Prolog editorial
Nu mi-a fost dat să am de-a face cu regretatul
Puiu Stoiculescu (1925-2018) ca medic, dar reputația profesională de care
s-a bucurat a ajuns și la urechile mele ca o legendă.
L-am cunoscut tîrziu, abia prin 2011, după ce profesorul și
scriitorul Marcel Petrișor mi l-a semnalat cu micul lui eseu „Despre criterii”
(Editura Universalia, București, 2007), tradus între timp și în limba engleză.
I l-am reeditat în anul următor, în ediție bilingvă: „Omul şi criteriile/ Man
and criteria”, ediţia a doua revăzută, cu traducere în limba engleză de
Carmen Paţac, Editura Christiana, Bucureşti, 2012.
N-am bănuit la data respectivă că în spatele eseistului (mai degrabă
lapidar) se ascundea un prolific prozator și că în anii următori aveam să-i
editez cărțile una după alta.
Începutul acestei serii tîrzii l-a făcut cu volumul intitulat „Ăsta
sînt eu! Istorii personale” (2013). Cum se vede chiar din titlu şi subtitlu,
este vorba în primul rînd de un pariu cu sine însuşi al autorului, „în
răscumpărarea timpului pierdut”, cum îi plăcea să spună: reflecţii din „viul
vieţii” ale unui om de formaţie clasică, preţuitor al culturii şi al artei
îndeosebi (mai ales în aria muzicală şi plastică), dar şi al gîndului întors
asupra lor, fără ambiţia sistematicităţii sau a elaborării calofile (îi
plăcea să respire aerul cultural şi să dialogheze pe temele cele mai variate,
dar nu-şi propunea să uzurpe locul scriitorului sau al filosofului, deşi avea
destule afinități intime și cu unul, și cu
celălalt). Cititorul răbdător va găsi în cărțile lui destule lucruri
miezoase, pe lîngă „efemeridele” pe care n-a mai stat să le cearnă (note de
călătorie, fragmente autobiografice, aforisme – cărora se amuză să le spună „puisme”):
în cele din urmă – și una peste alta – epicul te bate amical pe burtă şi te
trage sugubăţ de şireturi, nu fără fantezie şi ironie amară, dar atîta cît să
nu te otrăveşti. Proza sa pendulează între memorialistică și ficțiunea cu tentă
satirică, mereu în căutarea esențialului pierdut.
Au urmat – toate cu aceeași structură mozaicată și cu același duh
tutelar – „Diogene pe creste și prin poieni” (2014), „Post Diogene. Tot eu sînt
ăsta!” (2015) și acum, postum (s-a stins în februarie 2018), „Sobrietate
șugubeață” (volum asupra căruia a vegheat – așa cum veghează și la căpătîiul
doamnei Mira Stoiculescu, văduva autorului – distinsa doamnă Irina Petre,
căreia și Editura Christiana îi aduce cuvenitele mulțumiri). Dacă toate
copertele volumelor antume au fost ilustrate cu picturi ale maestrului Ion
Alin Gheorghiu (cel mai apropiat prieten al autorului), pentru coperta
acestui volum postum am ales una dintre ultimele fotografii ale doctorului Puiu
Stoiculescu.
Dincolo de toate – iar în volumul de față cu un discret ton testamentar
– dr. Puiu Stoiculescu ne aduce aminte de
vremurile bune în care medicii erau şi profesionişti de nădejde, şi oameni
cultivaţi, în timp ce astăzi, din păcate, breasla medicală pare să stea tot
mai prost şi cu profesionalismul, şi cu deschiderea culturală... Am
însă convingerea intimă că e doar o criză trecătoare, ca a întregii lumi
româneşti postcomuniste, şi că pildele trecutului, atîtea cîte sunt, vor
reuşi pînă la urmă să fie mai tari decît ispitirile prezentului.
Răzvan CODRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu