4. TAINA SPOVEDANIEI
Spovedania,
în sensul ei bisericesc, este Sfînta Taină prin care credinciosul,
mărturisindu-şi păcatele în faţa preotului şi obținînd dezlegare de la acesta,
primeşte, prin puterea Duhului Sfînt, iertarea păcatelor mărturisite. Ea a fost
instituită chiar prin cuvintele Mîntuitorului: „Primiți Duh Sfînt; cărora le
veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, vor fi ținute”
(Ioan 20, 22-23).
Taina
Spovedaniei se mai numeşte şi a Mărturisirii (termenul de Confesiune – vezi şi a
se confesa, confesor
etc. –, ca și cel de Penitență, rar la noi – şi apărînd aproape exclusiv în
vorbirea intelectualităţii laice –, este specific lumii creştine apusene, de
tradiţie latină) sau a Pocăinţei.
Această din urmă denumire se referă la căinţa activă de propriile păcate,
însoţită de procesul transformării lăuntrice (metanoia), al restaurării
tainice întru Hristos.
De
la cel ce se pocăieşte se cere sinceritate desăvîrşită, credinţă nestrămutată
şi dorinţă arzătoare de a-şi îndrepta viaţa (pocăința este zadarnică dacă nu
are urmări concrete).
Mărturisirea
păcatelor se face dinaintea preotului duhovnic, prin care se primeşte
iertarea şi dezlegarea pentru Sfînta Împărtăşanie. Fără această dezlegare nu
ne putem împărtăşi; cine îndrăzneşte să se împărtăşească peste rînduieli, în
chip nevrednic, şi mai ales fiind conştient de nevrednicia lui, riscă să
pătimească mari necazuri, să se îmbolnăvească grav sau chiar să moară din
pricina acestei nesocotinţe. Uneori, cel care se pocăieşte primeşte de la
preot dezlegare numai dacă va împlini o anumită pravilă potrivită lui, ori dacă
va respecta vreo interdicţie (epitimia) de la ceva anume, într-un
interval de timp pe care duhovnicul îl stabilește.
Aşa-numitul
canon dat de duhovnic nu este o
pedeapsă pentru păcatele săvîrşite, nici o simplă „învăţătură de minte”; el nu
are atît un statut pedagogic sau punitiv, cît unul restaurator, ajutîndu-ne să ne ridicăm, să ne curăţim, să
dobîndim nivelul duhovnicesc la care ne putem înţelege păcatul şi aspira la
iertarea lui Dumnezeu.
Toate
păcatele pot fi iertate, în condiții de sinceră pocăință, cu excepția celor
împotriva Duhului Sfînt, prin care omul se împotrivește cu îndărătnicie
poruncilor și lucrărilor lui Dumnezeu (ateii, ereticii, apostații, prigonitorii
Adevărului în genere). Iisus a spus: „Orice păcat și orice hulă se va ierta
oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvînt
împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului
Sfînt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va sa fie” (Matei 12, 31-32).
Pentru
ca spovedania să-şi atingă scopul, relaţia dintre duhovnic şi fiul
duhovnicesc trebuie să se bizuie pe convingerea că ne spovedim lui Hristos,
prin duhovnic, şi că Cel ce iartă este tot Hristos (Căruia I s-a încredințat
toată judecata).
Între
părintele duhovnic şi fiul lui duhovnicesc trebuie să existe o încredere
reciprocă deplină și o desăvîrşită discreţie. Preotul trebuie să păstreze toată
viaţa, chiar şi sub tortură, secretul
Spovedaniei. Pe de altă parte, fiul duhovnicesc nu trebuie să spună
nimănui ce canon sau sfat a primit în timpul Tainei.
Inspirat
de Duhul Sfînt, duhovnicul lucrează cu fiecare altfel. Pentru aceeaşi
manifestare a bolii spirituale, duhovnicul poate da fiecărui „pacient” alt
leac. Aceste remedii spirituale pot fi uneori în asemenea măsură contradictorii
încît discuţiile, schimbul de păreri după Spovedanie ar putea surpa încrederea
fiilor duhovniceşti în înţelepciunea sau onestitatea părintelui. Dar mai
este o motivaţie a discreţiei fiului duhovnicesc, pe care ne-o dezvăluie nu o
dată Părinţii îmbunătăţiţi: diavolul nu ştie ce gîndim şi nu are acces la
discuţia dintre cei doi participanţi la Taină. De îndată ce fiul duhovnicesc,
ieşit de sub harul protector al Tainei, începe să comenteze desfăşurarea sau
detaliile ei, diavolul se şi pune să strice la loc ceea ce Taina tocmai a
restaurat. Prin urmare, totala discreţie – atît a fiului duhovnicesc, cît și
a duhovnicului – reprezintă o condiţie esenţială pentru foloasele duhovniceşti
pe care le putem avea de pe urma Spovedaniei.
Este
bine ca Spovedania – actualizare permanentă a harului primit la Botez – să fie
cît mai deasă, chiar dacă ea nu este urmată de Împărtăşanie. Nu se lasă păcatul
sau diferitele frămîntări să ia proporţii sau să se „cronicizeze” în noi. Spovedania
rară, de regulă în preajma marilor sărbători, cînd preoţii sînt asaltaţi de
sute de persoane zilnic, e ceva mai degrabă superficial, ce adeseori denotă mai
mult un fel de conformism superstiţios decît o reală pocăinţă şi un autentic
dor de Dumnezeu.
Mai
ales în privinţa Sfintelor Taine, trebuie să avem grijă să evităm formalismele,
căci a nu le primi cu sinceritate înseamnă a lua în deşert puterea lui
Dumnezeu, care se manifestă plenar în ele, cu mult peste înţelegerea curentă a
rațiunii noastre omenești. (Va urma)
Răzvan CODRESCU
Mai puteți citi pe acest blog:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu