Am primit și dau mai departe...
KARL
MARX LA 200 DE ANI DE LA NAȘTERE
ȘI
LA 170 DE ANI DE LA MANIFESTUL COMUNIST
Se vorbeşte şi se scrie mult despre ură în zilele noastre, dar nu despre
fondatorul şi propovăduitorul urii de clasă, Karl Marx. Dacă Hristos ne-a unit,
Marx ne-a despărţit. Dacă Hristos ne-a învăţat să ne iubim, Marx ne-a învăţat
să ne urîm. Hristos a surpat zidurile care ne despărţeau, dar Marx le-a ridicat
din nou, ne-a împărţit în clase şi ne-a învrăjbit. Hristos a dat la o parte
ceea ce ne făcea diferiţi şi ne-a făcut egali. Marx a propovăduit egalitatea, dar i-a
declarat pe unii dintre noi... mai egali decît alţii. Hristos a propovăduit pacea socială, iar Marx
războiul între clasele sociale. În Hristos, ne spun Sfintele Scripturi, nu este
deosebire între bărbat şi femeie, iudeu şi neam, om cu carte şi om fără carte,
om bogat ori sărac, rob ori stăpîn. Creştinismul a fost clădit pe acest eşafod
al egalităţii sociale şi practica lui bimilenara dovedeşte acest adevăr. În primele veacuri
ale creştinismului sclavii deţineau funciile înalte în bisericile
primare, pentru că ştiau să scrie şi să citească. Acesta e unul dintre detaliile
interesante pe care le citim în cartea recent publicată a istoricului american Bart D. Ehrman, The
Triumph of Christianity („Triumful Creştinismului”) şi a cărei recenzie am făcut-o nu demult (vezi aici)...
Marx a întors lumea pe dos
Marx, însă, a făcut tocmai
inversul. Ne-a împărţit în clase şi a accentuat ceea ce ne deosebeşte, nu ceea ce ne uneşte. Pe unii dintre noi ne-a declarat, în
spirit maniheist, „buni”, iar pe alţii „răi”. Pe cei „buni” i-a îndemnat
să-i urască pe cei „răi” şi să-i elimine
ca clasă. A împărţit Antichitatea
în sclavi şi proprietari de sclavi, Evul Mediu în iobagi şi latifundiari,
iar societatea
capitalistă în proprietari ai mijloacelor de producţie (capitaliştii şi cei
care acumulează capital, adică burghezia) şi muncitori. Primii au fost numiţi „exploatatori”, iar cei din
urmă „exploataţi”. Pe cei din
urmă i-a îndemnat să se răscoale împotriva celor dintîi şi să-i elimine de pe scena istoriei. Simplistă cum ni s-ar părea,
aceasta a fost filosofia şi moştenirea intelectuală a lui Marx. Ea se reduce toată
la aceste două premize: (1) ura de clasă;
şi (2) lupta de clasă, cea din urmă
manifestîndu-se în revoluţii violente. Cele două constituie, împreună,
motorul istoriei şi o propulsează spre un final predestinat şi inevitabil:
comunismul şi societatea fără clase.
Pe 5 mai 2018 s-au împlinit 200 de ani de
la naşterea lui Marx şi tot anul acesta 170 de ani de la publicarea Manifestului Comunist. Aniversarea
aceasta trebuie făcută cunoscută tuturor românilor, dar nu numai. Trebuie făcută cunoscută întregii
omeniri, deoarece ideile lui Marx, în speţă „lupta de clasă” şi „ura de clasă”, au dus la cel mai mare genocid calculat cunoscut istoriei: peste 100 de
milioane de fiinţe umane inocente ucise, în mod sistematic, în 100 de ani de comunism, de către adepţii lui
Marx, de cei care i-au pus în aplicare ideile, începînd cu Lenin şi continuînd, de-a
lungul deceniilor, pînă în zilele noastre (China, Coreea de Nord, Cuba).
Marx a murit în 1883, la
doar 64 de ani, dar adepţii lui au continuat ce a început el. Au continuat să
ne divizeze în clase sociale, economice şi politice şi să propovăduiască ura şi vrajba între clasele
sociale pe care le-au inventat, militînd pentru eliminarea unei clase de către alta. Încă în
anii 1880, pentru a fi preciși, Occidentul a inventat prima nouă clasă socială
post-Marx cu care ne confruntăm şi astăzi, aceea a persoanelor care își asumă identitatea homosexuală. Termenul de „homosexual” a apărut pentru prima dată atunci. Înainte de a fi fost inventată această clasă
socială sui generis, societatea nu a împărţit
oamenii pe criterii sexuale. În timp, societatea a fost divizată pe criterii
etnice sau rasiale. Din
anii ‘50 sîntem martori la conflicte rasiale în America, perpetuate pînă în zilele noastre. Ele au început să se
manifeste şi în Europa. Revoluţia socială a anilor ‘50 şi ‘60 a împărţit din nou societatea în bărbaţi şi femei, demonizîndu-i pe primii şi transformîndu-le pe femei în victime
ale bărbaţilor. Aşa a fost fondat feminismul, o variantă marxistă a luptei de
clasă între femei şi bărbaţi. Ceea ce a dus la avort,
divorţ şi concubinaj. Stînga seculară continuă să ne împartă în clase sociale noi. În nici un alt domeniu nu se observă mai bine lucrul
acesta decît în domeniul
revoluţiei sexuale.
Lupta de clasă şi ura de
clasă
Marxismul zilelor noastre – numit, în speță, neomarxism – este însă mult
mai subtil. Exponenţii lui au eliminat din discursul marxist ura de clasă şi
lupta de clasa propovăduite de fondatorul lor. Le propagă, însă, în mod subtil, în numele
egalităţii. Şi care om cu mintea întreagă nu ar fi de acord cu egalitatea? La
urma urmelor, unii oameni
continuă să fie mai
avuţi ca alţii. Dacă democraţia oferă egalitatea de şanse, ori se străduieşte
să o ofere, ei propovăduiesc ceea ce Marx a cerut de la început: egalitate de
condiţie. Doar că ei merg cu un pas mai departe: egalitatea de condiţie chiar dacă ea este
împotriva naturii ori a instinctului uman. Ei nu văd nimic rău în asta. După
Marx, toţi filosofii care i-au împărtăşit ideile au căutat nu doar să explice
lumea, ci să o şi
schimbe. Marx a învăţat că teoria trebuie legată de practică. În cuvintele lui
Engels, „pînă acum filosofii au interpretat lumea în diferite feluri; punctul
esenţial este schimbarea ei”. Schimbare prin revoluţie şi lupta de clasă, oricît de violente.
Chiar dacă începuturile lui
Marx au fost slabe, în timp învăţăturile lui au întors lumea şi istoria pe dos.
Nimeni nu a luat în
serios Manifestul Comunist atunci cînd a fost
publicat iniţial şi el aproape că a dispărut total după 1848. Timp de 24 de ani nici nu
a mai fost tipărit. Primul volum al celei mai importante (dar neterminate) cărţi a lui Marx, Das Kapital, a fost publicat în 1867 şi în 4 ani după aceea
s-au vîndut doar 1000 de exemplare. Prima ediţie în engleză a cărţii a fost
publicată abia în 1886, iar volumele II şi III din Das
Kapital au fost
compilate de Engels după moartea lui Marx. La funeraliile lui Marx, în 1883, au fost
prezente doar 11 persoane. În 1843, Marx a fost expulzat din Cologne, iar de
atunci a trăit, împreună cu familia lui, în exil. Exilul l-a început la Paris, l-a continuat în
Belgia şi l-a sfîrşit în Marea Britanie, unde Engels l-a sprijinit pe Marx financiar din
veniturile fabricilor tatălui său.
Revoluţia bolșevică a readus însă
în atenţia lumii scrierile lui Marx şi a fost prima oportunitate reală pentru
implementarea ideilor lui fundamentale: lupta
de clasă şi ura de clasă. Dacă
Marx a propovăduit schimbarea lumii prin ura de clasă şi lupta de clasă, Lenin
şi Stalin le-au aplicat de-a lungul anilor pe un spaţiu geografic imens,
de la porţile Vienei la Vladivostok. Au împărţit Rusia şi Europa de Est
în clasele sociale desemnate de Marx şi le-au exterminat pe cele care stăteau
în calea istoriei (care inevitabil, prezicea Marx, ar duce la comunism). Mao a făcut
la fel. Pol Pot de asemenea, după cum a
făcut şi întreaga dinastie Kim în Coreea de Nord, de mai bine de 70 de ani. Tiranii marxişti de după
1917 au etichetat socialismul lui Marx drept „ştiinţific”, pentru a-l deosebi de socialismul utopic al celor de dinaintea lui.
Doctrina esenţială a „socialismului ştiinţific” a fost că fiinţele umane pot fi demontate şi
re-asamblate în conformitate cu o teorie (marxistă) care se identifica pe ea însăşi că fiind o
lege a istoriei. Nimic nu poate fi mai periculos ca asta: noţiunea că există un
singur adevăr, descoperit de Marx, că acest adevăr este o lege a istoriei şi că
societatea trebuie schimbată, şi fiinţele umane împreună cu ea, în conformitate
cu acest presupus adevăr. În practică, socialismul ştiinţific a fost
totalitarismul de stînga al secolului XX.
Marx cere abolirea familiei
Marx a fost un doctrinar
obstinat. Era convins că posedă adevărul şi nu-i tolera pe cei care nu erau de acord cu el. Era polemic şi îi
ataca aspru în scrierile lui. A propovăduit libertatea pentru cei asupriţi, dar şi
eliminarea celor care îi asupreau. Nu credea în drepturi civile ori individuale, pentru că în
comunism nu mai e nevoie de stat, alegeri ori drepturi. Pentru a ajunge la
comunism nu e nevoie de drepturi, ci de violenţa luptei de clasă. Societatea progresează spre comunism nu
prin alegeri libere, ci prin violenţă politică.
Nici Marx și nici Engels nu
au dat multe amănunte despre comunism. Un lucru, însă, e cert şi ambii l-au
afirmat fără ambiguitate: în comunism familia şi căsătoria vor fi
abolite. În legătură cu familia şi căsătoria, Marx şi Engels au avut
multe de spus, la fel ca şi
despre relaţiile dintre bărbaţi şi femei, sexualitate şi relaţiile dintre
părinţi şi copii. După cum e uşor de intuit, în opinia lor abolirea căsătoriei
e necesară pentru eliminarea asupririi femeii de către bărbat şi a presupusului patriarhat din familie.
Eliminarea căsătoriei impune, la rîndul ei, eliminarea familiei şi a
monogamiei. Care, la rîndul lor, impun abolirea relaţiilor părinți-copii. Atît de
radicală, de fapt, a fost viziunea lui Marx privind familia încît, a afirmat
el, comunismul impune chiar şi abolirea acestor clase biologice. Ideile acestea
sînt expuse cu deosebită pregnanță şi claritate în scrierile lui Engels publicate după
moartea lui Marx, dar în care specifică că ele aparţin lui Marx, dar că le
împărtăşeşte şi el. Marx şi Engels au prescris abolirea dreptului la moştenire,
un aspect esenţial al relaţiilor de familie, pe motiv că moştenirea duce la
acumulare de capital. Au cerut abolirea educaţiei religioase – atît în şcoli, cît şi în familie. Au cerut abolirea monogamiei, dezincriminarea
adulterului şi a relaţiilor sexuale în afara căsătoriei, cu scopul de a
emancipa femeia de sub tutela bărbatului. Engels a cerut anume „tolerarea şi extinderea în mod treptat a relaţiilor sexuale în afară şi
înainte de căsătorie”. Ambii au cerut ca femeile să fie integrate în munca în fabrici,
copiii să fie ţinuţi în grădiniţe, iar de la o anumită vîrstă să fie în
întregime separarti de părinţi. În final, au cerut ca statul, nu părinţii,
să-şi aroge rolul pimordial în creşterea şi educarea copiilor. Conform lui
Engles, „unitatea familială încetează să mai fie unitatea economică a
societăţii. Munca domestică devine o industrie socială. Creşterea şi educarea
copiilor devine o chestiune de interes public. Societatea îngrijeşte de toţi
copiii în mod egal şi la fel, fie că sînt ilegitimi ori legitimi”.
Engels a practicat ce a
propovăduit. Nu s-a căsătorit, nu a avut familie, dar întreţinea relaţii
sexuale cu femeile care munceau în fabricile tatălui său din Manchester. Ideile
celor doi au fost adoptate de sovieticii anilor ‘20 şi de neomarxiștii Şcolii de la Frankfurt, constituite din influenţii
marxişti occidentali ai anilor ‘50 şi ‘60. Ei au folosit paradigma marxistă pentru a transforma radical Occidentul
anilor ‘60, un proces care continuă pînă în zilele noastre. Radicalismul sexual al
anilor ’60, şi al celor de după, se datorează, în mare parte, Şcolii de la Frankfurt.
Exponentul şi ideologul
principal al radicalismului sovietic anti-familie a fost Leonid Sabsovici. În
anii ‘20 el a publicat o serie de scrieri influente în care pleda
în favoarea separării copiilor de părinţi începînd încă din primii ani de viaţă.
Sabsovici numea „nenaturală” legătură
biologică dintre copii şi părinţi! În opinia lui, copiii erau proprietatea statului, nu
a familiei, iar părinţii aveau obligaţia să-şi dea copiii statului, pentru a locui
în comune special desemnate pentru ei, numite „oraşele copiilor”.
Din fericire, spre deosebire
de occidentali, sovieticii s-au trezit la timp. Experimenul lor în destrămarea intenţionată a
familiei a fost de scurtă durată. Din nefericire, însă, situaţia e tocmai
inversă în Occident. Influenţa lui Marx şi Engels în destrămarea societăţii,
dar mai ales a familiei şi căsătoriei, este de netăgăduit şi o observăm peste
tot: în legislaţie,
în stilurile de
viaţă contemporane, în practicile sexuale, în deciziile judecătoreşti, în politică, în teologia liberală, în sociologie, în educaţie. Feminismul e versiunea marxistă a mişcării
femeilor şi a luptei de clasă împotriva bărbaţilor. Revoluţia sexuală este
versiunea marxistă a luptei de clasă între sexualitatea tradiţională (ori naturală) şi
cea post-modernă. Dacă pînă în
prezent societatea şi instituţiile ei erau fondate pe familia naturală, care la
rîndul ei era fondată pe sexualitatea naturală, de-acum se caută cu tot dinadinsul eliminarea acestui fundament.
Heteronormativitatea e şi ea o ţintă a luptei de clasă şi se caută abolirea ei. Paşi decisivi se
fac şi spre abolirea familiei şi a căsătoriei. De aproape 20 de ani statul
occidental le-a confiscat şi ele dispar încetul cu încetul în favoarea
concubinajului şi a parteneriatelor civile. Relaţiile dintre părinţi şi copii sînt
şi ele confiscate, Barnevernetul Norvegiei fiind un exemplu clar şi categoric
în această privinţă. Din 1991, cînd a fost înfiinţat acest organism, statul norvegian
foloseşte Barnevernetul pentru confiscarea copiilor de la părinţii biologici şi
creşterea lor de către părinţi sociali. Şi în România s-a făcut deja primul pas
în această direcţie. Legea Avocatului Copilului deja a trecut prin prima Cameră din
Parlament. O examinare cu atenţie a ei denotă că ea caută să instituţionalizeze
în România versiunea locală a Barnevernetului norvegian, chiar dacă ceva mai nuanţată.
Subiectul comentat astăzi e
imens, iar comentariul nostru nu-l acoperă decît în
mică măsură. Privind
contribuţia lui Marx, Engels şi a Şcolii de la Frankfurt la abolirea familiei
şi a căsătoriei, vă sugerăm
cartea recent publicată a lui Paul Kengor, Takedown:
From Communists to Progressives, How the Left Has Sabotaged Family and Marriage. Privind influența marxismului asupra gîndirii contemporane şi, mai
ales, asupra politicii
identitare duse de stînga
politică, vă sugerăm Louis Menand, Karl Marx, Yesterday
and Today, publicat în 2016
în The New Yorker (vezi aici).
ALIANȚA
FAMILIILOR DIN ROMÂNIA
Str.
Zmeica nr. 12, sector 4, București
Tel.
0741.103.025; Fax 0318.153.082
office@alianta-familiilor.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu