Dreapta românească
dintre cele două războaie mondiale [1]
cumulează şi dezvoltă teme, direcţii,
idei din perioada anterioară, ce se circumscriu dezbaterii politico-doctrinare
declanşate în circumstanţele adoptării direcţiilor generale de afirmare ale
statului român modern şi ale naţiunii române. Disputa dintre tradiţie şi
înnoire lansată la nivel programatic în plan cultural-politic, pe fondul
problematicii complexe reliefate de evoluţia societăţii româneşti – intrate
fără echivoc pe calea modernizării şi instituţionalizării de tip occidental –, a condus spre noi concepte privind naţiunea
şi statul ca entităţi organice, privind sufletul
naţional/mistica naţională şi misiunea istorică a naţiunilor, concepte
opuse ficţiunii contractualiste
liberale şi voluntarismului demagogic abstract de extracţie iacobină [2]. Paradigma formelor fără fond lansată la 1867 de Titu Maiorescu este preluată
şi adaptată de o serie de intelectuali şi oameni politici, care o
contextualizează problematic în aproape toate sectoarele de activitate.
Practic, putem stabili certe corespondenţe între formula maioresciană şi ideile
politice şi culturale lansate şi argumentate de generaţia intelectuală interbelică,
pe un traseu ideologic intermediar marcat de publicistica lui M. Eminescu, de
scrierile lui V. Conta, A. D. Xenopol, N. Iorga, A. C. Popovici, D.
Drăghicescu, C. Rădulescu-Motru, A. C. Cuza. De la
articolul-program lansat de T. Maiorescu la Itinerariul spiritual [3] şi
Manifestul Crinului Alb [4], semnat de Ion Nistor, Sorin Pavel şi
Petre Marcu Balş (Pandrea), dezbaterea cultural-politică vizează aceleaşi teme
de reflecţie şi, în general, aceleaşi inadvertenţe/incompatibilităţi între
politicile aplicate de instituţiile liberale ale statului şi realităţile
profunde ale societăţii româneşti, ignorate de noua elită liberală şi, în
consecinţă, bruscate prin aceste intervenţii pripite ale clasei politice.
Evocarea acestor manifeste – program ale generaţiei interbelice restabileşte
clar coexistenţa tematică a unor idei în cadrul ambelor discursuri
(junimist-conservator antebelic şi naţionalist-creştin interbelic) şi/sau metamorfoza
unor concepte conservatoare în principiile cultural-politice enunţate de
generaţia anilor ’30, crescută sub influenţa gândirismului şi a trăirismului
naeionescian.
După 1918, pe
fondul vechiului discurs naţionalist reprezentat de N. Iorga şi A. C. Cuza, se
articulează – pe baza noilor condiţii interne social-economice, ca şi sub
influenţa factorilor externi (revoluţia bolşevică din Rusia, în care un rol
predominant director l-au avut evreii) – o nouă formulă cu implicări şi corespondenţe
mai ales în viaţa studenţească a României Mari. Astfel, la Universitatea
ieşeană mişcarea studenţilor naţionalişti se naşte direct ca reacţie la
manifestările de stînga – unele cu un declarat caracter bolşevic – ale unor
organizaţii a studenţilor basarabeni şi evrei, bănuite sau chiar bîntuite de
elemente şi doctrine comunizante [5].
La această amplă mişcare a tineretului universitar, tradiţionalist şi
contestatar, se vor ralia, sub imboldul instinctului de clasă sau sub
promisiunea unei uşoare ascensiuni sociale şi politice, o serie de elemente ale
vechii aristocraţii româneşti. Aceste elemente provenite din cadrele politice
conservatoare, sau cu tradiţie conservatoare în familie, aderă la structurile
Dreptei, într-o perioadă de dominare evidentă a societăţii de către mica
boierime îmburghezită, aflată în raporturi clientelare cu Partidul Liberal,
ieşit fortificat sub aspect social şi logistic după sfîrşitul războiului din
1916-1919 şi aplicarea reformelor electorală şi agrară. Accesul la funcţii în
stat fiind blocat de către aceste elemente, provenite din rîndurile
comercianţilor, a burgheziei de funcţii sau din cadrul boierimii supuse
procesului de îmburghezire – fenomen sesizat de istoricul Dan Berindei –,
descendenţii marii boierimi caută cu precădere alte debuşee de afirmare:
armata, mediul universitar, diplomaţia, sau aderă la mişcarea naţionalistă în
perspectiva unei cariere politice.
În concluzie, cauzele
deplasării spre dreapta radicală a unor elemente de prim rang ale aristocraţiei
româneşti ţin de noul context istoric conturat în viaţa social politică a ţării
după sfîrşitul războiului şi constituirea României Mari. Cele două reforme,
electorală şi agrară, au condus la o bulversare a scenei politice româneşti. În
primul rînd, prin adoptarea votului universal se modifică substanţial structura
electoratului. Aplicarea prevederilor cuprinse în decretele-lege din 1918-1919
s-a experimentat cu prilejul primelor alegeri din statul naţional unitar.
Acumulînd o serie de antipatii interne şi reticenţe externe, Ion I. C. Brătianu
şi-a depus demisia la 12 septembrie 1919. Generalul Artur Văitoianu a primit
mandatul de formare a unui nou guvern, care avea drept scop organizarea
alegerilor parlamentare. Alegerile din noiembrie 1919 au consemnat o largă
participare la vot, comparativ cu perioada anterioară. Numai în Vechiul Regat
s-au înscris pe listele de alegători 1.299.823 de cetăţeni, faţă de doar
101.339 alegători participanţi la alegerile din 1911. Semnificativă ni se pare creşterea numărului cetăţenilor cu
drept de vot pe parcursul perioadei interbelice, de la 3,4 milioane de
alegători în 1926, la 4,6 milioane în 1937, menţionînd cifra de aproximativ 100.000 de alegători, cîţi erau la 1912. Totodată, consemnăm şi creşterea indicelui
de proporţionalitate între aleşi şi alegători. Astfel, un deputat era ales în
1914 de către 400 de cetăţeni, iar la 1920 de către 50.000 [6].
Împroprietărirea a
diminuat considerabil baza materială şi financiară a marilor proprietari de
terenuri agricole, grupaţi cu precădere în Partidul Conservator. Pe de altă
parte, în contextul introducerii votului universal, partidele conservatoare
pierd contactul cu masele de votanţi. Aceste formaţiuni politice trebuiau să se
desprindă de tipul de politică făcută la club şi să caute noi debuşee
electorale la sate şi la periferia oraşelor, unde erau privite cu ostilitate de
către ţărani, atît din considerente sociale (conservatorii erau îndeosebi
boieri, mari proprietari funciari), cît şi din perspectiva gernanofiliei şi colaboraţionismului cu inamicul, teme larg
exploatate mai ales de către liberali. Pe de altă parte, formaţiunile de
sorginte conservatoare trebuiau să-şi mărească numărul de membri şi să
constituie noi filiale în mediul rural. Doar presa de partid, menţinută la un
anume nivel intelectual şi doctrinar, şi practic inabordabilă pentru marea masă
a alegătorilor, rămînea un instrument insuficient şi inoperant la nivelul
propagandei la sate şi în zonle defavorizate ale societăţii. În plus,
conservatorii au arătat o anumită reticenţă în abordarea directă a
alegătorilor. Ei aveau repulsie faţă de discursurile aproximative, demagogice,
utilizate pe larg şi cu real succes de către adversarii politici. Liberalii
erau mult mai dinamici, volubili şi comunicau mult mai bine cu cei de jos,
chiar dacă mesajul lor era populist şi lipsit de valoare oratorică. Timpul şi
evenimentele politice au demonstrat că, o dată cu votul universal, politica de
club nu mai era o soluţie iar dispariţia instituţională a formaţiunilor
conservatoare, poate fi explicată şi prin faptul că s-au dovedit absolut
inadaptabile la noile metode şi instrumente ale luptei politice, impuse şi
induse ansamblului social-economic şi politic românesc de realităţile multiple
şi complexe relevate după primul război mondial [7]. Dacă partidele de sorginte conservatoare cad în desuet şi
dispar de pe scena politică românească este interesant de observat că teme şi
