ȘA DESCĂLECATĂ
Tu
chiar credeai că n-aș putea să zbor
doar
mestecîndu-ţi urma de sub talpă,
doar
bîndu-te din văzul tuturor
ca
pe un gînd, o sîngerare albă?
Tu
chiar credeai că n-aș putea să curg
pînă
în ochii tăi, secînd înecul,
ca
de aceea, apă în amurg,
să
mă usuc, încetul cu încetul?
Tu
chiar credeai că n-aș putea să-ngroș
această
scăpărare, aste flame,
cu
ale mele vene, șerpi nervoși,
doar
ca să-ţi ţin de sete și de foame?
Tu
chiar credeai că n-aș putea să sting
incendiile
care te îngheață
sub
platoșa de carne și de zinc
pe
care am bătut-o peste viață?
Tu
chiar credeai că n-aș putea să tai
din
norii mei oleacă de minune
și-un
pic de oboseală, ca să ai
sub
ce să te întinzi cînd o să tune?
Tu
chiar credeai că n-aș putea să scot
din
inima părerii o poiană
pe
care să o-nsămînțez cu tot
ce
te azvîrle-n lume cosînzeană?
Tu
chiar credeai că n-aș putea să culc
pe
urma ta o urmă omenească
și
din ninsori să înăspresc un fulg
în
care primăvara să dospească?
Tu
chiar credeai că n-aș putea să mut
cuvîntul
tău zidit în adiere
în
strigătul de dor al unui mut
cu
șoapte lungi, cu și mai lungi junghere?
Tu
chiar credeai că n-aș putea să scald
cu
ceruri vii privirea ta fugară
și,
ca să-ţi fie ţie mai înalt,
să
storc din mine trepte pentru scară?
Tu
chiar credeai că n-aș putea să sorb
ca
pe un sînge nevăzut de piele
lumina
dezvelită unui orb
în
dimineața nesfîrșirii mele?
Hai,
spune-mi, chiar credeai că n-o să pot
să
las deodată totul deoparte
ca
din adîncuri umbra ta s-o scot
și
să pornesc cu umbra ta în spate?
Hai,
spune-mi, spune-mi, chiar așa credeai?
Dar
chiar nu vezi c-am îngheţat în tine?
Ce
simplă e sudoarea de pe cai
cînd biciurile toate sînt străine.
Valentin DAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu