I
Noi
sîntem azi învinșii – nu de-alții, ci de sine
–
ai unei lumi pe care n-am
îndrăznit nimic,
c-atîta-i fiecare de mare sau
de mic
cît s-a-ntrecut cu visul și-a
făptuit de bine.
Noi am rămas milogii de pe la
porți străine,
ne-ncrezători că bobul ne poate
da în spic,
și idealul nostru e-al unui
neam pitic
și resemnat în cloaca putorii
levantine.
Mai marii noștri umblă-n
genunchi, cu limba scoasă,
să pupe dosul falnic al cui e
mai stăpîn,
iar mîrla ține pasul pe urma
lor vîscoasă
și nu-i pe lume șarpe să nu-l
hrănim la sîn.
Duhnim de vii a scîrnă, dar
nici nu ne mai pasă,
și balele-atîrnate pecete ne
rămîn!
II
Nu vrem decît să umplem cu chef
un timp larvar
și nu ne pasă-n urmă ceva de
mai rămîne
din noi în amintirea acestei
lumi bătrîne,
cum nici n-avem de-o alta
nevoie sau habar.
Ca bestia ce n-are decît
instinct primar
sau ca răznita pleavă a
liftelor păgîne,
noi n-avem alte doruri sau
visuri să ne mîne
decît o poftă oarbă de tot ce-i
mai murdar.
Chiar Dumnezeu să vină, l-am
bate iar pe cruce,
cu ghearele și colții rînind în
carnea lui,
ca în ispita slavei să nu ne
poată duce,
ci să ne lase-n pacea ce numai
sfîntă nu-i
din cloaca scîrnei noastre
călduțe și uituce,
în care lesne poate păcatul
face pui!
III
Priviți ce mîndru trece, lăsînd
în urmă bale,
tot viermele pe care în cloacă
l-am hrănit!
Putoarea se alege de noi la
asfințit,
dar pasul nu ne-ar duce nici
morți pe-o altă cale!
Nici porcul nu se-ntoarce-n
nămolul scaldei sale
ca noi în scîrna-n care pe lume
ne-am ivit:
de n-am avea în ceruri un rest
de neam sfințit,
ne-ar înghiți pămîntul sau
ne-ar zvîrli din poale.
Ne-a dat un rai pe lumea
aceasta Dumnezeu,
dar am sfîrșit spurcîndu-l din
munte pîn’
la mare,
iar azi ne luăm desaga și-l
părăsim la greu,
lăsîndu-l la cheremul prostiei
tutelare:
atît de ultimi sîntem la toate
și mereu
că-i e și morții parcă sictir
să ne omoare!
Răzvan CODRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu