, dar cred că în esenţă este vorba de o realitate cu adînci rădăcini în trecutul şi psihologia naţională. Iar românul cre­dincios mai are încă atîta glagore încît să nu confun­de Biserica netrecătoare cu slujitorii ei trecători, care, oameni sub vremi fiind, pot păcătui omeneşte, pe orice treaptă ierarhică s-ar afla. Înţelepciunea din bătrîni îl în­vaţă pe credincios că trebuie să se ţină de ce zice po­pa, nu de ce face popa... Dar mai au oare tinerii de azi urechi pentru înțelepciunea din bătrîni? Ce face popa tinde să devină, în ochii noilor generații, mai decisiv decît ce zice popa…   

Pe de altă parte, relativizarea principiilor morale probabil că repre­zintă provocarea cea mai insidioasă şi mai plină de con­secinţe a lumii de azi, avînd un trist corolar în criza – ca să nu zic disoluţia – familiei, care nu-i doar „celula de bază a so­cietăţii”, cum se spune în mod curent, ci, mult mai im­por­tant, „celulă mistică a Bisericii”. Sigur că aici, vrînd-nevrînd, linia Bisericii „calcă” linia politicii (tot mai identificată cu „sinteza” neomarxistă numită political correctness). Biserica nu are să facă politică în sens partinic, dar, în numele principiilor morale statornicite prin rînduiala divină a Firii şi prin Revelaţie, ea trebuie să facă politica lui Hristos, poli­ti­ca mîntuirii. E deci nevoie de o implicare în social „cu înţe­lepciune de şarpe şi curăţie de porumbel”.

Dincolo de oficiul liturgic și catehetic, slujitorul Bi­sericii trebuie să fie într-o măsură cît mai mare mo­del de rectitudine în cetate, dar şi de jertfelnicie de sine. Pilda personală prisosește, în conștiința problematică și circumspectă a lumii de azi, peste toate harismele și peste toate predaniile, De aceea trebuie o grijă cu totul deosebită a Bisericii în selecţia şi formarea personalului pastoral, care trebuie nu numai pregătit să poată răspunde adecvat provocă­ri­lor veacului, dar să şi întruchipeze în măsură cît mai ma­re posibila sfinţenie a vieţii, care acum pare pentru mulţi mai degrabă o poveste... 

Prin urmare, Biserica trebuie, în primul rând, să îşi reconsidere învăţămîntul teologic, că de acolo porneşte totul. Deci, cum îţi selectezi oamenii, cum îi pregăteşti şi pe urmă cum îi promovezi, ca fiecare să ajungă exact acolo unde trebuie, conform chemării lui predilecte, și să poată face cît mai mult din ceea ce trebuie – nu după măsuri livrești, ci după cerințele realității curente.

Şi, desigur, trebuie o reînnoire a limbajului predaniei, mai ales ortodoxe, pentru că există o osificare, să zicem aşa, a tradiţiei creştine, dar mai ales a discursului aferent. Prin bunătatea lui Dumnezeu (care întrece mereu puterea noastră de „absorbție”), noi am avut precedente chiar în trecutul recent: cazul Nicolae Steinhardt, de pildă, care din punctul acesta de vedere este foarte revelator, sau cazul Andrei Scrima şi întreaga mişcare a Rugului Aprins. Adică, încercări de înnoire a limbajului bisericesc în consonanţă cu vremurile, de reconexare a religiosului cu culturalul, dar care, din păcate, nu au rodit. Ceea ce se perpetuează în Biserica românească este mai degrabă un fel de creştinism mumificat, un fel de tradiţie moartă, un fel de triumf al literei care omoară duhul. Deci trebuie, în sfârşit, să regăsim duhul îndărătul literei şi atunci va începe şi ceea ce nădăjduim cu toţii: o resurecţie spirituală a neamului românesc.

Sper din toată inima ca Biserica să iasă definitiv de sub teroarea trecutului recent şi să-şi recapete în so­ci­etatea românească nu doar măreţia nostalgică sau prin­cipială, ci măreţia de fapt; să ne facă să fim mai mîndri decît pînă acum de ierarhii, preoţii şi monahii noştri, să nu lase loc nici unei sfieli de a ne înfrunta cu ea cu tot destinul european, demonstrînd celor sceptici că tradiţia poate fi mai vie decît şi-au închipuit ei vreo­dată şi că ortodoxia românească nu este doar o anexă timorată şi mimetică a celei greceşti sau a celei ruseşti, ci o vatră spe­­ci­fică de trăire creatoare în marea familie a Orto­do­xiei răsăritene şi a unei ideale Europe creştine.

Răzvan CODRESCU

(poet, eseist, editor)