Êtes-vous Charlie?
Charlie Hebdo publică
de multe ori, poate de cele mai multe ori, nişte desene care sînt în realitate
insulte şi calomnii grosolane, pe care destul de puţini au curajul să le
califice drept glume de prost-gust (cel mult) şi pe care mai toată lumea
civilizată le acceptă, ba chiar le apără, cu justificarea că unui jurnalist i
se permite orice pentru că reprezintă dreptul la opinie şi la expresie. Dar de
unde vine şi unde se duce Charlie Hebdo
şi, mai ales, ce a avut cu Simona Halep?
Charlie Hebdo a apărut
în 1970 după ce amploaiaţii revistei Hara-Kiri
rămăseseră fără serviciu pentru că – în mod corect după măsura zilei de azi –
făcuseră mişto de moartea lui Charles de Gaulle. Un mişto grosolan şi fără
absolut nici un sens, cum, de altfel, e orice băşcălie pe seama morţii unui om,
şi cu atît mai mult dacă e vorba de cineva ca de Gaulle. Eventuala scuză cu „demitizarea”
e o prostie fenomenală dacă „demitizarea” ia forma unui scuipat pe coşciugul
lui de Gaulle, şi nu are nici un rost să fie analizată. Unii susţin că numele Charlie a fost pus tot la mişto, adică
tot de la de Gaulle, care, chipurile, i-a năşit! Deci cam de aici vine Charlie Hebdo.
Unde se duce Charlie
Hebdo? Asta e o întrebare dură. E posibil ca răspunsul să fie sugerat de
cel al unei întrebări ajutătoare: care este gradul de subtilitate şi curaj la
care se poate deda Charlie Hebdo?
Umblă vorba că Charlie
Hebdo, moşită de nişte stîngişti care, programatic, n-au nimic sfînt, face
mişto de oricine şi orice, iar în materie de religie, face mişto şi de
creştini, şi de musulmani, şi de mozaici. Şi, într-adevăr, aşa se vede dintr-o
parte, dar ar trebui să aruncaţi o privire pe desenele lor (puteţi folosiţi motorul
Google, pentru că e politic corect) şi să vedeţi care e proporţia de băşcălie
(a se citi obscenităţi, insulte şi calomnii) adresată fiecăreia dintre aceste
religii. Şi iarăşi e interesant să vedeţi cîte dintre acele desene sînt mostre
de umor subtil şi cîte sînt pur şi simplu orduri (vorba francezului adevărat). Pentru
că s-ar putea să n-o găsiţi (ceea ce, la urma urmei, ar fi mai bine), vă îndemn
să vă gîndiţi ce sens, din orice fel de perspectivă, are „caricatura”
reprezentînd Sfînta Treime în poziţia unei copulaţii homosexuale...
Dar să nu îşi închipuie cineva că Charlie Hebdo îşi permite orice doar faţă de religie şi credincioşi.
De exemplu, ca să facă mişto de cineva anume, Charlie Hebdo a găsit de cuviinţă să caricaturizeze acea persoană
în forma unui copil cu sindrom Down.
Pe de altă parte, Charlie
Hebdo are limitele sale autoimpuse. La 2.07.2008 a publicat o poantă care
colporta zvonul că Jean Sarkozy, fiul lui Nicolas Sarkozy, intenţiona să treacă
la iudaism în contextul în care urma să se căsătorească cu o evreică dintr-o
familie fabulos de bogată, Jessica Sebaoun-Darty. Poanta era formulată aşa: „Tînărul
ăsta o să ajungă departe!”. Chestiunea a fost taxată prompt drept...
antisemitism, iar Charlie Hebdo i-a
cerut lui Maurice Sinet, amploaiatul care „gafase”, să-şi prezinte scuzele (nu
se ştie exact cui). Respectivul, mai curajos chiar decît însăşi revista Charlie Hebdo, a răspuns cu îndrăzneală
că „mai bine-şi taie ouăle” (aşa se zice că s-a exprimat el, n-am ce face), iar
Charlie Hebdo a făcut cam ce îi
făcuse lui statul francez cînd cu de Gaulle: l-a dat afară.
Or, întîmplările astea răspund întrebărilor despre
subtilitatea, bărbăţia şi consecvenţa lui Charlie
Hebdo.
Mai rămîne întrebarea: Ce a avut Charlie Hebdo cu Simona Halep?
Eu cred că Charlie
Hebdo nu a avut şi nu are nimic cu Simona Halep. Mie îmi este limpede că
habar nu au fiinţele din spatele, de sub şi de deasupra lui Charlie Hebdo ce fel de om este Halep.Pentru
că, dacă îţi dai seama cine este ea, trebuie să fii complet iraţional să faci
poante slabe pe seama ei. (În legătură cu ce cred eu că e mai preţios la Simona
Halep, am scris în urmă cu cîţiva ani, cu prilejul unui admirabil act ei din
2014 http://razvan-codrescu.blogspot.com/2014/10/).
Charlie Hebdo nu ştie multe: vrea să
fie ceva haios şi să şocheze. Pe vremea cînd se numea Hara-Kiri, o mărturisea franc, zicîndu-şi în subtitlu Journal bête et méchant, ceea ce eu
găsesc că se tălmăceşte: Ziar tîmp şi
infect.
Prin urmare, din acest unghi, Charlie Hebdo e nevinovat, căci nu ştie ce face.
Altfel stau lucrurile, însă, cu ceea ce au făcut nişte
români – fie în mod retributiv, fie în mod justificativ.
Unii, din prima categorie, au făcut ca Charlie Hebdo: au modificat acel desen, au făcut un colaj şi au
pretins că, în realitate, caricatura nu se referă la Simona Halep, ci la soţia
preşedintelui Franţei, despre al cărei zîmbet au pretins în subtext că ar fi
asemănător cu rînjetul desenat. E un fel de „Ba pe-a mă-tii!”. E grosolănia
după care, pe stradă, nu te mai poţi da surprins că eşti agresat fizic de
mitocanul care a început porcăiala. Alţi români le-au arătat degetul mijlociu
pe feisbuc. Mizeria acestor răspunsuri româneşti are o singură traducere în
franceză: Je suis Charlie aussi!
Alţii s-au scremut să explice că, de vreme ce francezii în
general şi Charlie Hebdo în special fac
mişto de oricine – „pînă şi de fotbaliştii de culoare din naţionala franceză!”,
ăsta era exemplul suprem –, trebuie înţeles bine şi acceptat imediat că ei, în
baza cutumei locale, au dreptul moral, başca juridic, să facă și ce-au făcut cu
numele Simonei Halep.
Iar unii, continuînd pervers ceea ce mi s-a părut a fi o apologie
a mizeriei, au susţinut ritos că, reprezentînd-o caricatural pe Simona Halep
strigînd „Fier vechi!”, Charlie Hebdo nu
ar ironiza-o pe ea, pe români sau pe ţigani, separat ori împreună, ci că i-ar
ironiza pe cei care (francezi mai cu seamă) au idei preconcepute (parti-prís) în legătură cu românii şi, poate
mai grav, cu ţiganii din România.
Nu ştiu cine a lansat această interpretare pe care am
găsit-o la următorii glăsuitori. Unul este un venerabil român licenţiat în
filosofie, bine descurcat în comunism, despre care se spune sotto voce că a fost consilierul Anei
Pauker (iar eu nu pot verifica informaţia), dar despre care este cert că a
lucrat la Ministerul de Externe între 1948 şi 1951 (deşi proaspăt revenit de la
studiile post-universitare pariziene), ca șef de secție la Editura pentru Limbi
Străine între 1951 și 1954, ca redactor-șef la Editura de Stat pentru
Literatură și Artă între 1954 şi 1969, şi despre care este cert că a fost
ministru în primul guvern Petre Roman (el declarînd că şi-a dat demisia după mineriada
din iunie, dar Petre Roman declarînd contrariul, iar formal fiind printre cei
remaniaţi în sincopa celor două guverne Roman), toate astea arătînd că a fost
stîngist dintotdeauna, deci unul cu genuină aderenţă la dedesubturile lui Charlie Hebdo. Venerabilul poartă numele
Mihai Şora. Un altul este Radu Paraschivescu, ziarist sportiv nuanţat şi eseist,
moralist de ocazie, posedat de un simţ al umorului de mare calitate şi, iată, ameţitor
de sofisticat (a recunoscut, altminteri şi el că poanta lui Charlie Hebdo e slabă rău). Am mai găsit
acelaşi lucru şi în reportajul unei ziariste mai puţin cunoscute, dar cu
scriitură onestă, al cărei nume mi-a scapat (de tot) şi care a relatat că a
întrebat pe stradă în Franţa diverse persoane despre această daraveră, dintre
care una a dat (deşi părînd ea însăşi îndoită) respectiva explicaţie.
Că pe unii îi poate duce gîndul la această interpretare, e ceva
dovedit per se. Interpretarea e
posibilă, aşa cum e posibil ca unii să vadă roşu în loc de verde din motive
fiziologice (nu că nu-s normali, dar sînt altfel), iar ca alţii, din raţiuni
obscur (pentru mine) hermeneutice să spună că, într-un anumit context, un gri jegos
livrează sensul unui alb imaculat sau că scatologicul fetid le evocă lăcrămioare.
Pe de altă parte, este exclus ca cei de la Charlie Hebdo să fi intenţionat ca prin
respectiva golănie să ironizeze stereotipurile rasiste anti-româneşti sau
anti-ţigăneşti. Pentru că, dacă eroicul şi rebelul Charlie Hebdo ar fi fost în stare să presteze astfel de
giumbuşlucuri interpretative, acest lucru ar fi fost evident pentru absolut
toată lumea, astfel că în mod cert un Maurice Sinet nu şi-ar fi pierdut serviciul
la faza cu antisemitismul. Pentru că – nu-i aşa? – în chestiunea respectivă, stereotipul
era de o notorietate globală (sau globalizată, sau globalizantă, nici nu mai
ştiu cum e corect), iar nu doar de o biată notorietate cel mult
dîmboviţean-pariziană.
À propos, justiţia
franceză l-a repus în drepturile sale de amploaiat pe Maurice Sinet, spre
colosalul ridicol al onorabilei şi veselei reviste care de pomană se întristase
pe ea de frică. Şi oare ce duşman mai mare decît ridicolul poate exista pentru
cineva ca Charlie Hebdo, cineva care vrea
să existe pe aripile umorului? Dar Charlie
Hebdo este inexpugnabil: nu are simţul ridicolului...
Însă, ceea ce este rău pentru români nu poate fi producţia
lui Charlie Hebdo, care apare a fi
dincolo de bine şi de rău, ci felul în care putem reacţiona noi.
În fine, cercul s-a încheiat frumos prin eleganţa şi
simplitatea cu care Simona Halep parcă a şters cu buretele stropeala derizorie
a unei furtuni dintr-un pahar cu apă. Purtată de graţia care o înalţă în ceea
ce face ea mai bine, Simona Halep a răspuns unui ziarist care o ispitise în
legătură cu această povestioară măruntă, spunînd că nu vrea să comenteze acest
lucru şi că „nu este în măsură” să spună nimic despre asta. Deşi stînjenită de
întrebare, ea a transmis limpede că nu a fost stînjenită de faptul care a
provocat-o. În acest fel reţinut şi elegant, Simona Halep nu s-a plasat în
poziţia de inferioritate a nepriceputului, ci a s-a înălţat deasupra acestei crime
de mahala a cărei victimă ea nu a putut fi şi în proximitatea căreia ea nu s-a
aflat în realitate niciodată. Măsura Simonei Halep, iar asta s-a văzut în multe
alte ocazii, este o măsură cu adevărat spirituală, o măsură care nu judecă şi o
măsură care nu este adecvată insaţietăţii vulgare pentru circ.
În limbajul sportului, care este aproape rudimentar faţă de
măsura Simonei Halep, purtarea ei se numeşte fair-play, acest cuvînt împrumutat desemnînd cel mai de preţ lucru
în sport. Căci fair-play-ul are de-a
face cu kalokagathia Antichităţii. E
vorba să te porţi şi frumos, şi bine, în contextul oricărei adversităţi, fie şi
marţiale.
Şi cînd toate vor trece, Charlie
Hebdo nu va fi menţionat nici măcar într-o obscură notă de subsol a
existenţei sportive şi spirituale a Simonei Halep. Şi asta nu se va datora
răstălmăcitorilor benigni
ai măscărilor. Ci doar Simonei Halep, cea care l-a sărutat pe obraz pe oricare
român care s-a simţit scuipat de Charlie,
cea care va fi ştiut cu viaţa ei să răspundă atît de
frumos şi de simplu parşivei întrebări care i-a înşelat pe atîţia înţelepţi din
această lume: Êtes-vous Charlie?
Lucian D. POPESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu