UNDE N-ARE DREPTATE?

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Să fie indezirabil vorbitul „pe înțeles” și recapitularea adevărurilor simple? E poate aici explicația faptului nefericit că o anumită elită intelectuală, prea mîndră de deșteptăciunea ei și confundînd firescul cu banalul, n-a reușit, în acești 30 de ani de postcomunism, să intre într-un dialog viu și într-o empatie reală cu publicul mai larg, ci s-a izolat tot mai mult în excelența ei sfidătoare. De aici și identificarea apriorică și generalizatoare a naționalismului cu populismul. România postdecembristă este și victima acestei prăpastii sufletești și comunicaționale căscate între „elite” și „vulg”, cu voie sau fără de voie, pe urmele toxice ale comunismului. Vina o poartă ambele părți, dar a „domnilor” e mai mare, căci de la ei și pretențiile sînt mai mari. Contextul a fost exploatat impur de populismul de stînga, cu toate consecințele în plan electoral. În răspărul acestei rupturi păguboase, avem poate aici o bună lecție de smeremie academică, în căutarea esențialului pierdut. (R. C.)

„POPOARELE CARE NU SÎNT BINE CONDUSE PIER ÎNCET”

Cuvîntul Profesorului Univ. Dr. Ioan-Aurel Pop, noul Președinte al Academiei Române, este încurajator, pentru că în el vedem chipul lucid al cărturarului român care-şi iubeşte ţara, conştient de tarele acesteia, dar mai ales de valorile ei. Este românul care vorbeşte cu durere despre trădările şi vînzările la care am fost şi sîntem supuşi, care înţelege perfect profunzimile şi potenţialul extraordinar al neamului românesc. Avem aici o radiografie extrem de precisă a situaţiei naţiunii române, la o sută de ani de la Marea Unire. Nu mai sîntem uniţi între noi pentru că nu ne mai iubim şi nu mai avem încredere în neamul nostru, și asta nu numai din pricina globalizării induse de noile tehnologii mediatice, ci mai ales din pricină că, atît din afară, cît şi din interior, s-a luptat ca noi să devenim „un aluat moale”, uşor de modelat de cei ce ar vrea ca românii să piară de pe acest pămînt. Dar mesajul este, totuşi, optimist – dacă vom avea conducători buni, spune noul Preşedinte al Academiei Române, şi nu vînzători de ţară, adăugăm noi. (G. F.)

– Domnule Ioan-Aurel Pop, prăznuim Centenarul Unirii. Cum ne găsește acest Centenar ca neam? Sîntem mai uniți decît înaintașii?

– Noi nu prea știm să prăznuim așa cum s-ar cuveni întotdeauna. Simțul de ceremonie este un atribut al popoarelor civilizate, așezate, prospere. Noi nu am avut vreme de ceremonii, pentru că ne-am străduit mereu mai mult să supraviețuim decît să viețuim, aici, „în calea răutăților”.
Aparent, Centenarul ne găsește bine, pentru că existăm într-o țară aproape la fel de întinsă ca Marea Britanie; pentru că sîntem membri ai UE și NATO, adică facem parte din clubul selecților și nu din „blocul comunist”, cum se întîmpla acum trei decenii; pentru că trăim, respirăm, călătorim (cel puțin o parte dintre noi), în vreme ce alte neamuri au dispărut din lume, s-au topit în alte popoare etc. Înaintașii de acum 100 de ani și de mai înainte au trăit o apoteoză a unirii, au avut o obsesie a unirii și au avut conștiința că făuresc o Românie nouă pentru eternitate. Noi ne-am cam blazat și credem că toate ni se cuvin fără eforturi mari. Romanii, din care ne tragem, cel puțin în parte, aveau o vorbă: Nihil homini natura sine magno labore dat, adică „Natura nu dă nimic omului fără mare stăruință”. O țară și o națiune nu se fac o dată pentru totdeauna, ci se construiesc și se primenesc mereu.

Poate că sîntem mai uniți decît acum un secol, dar adesea doar prin declarații bombastice, uitînd de unirea cotidiană, de binele zilnic pe care se cuvine să-l facem în numele unirii, de credință, de adevăr și de dreptate. Mulți dintre noi, în loc să facem binele aici, la noi, prin profesionalism, prin zbateri continue, prin luptă, ne ducem pe alte meridiane și ne punem experiența în slujba altor „uniri” și a altor „patrii”.

În concluzie, Centenarul nu ne găsește așezați și mulțumiți și nici țara nu o găsește întreagă, așa cum au făcut-o liderii luminați în 1918…

„Identitatea popoarelor –

o realitate foarte puternică astăzi”

– Ce este identitatea națională și de ce avem nevoie de identitate națională?

– De mii de ani trăiesc oameni la Dunăre și la Carpați, pe Olt și pe Mureș, pe Siret și pe Nistru, și asemenea oameni, chiar dacă s-au perindat mereu, nu au lăsat vreodată acest pămînt nelocuit și nechivernisit. De peste o mie de ani, românii s-au aflat, alături de alții, între truditorii gliei de pe aceste locuri. Nu este de prisos să le cunoaștem originile, taina limbii vorbite, credințele, dorurile și jalea, nuntirile și prohodurile, trecerile și petrecerile. Așa, vom înțelege mai bine, poate, de ce „lacul codrilor albastru” este încărcat de „nuferi galbeni”, sau cum au reușit arhitecții de la 1500 să facă minunea de Mănăstire a Argeșului, înveșnicită, în credința populară, prin sacrificiul Anei și al Meșterului Manole, sau cum ajunge un om matur ca Ion al Glanetașului să se închine și să sărute pămîntul reavăn, descoperindu-se ca la rugăciunea de dinaintea icoanei. Gesturi similare fac toți oamenii, de oriunde și de oricînd, dar aura care le însoțește pe cele mai sus evocate se-arată numai la acest popor și numai pe acest pămînt, semn că românii și România au un fel al lor de a fi. Secolul trecut de la Marea Unire este un bun prilej de a-i face și pe alții – prieteni, neprieteni sau indiferenți – să ne vadă, să ne cunoască și să ne înțeleagă, cu identitatea noastră de români.

Simplu spus, identitatea românească este felul de a te simți român, iar această simțire vine prin limbă, credință, origine, nume, tradiție, obicei, strai, pămînt și cer etc. Avem nevoie de identitate națională ca să nu fim ai nimănui. La unele popoare, naționalitatea se confundă cu cetățenia și nu te poți bucura de nimic pe lumea asta dacă nu ai identitate națională.

– Cum se raportează alte popoare la identitatea lor?

– Toate popoarele se raportează la identitatea lor, iar unele o fac chiar în mod ostentativ, atrăgîndu-ți atenția că ele există, că au un mesaj de dat lumii, că nu se lasă în voia sorții. Americanii se laudă de multe ori că ei sînt universaliști și nu naționaliști. Este însă de ajuns să vezi anumite manifestări ale vieții cotidiene și să te convingi de contrariu. Astfel, circulă lozinci de genul Buy only American! („Cumpără numai ceea ce este american”), la școală se vorbește zilnic despre „părinții patriei”, toate sărbătorile sînt americane, de la Columbus Day pînă la Thanksgiving etc. Polonezii se caracterizează prin Biserică și prin Chopin, sîrbii prin sacrificiul de la Kossovopolje (1389), italienii prin Risorgimento etc.

Am întîlnit mereu intelectuali străini care să vorbească despre identitatea proprie, care să critice „naționalismul” altora, dar nu am întîlnit niciodată polonezi, unguri, americani, francezi ori germani care să se critice pe sine în felul în care o fac românii. În rest, identitatea popoarelor este o realitate foarte puternică astăzi, chiar și atunci cînd acest lucru este negat sau nu este recunoscut pe față.

„A respinge țara înseamnă 

a te respinge pe tine”

– Noile mass-media – mă refer la Internet, mai ales – ne-au introdus în ceea ce McLuhan numea „sat global”. Care credeţi că sînt efectele acestui fenomen asupra modului de a fiinţa al românilor, a aşezării, a statusului mental al noilor generaţii?

– „Satul global”, despre care scria McLuhan, ne-a apropiat, dar ne-a și îndepărtat unii de alții în același timp. Sîntem mai vecini și mai străini concomitent, mai aproape și mai departe… Ne ducem să ne vedem rudele și prietenii în Australia sau în America, dar nu ne vedem cu vecinii de scară și nu vorbim cu colegii de grupă. Sau vorbim – dar pe net, prin Facebook!

Românii sînt și ei prinși în acest vîrtej. Generația mea, care a prins și alte vremuri, încearcă să redeștepte anumite cutume, anumite valori ale tradiției, dar se lovește uneori de un zid dur. Dacă, de exemplu, încerc să le explic adolescenților, tinerilor, taina muncii tăcute la cîmp, la seceră și la coasă, a țăranilor de odinioară, horele din sat, doina și jalea, nuntitul și prohoditul etc. îmi dau seama că ei nu au cum să înțeleagă toate astea. Motivele sînt legate, firește, de globalizare, de accelerarea ritmului Planetei, de modernizare. Sînt însă și motive mai profunde. Generația mea, chiar dacă nu a fost toată rurală, a avut șansa să mai miroasă pămîntul reavăn, să simtă fînul proaspăt cosit, să vadă curgînd sudoarea muncii fizice, sub soare dogoritor ori sub vînt și viscol.

În plus, a mai avut o șansă, anume aceea de a se împărtăși din toată experiența universală prin lecturi solide și prin dascăli de excepție, dăruiți școlii și națiunii. Azi toate acestea s-au pierdut. Zestrea omenirii zace în cărți, pe care nu le mai citește nimeni. Necazul este că nu se citesc integral nici e-book-urile sau cărțile electronice. Prin urmare, dacă nu luăm măsuri, riscăm să devenim toți otova, cu mințile odihnite și goale, instrumente bune de manipulat de către forțe malefice, care stăpînesc comunicarea și care au puterea să ne îndrepte pe calea dorită de ele.

Din păcate, întîlnim foarte des un sentiment de respingere față de țară, mai ales atunci cînd vorbim de civilizație. Este justificat acest sentiment?

Sentimentul despre care vorbiți este rezultatul acelorași manipulări. Legarea solidă de țară, sentimentul apartenenței la familie, la comunitate, la națiune și la credința oamenilor țării este primejdios pentru globaliști, pentru că îi face pe oameni profunzi, critici, circumspecți, fideli. Românii sînt un popor deschis și primitor și s-au lăsat ușor antrenați în acest proces dirijat, de „deschidere” fără limite.

Pe de altă parte, noi am trecut prin mai bine de patru decenii de comunism, care a fost demonizat pe bună dreptate și care ne-a făcut să ne simțim vinovați, înjosiți, victime etc. Nu-i vorbă, nici în trecut nu am dus-o foarte bine, aici, ca „enclavă latină la porțile Orientului”, bîntuită de inamici, jefuită de regate și imperii orgolioase, ciuntită mereu de oameni și teritorii. Țara nu a prea fost a noastră, pentru că ne-o luaseră alții demult și ne-am refăcut-o cu greu. Pentru că nu am fost în rînd cu marile puteri și nici nu am gustat din sentimentul elitei, ne-am lăsat ușor amăgiți și ne-am dezgustat de noi înșine. A respinge țara înseamnă a te respinge pe tine, pentru că ce este țara fără oameni, fără români? Or, noi nu găsim nimic mai bun să facem decît să hulim România așa de mult cum nici un inamic străin nu reușește! Firește, ne apucă uneori remușcările și dorul, ne ceartă parcă părinții și bunicii deveniți țărînă, ne mustră icoanele din „casa dinainte” sau de pe tîmpla bisericii, dar ne „revenim” repede și nu facem nimic ca să îndreptăm situația.

Dimpotrivă, în loc să ne purtăm crucea și să spunem străinilor cine sîntem și de ce vorbim românește, de ce credem în Dumnezeu colindînd și de ce mai strîngem fînul doinind, ne declarăm altceva decît români și trecem mai departe. Sînt neamuri mult mai oropsite și mai umilite de soartă decît al nostru, dar nu-și declină identitatea, originea, tradiția.

Material realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

(Textul integral poate fi citit în numărul din mai 2018 al revistei Familia Ortodoxă)