idei-forţă ale doctrinei conservatoare sînt recuperate de formaţiunile de dreapta
[8]. Doctrinarii Dreptei
reinventează ipostaze-canon ce vizează binomul boier-ţăran, indestructibil în
faţa ofensivei instituţionale moderniste de extracţie străină, a mimetismului
păgubos practicat de clasa politică interbelică. Retrospectiv, dimensiunea
devenirii şi continuităţii istorice româneşti pe baza autohtonismului şi
ortodoxismului are ca fundament aprioric relaţia boier-ţăran, fundamentată în
secole de încercări. Instituţiile, moravurile occidentale, clasele înstrăinate
şi alogenii – agenţii noilor relaţii de tip capitalist – vin să perturbe
această armonie cimentată în veacuri de restrişte. Concurenţa dintre aceste
categorii sociale şi etnice (boieri patrioţi şi ţărani, pe de o parte şi
întrăinaţi/străini, pe de altă parte) este acutizată de interpretările
post-junimiştilor (C. Rădulescu-Motru, N. Iorga, A. C. Cuza, I. C. Filitti) şi
de ideologii naţionalişti-creştini interbelici (în variantă gîndiristă, trăiristă,
ortodoxistă şi autohtonistă), este pregnant reliefată de opoziţia dintre
ruralul nealterat şi citadinul cosmopolit. Naţionalismul de la începutul
secolului XX căuta să compenseze starea de înapoiere a populaţiei şi lipsa de
coeziune socială, prin identificarea obstinantă cu naţiunea, a tuturor
categoriilor sociale. Respingînd aprioric socialismul, considerat germen al
disoluţiei sociale şi naţionale, motor al revoluţiilor şi anarhismului,
naţionaliştii erau conservatori şi tradiţionalişti în esenţă, antiliberali în
discurs, atîta timp cît semnalau laturile negative ale modernismului de tip
liberal [9]. Astfel, tematica de
sorginte conservatoare este adoptată tacit şi adaptată noilor realităţi
interbelice de către formaţiunile de dreapta, şi în special de către Mişcarea
Legionară.
Interesul
descendenţilor marilor familii boiereşti pentru mişcarea radicală
naţionalist-creştină s-a manifestat cu precădere în anii ’30, cînd ascensiunea
curentului naţionalist devenise o realitate. Astfel, identificăm în structurile
organizatorice ale dreptei naţionalist-creştine, respectiv ale Mişcării
Legionare, elemente care aparţin aristocraţiei româneşti. Spre exemplificare
menţionăm numele generalului Gh. (Zizi) Cantacuzino-Grănicerul, stă-stră-nepot
al domnitorului Şerban Cantacuzino, a lui Alexandru şi Andronic Cantacuzino,
nepoţi ai şefului Partidului Conservator, Gh. (Gogu) Cantacuzino-Nababul, a lui
George Manu – un alt nepot al Generalului, fiul surorii sale Elisabeta (Zeta),
căsătorită cu Iancu Manu, fiul generalului Gh. Manu, fost prim-ministru, şef al
Marelui Stat Major şi ministru de Război. În acest cadru select, descris de
descendanţa princiară a unor membri ai Legiunii, amintim figurile lui Mihail
Sturdza, diplomat de carieră şi ministru de Extrene în perioada
septembrie-decembrie 1940, a fiului său, Ilie-Vlad Sturdza, şi a fraţilor Ghica
de la Iaşi, care se integrează în
mişcarea naţionalist-creştină încă din faza „turbulenţelor studenţeşti” de la
Universitatea ieşeană. Astfel, în contextul ofensivei elementelor de stînga – unele
chiar cu apartenenţă dovedită la mişcarea comunistă –, care monopolizaseră
activitatea studenţească, fraţii Ghica se raliază grupului de studenţi de la
Facultatea de Drept, cu intenţia declarată de a bloca ascensiunea bolşevismului
în mediul universitar. Alături de Corneliu Zelea Codreanu găsim pe fraţii
Ghica, Grigore, Alexandru şi Constantin [10],
primii doi foşti colegi la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, destinat în
primul rînd fiilor de ofiţeri şi foşti ofiţeri. Elevii mănăstireni erau selectaţi în urma unor examene foarte riguroase.
Cu timpul au avut acces la această şcoală militară şi elevi de condiţie mai
modestă, fără o descendenţă militară precisă, aşa cum a fost cazul tînărului
Petre Marcu, cunoscut mai tîrziu sub numele de Petre Marcu Balş sau Petre
Pandrea, publicistul de stînga şi avocatul preferat al comuniştilor în mai
multe procese din epocă. Grigore, Constantin (Dinu) şi Alexandru Ghica erau
fiii lui Grigore Ghica, militar de carieră, şi ai Constanţei, născută Câmpineanu.
Constanţa era fiica magistratului C. Câmpineanu, nepoata revoluţionarului
paşoptist, întemeietor al Societăţii Filarmonice, alături de Heliade-Rădulescu
şi C. Aristia, la 1835. Bunicul Constanţei era un anti-rus convins, membru al Partidei naţionale munteneşti. Familia Câmpineanu
era o familie boierească din Muntenia, pomenită pentru prima dată în documente
în anul 1659, pe timpul domniei lui Mihnea al III-lea. Constanţa era şi nepoata
de frate a omului politic liberal Ion Câmpineanu, parlamentar şi ministru în
mai multe legislaturi şi cabinete. Era o
femeie voluntară, hotărîtă care avea ceva din zbuciumul revoluţionar al
bunicului paşoptist. Tatăl fraţilor Ghica, Grigore Ghica a îmbrăţişat de tînăr
cariera armelor intrînd apoi în magistratură. El face parte din ramura
moldoveană a Ghiculeştilor, fiind fiul lui Alexandru Ghica şi nepotul lui
Grigore Ghica Vodă (1807-1857), domnul Moldovei post-paşoptiste şi, totodată,
stră-stră-nepot al Grigore Alexandru Ghica Vodă, domnul ucis de turci la
Beilic, la 1777. Dacă primul strămoş celebru moare decapitat în urma
împotrivirii sale de a ceda Moldova de Nord – numită mai tîrziu Bucovina –, un
alt străbun de referinţă al familiei Ghica, domnul Moldovei din perioada
1849-1856, s-a distins printr-o administraţie înţeleaptă, a încurajat literatura şi libertatea presei.
În epocă, Grigore Ghica Vodă era un mare partizan al unirii, însă moare relativ
tînăr, în Franţa, în 1857, anul hotărîrilor Divanurilor ad-hoc din cele două principate.
Grigore,
Ion-Constantin (Dinu) şi Alexandru Ghica au urmat cursurile Facultăţii de Drept
din Iaşi, fiind colegi cu Corneliu Codreanu, intrînd astfel, inevitabil, în
contact cu tezele naţionaliste şi anti-iudaice propovăduite de profesorul A. C.
Cuza, care a deţinut şi funcţia de decan al facultăţii. Grigore şi Constantin au
fost membri fondatori ai Asociaţiei Studenţilor Creştini, constituite la 20 mai
1922, organizaţie a studenţilor ieşeni care, treptat, se va dezvolta şi va
acapara viaţa şi activitatea studenţescă din România interbelică. De altfel, în
contextul mişcărilor studenţeşti din anii 1922-1923, derulate sub semnul
principiului şi lozincii numerus clausus,
statutele, regulamentele şi dezideratele Asociaţiei Studenţilor Creştini de la
Iaşi vor fi adoptate de toate centrele studenţeşti care, în baza unui convent,
se vor constitui în Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Creştini din România, avînd
ca principal organ de presă ziarul Cuvântul
Studenţesc (primul număr: 7 ianuarie 1923). Din 1926, organizaţia
reprezentativă a studenţimii române din perioada interbelică se va intitula
Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini din România (UNSCR) [11].
După formarea Ligii
Apărării Naţional-Creştine, în martie 1923, s-a luat hotărîrea construirii unui
cămin studenţesc cultural-creştin, sustras de sub autoritatea Rectoratului, iar
iniţiatorii primesc un ajutor bănesc substanţial din partea doamnei Constanţa
Ghica. Totodată, mama fraţilor Ghica, angajaţi şi ei în mişcarea cuzistă, pune
la dispoziţia studenţilor naţionalişti un teren pe strada Carol [12]. Terenul era destinat cultivării
zarzavatului pentru nevoile echipelor voluntare ce făceau cărămizi la Ungheni.
În realitate o notă a organelor de Siguranţă informa că în grădina doamnei
Ghica studenţii şi elevii organizaţi de Codreanu ţineau şedinţe secrete şi
efectuau exerciţii paramilitare. O descindere a poliţiei, în frunte cu
prefectul C. Manciu, are drept consecinţă arestarea tinerilor naţionalişti [13]. La Prefectură studenţii şi
elevii arestaţi au avut parte de un tratament destul de dur din partea autorităţilor.
Codreanu a fost şi el bătut de agenţi, iar mai tîrziu a fost agresat public
alături de surorile sale Silvia şi Iridenta, o dată în grădina Copou, mai apoi
pe strada Lăpuşneanu, de către acelaşi Manciu. A urmat împuşcarea lui Manciu în
faţa Tribunalului Iaşi şi procesul lui Codreanu. S-a pus problema unei
conspiraţii din partea procurorilor, la care avocaţii apărării au replicat prin
argumentarea legitimei apărări. O mărturie oarecum tîrzie tinde să facă lumină
în această problemă. Colegi de celulă în penitenciarul Aiud, Alexandru Ghica
mărturiseşte lui Petre Pandrea că, după bătăile şi umilinţele suportate la Iaşi
de Codreanu şi de surorile sale, viitorul lider legionar s-a retras la Schitul
Rarău cu cîţiva prieteni, inclusiv fraţii Ghica. Confidenţele făcute de prinţul
Ghica fostului coleg mănăstirean
acreditează hotărîrea lui Codreanu de a riposta dur la orice alt abuz al
prefectului Manciu. După spusele prinţului Ghica, acesta se simţea umilit şi
dezonorat de atitudinea prefectului faţă de el şi surorile sale şi era decis
să-l împuşte pe Manciu cu prima ocazie.
Un alt fapt ce
merită consemnat – şi care denotă ataşamentul şi prietenia fraţilor Ghica faţă
de viitorul şef al Mişcării Legionare – sînt sumele băneşti acordate lui
Codreanu, atît în 1922, cît şi în 1926, cu ocazia plecării acestuia la studii
la Berlin, Jena şi mai apoi Grenoble.
Avocatul Al. Ghica
era un foarte apreciat lider LANC şi un intim colaborator al lui A. C. Cuza şi
al lui Gh. Cuza, fiul profesorului. Un document de arhivă evocă incidentul din
5 mai 1927, cînd A. C. Cuza, Gh. Cuza, Al. Ghica şi un număr de 12 studenţi,
care se întorceau de la Roman, unde profesorul Cuza îşi depusese candidatura
pentru Camera Deputaţilor, au fost agresaţi de un grup de aproximativ 400 de
evrei. Incidentul s-a soldat cu rănirea mai multor studenţi, dar şi a organelor
de ordine (comisarii Botez, Filip, Grigorean şi agentul Axinte) care interveniseră
pentru salvarea studenţilor cuzişti [14].
La întoarcerea lui Codreanu din Franţa, în 1927, Alecu Ghica este mesagerul
acestuia pe lîngă A. C. Cuza în contextul scindării statutarilor. Codreanu
milita pentru unitatea Ligii Apărării Naţional-Creştine şi pentru împăcarea lui
A. C. Cuza cu fracţiunea Şumuleanu-Găvănescu-Iliescu, fapt care l-a îndepărtat
de acesta.
În anii '30, fraţii
Ghica nu mai activează vizibil în mişcarea naţional-creştină, poate şi din
pricină că au ocupat funcţii în magistratură [15]. Totuşi, Alexandru Ghica a renunţat la magistratură şi a
practicat avocatura, fiind înscris în Baroul de Ilfov (1936-1940). S-a
căsătorit cu fiica omului politic liberal Mihail Orleanu, devenind, astfel,
cumnat cu avocatul Mihai Orleanu, viitorul prefect legionar al judeţului
Covurlui din timpul guvernării legionaro-antonesciene. De asemenea, Alecu Ghica
era cumnat cu omul politic liberal Victor Slăvescu, economist de prestigiu,
ataşat, după 1938, de regimul autoritar condus de Carol al II-lea. În 1937 Al.
Ghica se înscrie oficial în Mişcarea Legionară şi activează în cuibul „Cloşani”,
condus de avocatul Al. Vergatti. La alegerile din decembrie 1937, Al. Ghica a
candidat pe listele Partidului „Totul pentru Ţară” şi a fost ale deputat de
Tutova. În timpul marii prigoane a
fost arestat şi întemniţat, semnînd aşa-numita Mărturisire de credinţă, alături de fondatorii Legiunii şi alţi
comandanţi legionari, pentru a evita noile represalii ale regimului carlist [16]. Abdicarea lui Carol al II-lea şi
proclamarea statului naţional-legionar, în septembrie 1940 a readus Mişcarea
Legionară pe scena politică. În noua conjunctură Grigore Ghica este numit
preşedinte al Tribunalului Iaşi, întrucît nu a voit să renunţe la viaţa tihnită
de magistrat, dar şi pentru faptul că nu avea încredere în noul comandament
legionar, cu atît mai puţin în Horia Sima, iar fratele său a fost numit
director al Siguranţei Generale (16
septembrie 1940 – 23 ianuarie 1941, director general al Poliţiei). La 23 ianuarie 1941, Alexandru Ghica a
fost arestat, iar în urma unui proces, la 15 iunie 1941 a fost condamnat la 15
ani muncă silnică pentru rebeliune şi înaltă trădare, pedeapsă executată la
penitenciarele Aiud (1941-1942, mai-septembrie 1944, mai 1945-octombrie 1946,
iunie-octombrie 1948), spitalul penitenciar Braşov (1942-1944,
februarie-aprilie 1945), Alba-Iulia (septembrie-octombrie 1944), Suceava
(octombrie 1946-iunie 1948).
Evenimentele din
ianuarie 1941 au aruncat Mişcarea Legionară din nou în afara legii. Unii
legionari se refugiază la Berlin dar marea majoritate, printre care şi
Alexandru Ghica, a fost întemniţată la Aiud. Pentru prinţul Ghica a urmat o
lungă perioadă de recluziune, din 1941 pînă în 1964. Cert este că, deşi în
timpul guvernării legionare între H. Sima şi Al. Ghica au fost nu o dată
situaţii tensionate, totuşi Ghica nu a
vrut să se dezică de şeful Mişcării în perioada antonesciană, cînd o simplă
petiţie-tip, de desolidarizare faţă de Sima, i-ar fi adus libertatea,
reabilitarea şi probabil revenirea în magistratură. În 1963, o dată cu
celebrele demascări de la Aiud, prinţul Ghica respectă recomandările din
străinătate ale şefilor legionari din exil, dar şi hotărîrea luată de foştii
comandanţi ai Mişcării de a se „desolidariza” de Sima şi de Legiune în general.
Această tactică a fost abil adoptată de vechile grade legionare pentru a oferi
un exemplu mai tinerilor deţinuţi legionari, aşa-numiţii rezistenţi, care denunţau orice compromis cu autorităţile
comuniste, fapt considerat inoportun de şefii legionari din închisori şi de cei
din străinătate, interesaţi, în această situaţie, în primul rînd de salvarea
fizică a foştilor combatanţi. Practic, legionarii erau într-o continuă prigoană
din ianuarie 1941. Ei nu au făcut obiectul decretului de amnistie intrat în
vigoare după 23 august 1944 şi sub acest aspect se înţelege pe deplin manevra
iniţiată de Nicolae Petraşcu, Vică Negulescu ş. a. De altfel, chiar şi în
condiţiile grele de detenţie, spiritul combativ anticomunist şi respectul pentru
fostele grade şi ierarhia legionară stabilită de Căpitan şi Comandant au
rămas aproape intacte [17].
Dr. Corneliu CIUCANU
[1] Vezi îndeosebi Gh. Buzatu,
Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, Radiografia
Dreptei româneşti. 1927-1941, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2010 (prima
ediţie, Bucureşti, Editura FF Press, 1996); Dragoş Zamfirescu, Legiunea Arhanghelul Mihail de la mit la
realitate, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997; Constantin Petculescu, Mişcarea Ligionară. Mit şi realitate, Bucureşti,
Editura Noua Alternativă, 1997; Adrian Gabriel Lepădatu, Mişcarea legionară: între mit şi realitate, Bucureşti, Editura Cartier,
2005; Cristian Sandache, Istorie şi
biografie. Cazul Corneliu Zelea Codreanu, Bucureşti, Editura Mica Valahie,
2005; Corneliu Ciucanu, Dreapta românească
interbelică. Politică şi ideologie, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2009.
Consemnăm, totodată, şi studiile semnate de către eminenţi istorici străini:
Andreas Hillgruber, Hitler, Könik Carol
und Marschall Antonescu. Die deutsch-rumänischen Beziehungen 1938-1944,
Wiesbaden, ediţiile 1954 şi 1965 (ediţia românească: Andreas Hilgruber, Hitler, Regele Carol şi mareşalul Antonescu.
Relaţii germano-române: 1938-1944), Bucureşti, Editura Humanitas, 1994,
2007); Hans Rogger, Eugen Weber, (eds), The
European Right. A Historical Profile, Berkeley şi Los Angeles, 1965, cu un
capitol despre România al lui Eugen Weber, pp. 501-574 (vezi şi ediţia în limba
română: Hans Rogger, Eugen Weber, Dreapta
europeană. Profil istoric, Bucureşti, Editura Minerva, 1995); Nicholas M.
Nagy-Talavera, The Green Shirts and the
Others. A History of Fascism in Hungary and Romania, Stanford, Hoover
Institution Press, 1970 (lucrarea a fost tradusă şi în româneşte la Editura
Hasefer, Bucureşti, 1996); Armin Heinen, Die
Legion „Erzengel Michael” in Rumänien. Soziale Bewegung und politische
Organisation. Ein Beitrag zum Problem des internationalen Faschismus,
München, R. Oldenbourg Verlag, 1986. (ediţia în limba română: Legiunea „Arhanghelul Mihail”. Mişcare
socială şi organizaţie politică. O contribuţie la problema fascismului
internaţional, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999); Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier. 1919-1941. Mistica
ultranaţionalismului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993 (ed. originală: La mistica del ultranacionalismo. Historia
de la Guardia
de Hierro. Rumania, 1919-1941, Barcelona, 1989).
[2] Nicolae Iorga, „Ideile abstracte
şi statul organic”, în Sfaturi pe
întuneric, vol I, Bucureşti, Editura Minerva, 1996, p.195-196.
[3] Vezi Mircea Eliade,„Itinerarul spiritual”,
în Cuvântul din 6 septembrie
1927. Tema va fi reluată şi dezvoltată în mai multe numere ale ziarului, în
perioada septembrie-noiembrie 1927.
[4] Este vorba de o altă reacţie a
noii generaţii în care semnatarii se ridică împotriva bătrînilor acuzaţi de ignoranţă sau rea-voinţă manifestul (Gândirea, nr. 8-9/1928, pp. 311-317)
reia tema junimistă a formelor fără fond, semnalînd eroarea împrumuturilor şi mimetismul în viaţa
politică şi culturală ţării.
[5] Arhivele Naţionale ale Republicii
Moldova (ANRM), fond 680, inv. 1, dosar 3 457 (II), f. 673. Într-o notă-sinteză
din noiembrie 1931, organele de Siguranţă din Basarabia consemnează
începuturile, evoluţia şi translarea mişcării naţionaliste cuziste şi mai apoi
a Gărzii de Fier peste Prut. Anterior acestui proces, organele informative româneşti
sesizează caracterul subversiv şi
afilierea ideologică făţişă la Internaţionala a III-a de la Moscova a
grupului studenţesc ieşean – Societatea Studenţilor Basarabeni – condus de
Timotei Marin, Th. Văscăuţeanu, fraţii Derevici etc. Curentul de stînga
existent la Universitatea ieşeană a fost remarcat de toţi istoricii serioşi
care s-au ocupat de geneza curentului de dreapta interbelic. Mişcările
studenţeşti naţionaliste din perioada 1919-1923 au apărut ca reacţie împotriva
stîngii şi au vizat stoparea bolşevismului internaţionalist
şi ateu în Universitate.
[6] Ion Agrigoroaiei, România interbelică, vol. I, Iaşi,
Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2001, p. 112.
[7] Vezi Ion Bulei, Sistemul politic al României moderne, Bucureşti,
Editura Politică, 1987 (cap. „Conservatorismul
politic”, pp. 461-527).
[8] Vezi Ion Bulei, „Conservatorismul românesc”, în Alina Mungiu-Pippidi (coord), Doctrine politice. Concepte universale şi realităţi româneşti,
Iaşi, Editura Polirom, 1998, pp. 91-92.
[9] Armin Heinen, op. cit., pp. 75-77. Vezi şi
James P. Niessen, „Naţionalismul românesc:
o ideologie a integrării şi a mobilizării”, în Peter F. Sugar, Naţionalismul
est-european în secolul al XX-lea, Bucureşti, Editura Cartea Veche, 2002,
pp. 226-227.
[10] Grigore (născut 26 iulie 1899, Iaşi –
decedat, 2 martie 1966, Bucureşti); Ghica Ion-Constantin (născut 26 decembrie 1900, Iaşi – decedat, 4
decembrie 1969, Bucureşti);
Alexandru (n. 8 februarie 1903, în Iaşi – decedat 16 aprilie 1982,
Galaţi).
[11] Vezi Dora Mezdrea, Nae
Ionescu. Biografia, vol.III, Brăila, Editura Istros, 2003, p. 437.
[12] Pe acest teren s-a construit mai tîrziu Casa Armatei din
Iaşi.
[13] Arhiva Serviciului Român de
Informaţii (ASRI), fond „Diverse”, dosar nr. 7518, f . 140-142.
[14] Arhivale Naţionale Istorice Centrale (ANIC), fond
Ministerul Justiţiei, Direcţia Judiciară, dosar nr. 111/1930-1932, vol 2, ff.
775-777.
[15] În perioada 1932-1936 a fost magistrat la Tribunalele de la
Tutova şi Tîrgu Bujor (judeţul Covurlui).
[16] ASRI, fond „Diverse”, dosar nr. 7518, f . 140-142.
[17] Cf. Dosarele istoriei, nr. 4/1997, pp. 60-61.
Prințul Alexandru Ghica [Ghyka] -
o legendă a temnițelor comuniste
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu