INTERMEZZO LIRIC: VALENTIN DAN, „DE DRAGOSTE”

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

I

E-atîta amintire și nimeni să o vadă.

E-atît trecut în tine și nimeni să îl vrea.

Tu cazi din ursitoare ca peste o saltea

Cusută-n os de ciută, dar arcuită, iată.

Eu mă înalț ca praful pe care nu îl ia

Nici zarea lenevită, nici talpa alergată.

În iarna iasomiei e liniște deodată

Ca într-un mers pe apă, pe jar de catifea.

Și mîine-ncepe, iarăși și nefiresc, din tine.

Din mîine tai în mine un nesfîrșit firesc.

Cum să te-nchid cu ochii cînd aripile cresc?

Această noapte zboară așa cum se cuvine.

Te-ncolăcești pe fusul înfășurat în sine.

Te-nchipuiesc departe și-aproape te iubesc.    

II

A fost atîta viață în somnul meu de ieri.

E-atîta dimineață în tine-mbrățișată.

De-o parte stă întregul, de-o alta o să șadă

Suflare întreruptă, frînturi de mîngîieri.

E mîine. Timpul cade și nu o să ne creadă

Cînd vom cînta prohodul firesc acestei seri

În care-și culcă zestrea zefirii somniferi

Întorși din nepăsare ca dintr-o cruciadă.

Te văd acum. Ești poartă. Mă vezi acum. Sînt gard.

Dau foc și arde lemnul cînd patul ne alintă

Cu ochiul primăverii deschis ca să te prindă

În ochiul iernii-n care am învățat să ard.

Întreg, te iau deoparte. Întreagă, mi te-mpart.

Mă știu cînd ești. Sînt dorul de tine în oglindă.

III

Departe doar privirea ne era.

Vedeam că vezi – vedenia nu doare.

Eu mă-ntorceam cu jarul în răcoare,

Tu adormiseși peste mîna mea.

Vînai un somn care să ne strecoare

Prin vama unei margini de perdea.

Pîndeai o zi, iar eu cădeam în ea

Ca visul săgetat în vînătoare.

Ce umbre au trecut atunci prin soare,

Ce soare a scăzut în fața ta.

Ne-mbrățișam, iar praful de pe stea

Punea pe noaptea noastră o prinsoare.

Erai departe cînd se întorcea

Sărutu-n noi și zarea-n fiecare.    

Valentin DAN