ÎN ACEASTĂ LUNĂ,
LA EDITURA MANUSCRIS
POSTFAȚĂ LA EDIȚIA A DOUA
Ediția a doua a Cărții mărturisitorilor, pe lîngă
îndreptatea tacită a unor mici erori sau inconsecvențe strecurate în textul
primei ediții [1] (dar și
consemnarea unor decese survenite între timp [2]), include, în Addenda,
trei texte noi: „Despre iertare, pornind de la Repetiție la moarte...” (cartea de memorii din detenție a doamnei
dr. Galina Răduleanu, fiica preotului și luptătorului anticomunist Boris
Răduleanu), „Dumitru
Cristea sau poezia ca destin” și „Ortodoxia românească și rezistența
anticomunistă”, la care se adaugă prezenta postfață. Am optat să așez în Addenda – ci nu la locul lor, în ordinea
cronologică a cărții – primele două texte menționate, pentru a nu fi nevoit să
modific paginația ediției întîi (ceea ce m-ar fi obligat la refacerea
întregului „Indice de persoane” – operațiune extrem de anevoioasă, pe care o
rezerv unei eventuale ediții viitoare, mai consistent adăugite). Numele și/sau
trimiterile noi au fost adăugate indicelui inițial, fără alte mențiuni.
Mă simt dator, în postfața acestei noi ediții, cu cîteva precizări
terminologice, pe care le-am omis în ediția întîi, lăsînd loc unor nedumeriri
sau neînțelegeri, mai ales cu privire la titlul și subtitlul cărții, pe care
unii le-au receptat ca fiind ambigue sau bombastice. Este vorba, mai exact, de
cuvintele-cheie „mărturisitor” și „învrednicire”.
Martir, martor, mărturisitor –
trei termeni echivalenți, provenind din același vechi etimon grecesc: martyr (cel care depune mărturie pentru
adevăr în fața unei instanțe de judecată). În înțeles larg, martirul este cel
care își face datoria și își asumă riscul de a spune adevărul cu orice preț. În
înțeles bisericesc, martirul este cel care suferă și moare pentru Hristos și
Biserica Lui. Pentru înțelesul bisericesc, termenul de martir (mărturisitor)
este dublat în limba română de acela de mucenic,
cu un alt etimon, de origine slavă, care înseamnă chin și din care se trage și
cuvîntul muncă (se vorbește de
„muncile iadului” sau de faptul că dracul îl „muncește” pe om, după cădere).
Mucenicul este cel chinuit, muncit pentru credința pe care o are și o
recunoaște (și care nu-i doar a lui, ci a unei întregi comunități, cu care
trăiește și moare solidar).
În primele veacuri,
Biserica s-a întemeiat pe jertfele a milioane de martiri/mucenici ai dreptei
credințe. De atunci și pînă astăzi, jertfele mucenicești s-au adunat, punctînd
întreaga istorie, dar secolul XX este singurul comparabil cu mucenicia primelor
secole, atît prin număr, cît și prin oroare. Comunismul a făcut peste
100.000.000 de victime, dintre care multe au murit în numele Crucii, opunîndu-se
ideilor și practicilor ateiste impuse prin teroare oficială, „de partid și de
stat”. Avem în urma noastră o întreagă civilizaţie a jertfei şi tot ce-i
durabil în istorie se întemeiază pe o formă sau alta de asumare mărturisitoare,
de eroism şi martiraj.
Istoria modernă a
României s-a născut parcă premonitor sub semnul jertfel pentru Cruce și Neam
(Sfinții Martiri Brâncoveni) și a fost punctată de jertfelnicia mai multor
generații, culminînd cu neomartirii din temnițele comuniste și mergînd pînă la
jertfa pentru libertate a celor peste o mie de tineri din decembrie 1989 (în
așa-zisa „Revoluție Română”, care, în paranteză fie spus, numai revoluție n-a
fost; dar aceasta este o altă discuție, ce nu anulează curajul și jertfa de
sine a victimelor nevinovate, pe care Dumnezeu nu le trece cu vederea și cărora
posteritatea este datoare să le păstreze cu reverență memoria).
Mărturisitorul se învredniceşte, așadar,
să fie martor al adevărului. Dar pentru că adevărul este de multe ori
incomod, s-a întîmplat adesea ca mărturisitorul să devină martir, adică
martor jertfelnic, mergînd, dacă e nevoie, pînă la sacrificiul suprem.
Desigur, vrednicia,
în înțelesul avut aici în vedere, nu-i doar simplă hărnicie (care nici ea nu-i
de lepădat). Adevăratul sens al vredniciei se vădeşte din formula de consacrare
bisericească rostită în trei limbi: Axios. Dignus est. Vrednic este! Grecescul
Axios trimite cu precădere la ideea de valoare (axiologia = știința valorilor), iar latinescul Dignus
est trimite cu precădere la ideea de demnitate. Vrednicia ține, în sensul ei înalt, de valoare și
demnitate. În-vrednicirea este,
deci, asumarea unor valori superioare, slujirea lor demnă şi mărturisirea lor
fără preget şi cu orice risc. Nimic nu-i mai de preț decît ca omul să se
în-vrednicească în fața și în numele lui Dumnezeu.
Ca neam creştin, se
cade cu atît mai mult să ne cinstim mărturisitorii,
de la martirii primelor veacuri,
pe a căror jertfă s-a temeluit Biserica, pînă la neomartirii secolului XX, cei mai mulţi muceniciţi în temniţele şi
lagărele comuniste. Vrednicia lor este – sau s-ar cuveni să fie –
sămînţa în-vrednicirii noastre, dinaintea lumii şi dinaintea lui
Dumnezeu.
Unii dintre
martirii cunoscuți au intrat deja în calendarele bisericești. Alții vor intra,
probabil, într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat. Sînt însă și
eroi-martiri care nu vor ajunge niciodată în sinaxare, pentru că și-au dat
viața pentru comunitate, dar fără să afirme neapărat un crez religios. Cu toții
merită însă prețuirea și cinstirea noastră, chiar dacă nu sînt și nu vor fi
numărați cu sfinții. Artista Silvia Radu – în expoziția intitulată „Grădina cu
îngeri” – a ales să-i numească generic „îngeri”, ca veghetori puri și exemplari
ai destinului nostru comunitar. Căci înger
înseamnă „trimis”, slujitor al unei ordini mai înalte, ambasador al cerului
pe pămînt [3]. Cît despre grădină, paradigma ei absolută este
Edenul biblic, unde îngerii sînt acasă și stau de veghe. „Grădina cu îngeri” a
Silviei Radu ne transpune – cum și-ar dori și cartea de față – într-un Eden al
conștiinței românești, populat cu îngerii păzitori ai trecerii noastre prin
veac, înveșniciți ca pilde ale jertfelniciei mărturisitoare, fără de care nimic
nu se împlinește și nu durează. Pe jertfele lor dăinuim ca Biserică și ca Neam,
ei ne sînt repere și modéle. Ei întruchipează, în ultimă instanță, Adevărul nostru
în cumpăna eternității. Iar îndemnul esențial și tacit este acela de a-i mărturisi noi înșine pe mărturisitori și de a ne învrednici să ducem mai departe, fiecare
după puteri, crucea mărturiei lor.
Răzvan
CODRESCU
[1] Răzvan Codrescu, Cartea mărturisitorilor. Pentru o istorie a
învrednicirii românești, Editura Rost/ Fundația Sfinții Închisorilor,
București – Pitești, 2014, 722 pagini. Editura Manuscris – sub egida căreia
apare această nouă ediție și care deține drepturile asupra cărții – este
continuatoarea directă, pe linie editorială, a Fundației Sfinții Închisorilor.
[2] Grigore Caraza, Ilie Tudor,
Maria Constantinescu, Aspazia Oțel Petrescu, Mina Dobzeu.
[3] În
creștinism există o tradițională vecinătate între sfințenie și condiția
îngerească. Nu sîntem îngeri, dar ne putem înălța la cote angelice. Despre
marii nevoitori ai creștinismului s-a spus nu o dată că „și-au agonisit loruși
stare îngerească”. Însuși prototipul sfinților creștini, Sfîntul Ioan
Botezătorul, a fost supranumit „Îngerul Pustiei” (și chiar este reprezentat
uneori iconografic cu aripi îngerești).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu