INTERMEZZO LIRIC: QUI ANTE NOS

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME 

  
Poeţilor muceniciţi 
ai Rugului Aprins 
şi ai temniţelor comuniste, 
tuturor pătimitorilor 
întru Cuvînt 
ai secolului XX, 
sfinţilor ştiuţi şi neştiuţi 
ai limbii române.

  
I
   
Se cuvenea ca ei măcar să fie 
nemuritori, dar iată-i că se duc, 
lăsînd în urmă neamul mai uituc 
şi ţara lor de suflet mai pustie... 

Tu, Doamne, care-i ştii de-a fir a păr, 
şi mult le-ai dat, ca mult să le poţi cere, 
credinţa lămureşte-o din durere, 
nădejdea fă-o stîlp de adevăr, 

iar peste toate pune steag iubirea, 
să priveghem sub ea şi morţi, şi vii, 
neistoviţi nicicînd şi nicăirea, 
bătuţi pe crucea lumii de aci, 
dar muşinînd cetatea care n-are 
nevoie nici de lună, nici de soare!

  
II
  
De frica ta, nu voi avea-ndrăzneală? 
Sau îndrăznind, de frică nu ţi-oi şti? 
Tu eşti măsura celor pururi vii 
şi Duhul tău pe nimeni nu înşeală.
  
Pe cît te tem, pe-atît voi îndrăzni 
şi n-am să-mi pun talanţii la popreală, 
căci cerul tău se ia cu osteneală 
şi crucea ta e-a sfintei nebunii. 

Pieptiş iau, Doamne, vremea care vine 
şi crucea spadă dacă vrei o fac, 
şi în cămaşa morţii mă îmbrac 
ca-n haina nunţii veacului cu tine, 
dar n-am nădejde-n sîrgul meu sărac, 
ci-n harul tău ce-aprinşi pe toţi ne ţine.

  
III 

Un ochi de-adoarme, celălalt veghează, 
căci sîntem os din neamul celor care 
se săvîrşesc în zale şi călare, 
iar umbra-n urmă le mai umblă trează. 

Noi somnul îl urîm ca pe-o ispită, 
şi toată lenea care-n jos ne-mbie, 
iar dacă-avem răgaz de-o bucurie, 
privim spre cer şi-aducem mulţămită. 

Hăitaşi prin veac ai tîlcurilor sfinte,  
ne arde dorul chipului dintîi 
şi stîlp de foc ne umblă dinainte – 
şi ne-o şedea cîndva la căpătîi – 
iubirea care singură ne duce 
la învierea neamului prin Cruce. 


IV
  
În lături, bărbieri ai vremii mele! 
Lăsaţi-mi calea slobodă şi-ntreagă, 
s-apuc, cu Rocinanta mea beteagă, 
pe bărăganul viselor, spre stele! 

Alungă-ţi, Sancho, gîndurile rele, 
ca miezul tău din coaje să se-aleagă, 
căci mori de vînt ne-aşteaptă şi ne leagă 
să dăm buluc cu inima în ele! 

La Mancha lumii e-n amurg pustie 
şi vîntul, cu suspin de Dulcinee, 
îmi răvăşeşte pleata colilie... 
O, de-aş muri cum am trăit: nebun, 
căci nu spăşit, pe perna de tuleie, 
ci în tărbacă fost-am eu, Cel Bun! 


V 

Am fost ce-am fost și cît am fost pe lume, 
dar Dumnezeu de-acum pe rînd ne-adună, 
cum își culege roada, rea sau bună, 
cel ce-n pămînt sămînță-a pus anume. 
  
Ne-om face pîine celor după noi 
sau vom pieri în flăcări, ca neghina... 
Oricum ar fi, dreptatea lui, divina, 
mai lasă loc de-ntoarcere-napoi. 

Căci orice-am fi, bob putred, scrum sau hrană, 
rămînem veșnic de pămînt legați, 
iar dragostea, ca leacul pus pe rană, 
ne-o face poate peste moarte frați 
și la-nviere, slobozi de prihană, 
ne vom scula întregi și-adevărați.


VI 

De neamul meu mă leagă o iubire 
ce n-ar avea altminteri vreun temei: 
nu vii pe lume-acolo unde vrei, 
dar unde vii te faci părtaș prin fire.
  
Să fie-oricît virtutea de subțire 
și boala-ncățelită într-ai mei, 
aceasta-i crucea mea, iar greul ei 
îl port smerit, cu cerul în privire. 

De n-ar fi vii, cu morții mei m-aș ține, 
pe pajiști verzi și-n codri răcoroși, 
și cuib i-am face-n noi luminii line, 
cu sfînta cuminție din strămoși, 
iar de s-ar stinge neamul meu cu mine, 
am fi c-o mărturie mai frumoși. 


VII 

Sînt limbii mele rob şi împărat, 
mi-e neamul meu vremelnică măsură, 
dar creşte-n mine, ceas cu ceas, mai pură, 
cetatea Celui fără de păcat. 

De voi pieri pe limba mea, curat, 
voi învia, cu-a neamului strînsură, 
pe limba Lui – şi cuminecătură 
mi-o fi Lumina fără scăpătat. 
  
Atîta doar că ceata mea-i puţină, 
iar eu, nevrednic, stau la coada ei: 
de n-ar fi mila mai presus de vină, 
nădejdii mele n-aş găsi temei… 
De sînt şi-oi fi, doar dragostea divină 
mă face viu, cu tot cu morţii mei. 


VIII 

A nins asupra noastră cu uitare 
și sîntem albi de nu ne mai vedem, 
iar moartea nu mai seamănă-a blestem, 
ci-aduce-ncet a binecuvîntare. 

Uitați de vii, simțim că fiecare 
tot mai puțin ne sîntem și ne-avem, 
și-și face vremea tristul ei cherem, 
punînd pe rana firii noastre sare. 

De noi n-au chef și nici nevoie cei 
ce-n urmă vin și nu mai vor să știe 
prin ce-a trecut pămîntul pîn’ la ei 
și nici c-ar fi vreun rost de veșnicie, 
ci-n pielea lor cu-atît se simt mai zei 
cu cît devin mai mult nimicnicie!

  
IX
   
Noi sîntem cei din urmă visători 
și paznici ai temeiurilor sfinte, 
dar nu avem nici rîvna dinainte, 
nici crezul viu ce ghes îți dă să zbori. 

Războinici nu, nici vrednici rugători, 
ne risipim în ceartă de cuvinte 
și trupul sterp pe limba lui ne minte, 
cu pofte dulci sau veștede candori. 

Ne dau fiori cei care-n urmă vin, 
dar nu avem să-i înfruntăm tărie 
și nu îi sîntem lumii mai puțin 
de vină grei la sîmbra ei tîrzie, 
ci doar mai triști cu fiecare chin, 
aici, în țara lui n-a fost să fie... 


X
  
Ne-ar fi vecia bucurie pură 
de n-am simți năpasta voastră-n noi 
și n-am privi cu jale înapoi, 
la cîte neamul ca un rob îndură. 

Nu în zadarul jertfei ni-i măsură, 
ci cum ne trageți visele-n noroi 
și cum, pe limba vremurilor noi, 
răspundeți lesne dragostei cu ură. 

În ceruri milă ruga noastră cere 
și, de-am putea, prin caznele de ieri 
am trece iar, durere cu durere. 
Dar cît să rabde sfintele puteri 
cînd noi ne ducem, morți, spre înviere, 
iar voi vă duceți, vii, spre nicăieri?

  
XI
  
Nu-i neamul ce crezi tu şi nici ce pare, 
ci-i veşnicie prinsă în cuvînt:  
nu rămăşiţa lui de pe pămînt, 
ci ce-are-n cer îl face mic sau mare.
  
N-avem aici cetate stătătoare, 
iar cinstea şi cu slava, cîte sînt, 
nu le-ngropăm cu stîrvul în mormînt, 
ci le aducem Vieţii închinare. 

În taina Rusalimului de sus 
aşteaptă floarea neamului să-nvie, 
precum Adam în trupul lui Iisus, 
cu sfinţii care-au fost şi-or să mai fie, 
căci nu degeaba Dumnezeu a pus 
sămînţă-n noi de-o altă-mpărăţie.

  
XII

Cît de cumplite vremile s-or face, 
sămînţa slavei va răzbi prin ele 
şi din ţărîna viselor sărace 
vom creşte pînă dincolo de stele. 
  
Vom năpîrli, ca şarpele, de piei 
şi vom renaşte-n trup de primăvară, 
frumoşi şi veşnici ca un neam de zei, 
arzînd de duh şi dînd pe dinafară. 
  
Pieri-vor mulţi, dar birui-va Firea 
şi-n rămăşita lumii, la soroc, 
va prisosi, năvalnică, Iubirea; 
s-or primeni stihiile prin foc 
şi-ntru lumina slavei ne-nserate 
din prea puţin s-o face plinătate.
  

Răzvan CODRESCU