PROVOCĂRILE CONȘTIINȚEI CREȘTINE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

O APARIȚIE DE EXCEPȚIE

LA EDITURA LUMEA CREDINȚEI

Cuvînt înainte

Printr-un neobișnuit schimb de roluri, Teodor Baconschi mi-a cerut să scriu o predoslovie la dialogul său cu Răzvan Bucuroiu. Se cuvine îndeobște ca maestrul să prefațeze tatonările discipolului și să-i iscălească, indulgent, un soi de laissez-passer binevoitor, iar nu invers, astfel încît postura mea se îngînă cu impostura. Mă limitez așadar să aștern cîteva impresii, ca prim cititor al cărții, ca ascultător invitat pe o strapontină să asist la dialogul celor doi prieteni. Prelungesc astfel nenumăratele taifasuri în trei sau mai mulți la care am participat pe strada Tolstoi din capitală, și te invit și pe tine, bunul cititor, să ni te alături, asigurîndu-te că aici nu se poartă nici gulere scrobite, nici morga savantă sau moralizatoare.

După cum vei vedea cînd întorci pagina, cartea începe cu „dragă Doru”, căci interlocutorul lui Răzvan Bucuroiu nu este fostul ministru de Externe al României, ci un bun prieten și vechi coleg de întreprinderi culturale creștine. Este, fără îndoială, cea mai intimă dintre conversațiile purtate de Teodor Baconschi în ultimii ani, deși cartea nu se transformă într-o spovedanie autobiografică, ci rămîne un dialog elegant, despre spiritul veacului și duhul de dincolo de timp. După Legătura de chei, dialogul cu Armand Goșu despre mandatul în fruntea diplomației române (Curtea Veche, 2013) și Anatomia ratării (Humanitas, 2016), conversația cu Dan-Liviu Boeriu despre feluritele „tipuri și tare din România postcomunistă”, Teodor Baconschi se lasă antrenat de Răzvan Bucuroiu într-un soi de itinerarium mentis in Deum, a cărui încheiere depășește orizontul vremelnicelor noastre intrigi și interogații, „pentru a face loc simplității negrăite, acel vast tărîm pe care îl vom străbate, cu ochii deschiși, la capătul ostenelilor noastre”.

Deși vorbesc despre multe, de la naționalism la globalizare și de la corectitudinea politică la anticorupție, Teodor Baconschi și Răzvan Bucuroiu evită să zăbovească în malebolgiile politicii sau la patologiile veacului, pe care ne-am obișnuit să le deplîngem și să le disecăm ad nauseam, ci urcă, alene sau alert, treptele care conduc înspre lucrurile cu adevărat importante. În chip vădit, cei doi prieteni, trecuți bine de mezzo del cammin, nu au răbdare să se piardă în glose efemere, ci țintesc mereu spre miezul lucrurilor, astfel încît întregul dialog este, în cele din urmă, despre Dumnezeu și om, despre Dumnezeul-Om. „Ceva esențial și definitoriu, spre folosul mai multora” se degajă din acest exercițiu peripatetic, iar cititorul, inevitabil captivat, se alătură tăcut dialogului și, astfel, „conversației neîntrerupte” prin care se articulează gîndirea și cultura, cum spune Horia-Roman Patapievici.

Discuția e animată, pe alocuri chiar cordial polemică, atunci cînd jurnalistul creștin asumă o poză mai autohtonistă, iar intelectualul și diplomatul îi opune un nesmintit europenism. Cînd primul schițează fuga în trăirism și critica intelectualismului, celălalt evocă joncțiunea dintre credință și rațiune. Cînd Bucuroiu pare să deplîngă în spirit tradiționalist derivele modernității, Baconschi sare în apărarea timpului ce ni s-a dat și construiește o întreagă pledoarie pentru „o hermeneutică integratoare”, sau „o nouă sinteză între gîndirea patristică și științele tari contemporane”, în duhul lui Teilhard de Chardin.

Temperamentele complementare și stilul variat al celor doi prieteni asigură prospețimea și vioiciunea dialogului. Ambii sînt proteici, vii, imposibil de capturat într-o postură chircită, îmbîcsită, statică. Răzvan Bucuroiu are nerv gazetăresc și scharf lingvistic, știe să provoace și să surprindă, iar interlocutorul intră în horă, fandează și provoacă la rîndu-i, evitînd ca dialogul să se transforme în interviu. Deși eseistul cultivă solemnitatea rostirii, nu se sfiește, cînd subiectul sau ritmul o cer, să fie direct și percutant, așa cum Bucuroiu trece pe neașteptate, uneori, de la concizia gazetărească la efuziuni mistice demne de Pelerinul rus. Erudiția lui Teodor Baconschi e profundă, metabolizată, digerată și deci digestă, astfel încît acesta nu se pierde pedant în excursuri patrologice, ci vorbește în termeni accesibili omului din veacul XXI despre împietrirea inimii și ascensiunea continuă către Dumnezeu. El nu evită însă nici subiecte mai frivole, glisînd astfel cu grație de la sklerokardia și epektasis la prea puțin bizantinele iPod și rock’n roll.

La rîndul său, Răzvan Bucuroiu este capabil să treacă – deloc surprinzător pentru cei care îl cunosc – de la incisivitatea jurnalistică la năucitoare proze mistice, ca atunci cînd evocă o slujbă pentru viața fetiței lui, greu încercată într-o vreme: „fiecare cuvînt al liturghiei, fiecare ectenie bătea la porțile sufletului, care se deschiseseră prin suferință. Au pătruns, nevămuite, toate cuvintele, a intrat Logosul întreg, liturghisitor. Tot alaiul de gesturi, de cîntări, de mirosuri și culori, tot – fără rest – a impregnat făptura noastră sleită de durere. Nu ne mai «apăram», nu ne mai zbura gîndul la toate deșertăciunile lumii, eram concentrați pe fiecare silabă și da!, atunci L-am cunoscut și L-am primit pe Dumnezeu în inimă. Ne-a năpădit o stare de «fericită întristare» care avea gustul raiului, sînt absolut sigur că acesta este!”.

Asemenea înălțimi cunoaște dialogul, astfel încît, pagină după pagină, cititorul este întărit în senzația că în conversație a mai coborît cineva – chiar El, Subiectul, „Logosul cosmic”, Cel ce dă sens oricărei vorbiri și oricărei relații între oameni. Căci nu deslușirea tarelor și tiparelor umanității de azi îi preocupă pe cei doi prieteni, ci lămurirea și limpezirea de sine, întru cele de sus. Iată de ce, chiar și cînd atinge coarde discordante, dialogul nu este polemică, ci agapă, împreună-rostire a doi creștini ortodocși, înscriși pe același drum al interogației salvatoare, în interiorul tradiției lor. Fără îndoială, această comuniune te va include și pe tine, „cititorul acestui dialog, care participi la el nu doar prin lectură, ci și printr-o comunitate vie de probleme existențiale”.

Adrian PAPAHAGI