Pentru că se apropie comemorarea morții
lui Corneliu Zelea Codreanu (asasinat în noaptea de Sfîntul Andrei a anului
1938), postez aici, cu titlu documentar, un articol familiar mediilor
legionare, publicat inițial în exil, în 1958 (și pe care îl reproduc din Puncte cardinale, anul VII, nr. 11/83, noiembrie 1997, p. 7)*. (R. C.)
PE CINE AU OMORÎT
Quia expedit
unum hominem mori pro populo
(Caiafa
arhiereul – Ioan 18, 14)
În ziua de Paşti a anului 1938, în
prezenţa a şaizeci de preoţi veniţi să-i spună „Hristos a înviat!”,
marele arhiereu al Bisericii Ortodoxe româneşti din acea vreme** a rostit sentinţa: „Mai bine să moară
unul pentru popor, decît să se prăpădească poporul din cauza
unuia”. Cine era de data aceasta cel pe care marele preot îl
socotea vrednic de moarte „pentru popor”? Era vreun duşman al aşezărilor
creştine ale poporului român? Era vreun predicator de învăţătură potrivnică
adevărului adus lumii de Hristos? Nu. Era un om tînăr, plin de rîvna şi puterea
de a face din ţara românească o ţară „temătoare de Dumnezeu” şi din neamul românesc
un neam încrezător în învierea făgăduită de Hristos neamurilor care se vor fi
dovedit vrednice de ea. Numele lui – Corneliu Codreanu. Acesta era unum hominem pe care „arhiereul anului
aceluia” îl osîndea la moarte.
Dar poporul? Cine era poporul pentru
care viaţa acestui om constituia o primejdie de moarte? Era, oare, poporul român
care, în cîntecele speranţei lui, îl îmbrăcase pe tînărul „căpitan” în „suman
de viorea”? Erau, oare, ţăranii români care, în februarie 1937, îmbrăcaţi în
haine de Paşti şi în mîini purtînd făclii, alergaseră să îngenuncheze în faţa
sicrielor cu trupurile lui Ion Moţa şi Vasile Marin, căzuţi luptînd pentru Hristos
şi Legiune? Era, oare, poporul care – trecînd peste
toate ademenirile, peste toate ameninţările, peste toată teroarea jandarmilor
şi peste toate abuzurile judecătorilor nedrepţi – ridicase pe scut pe acest tînăr
lipsit de averi? Sau, poate, poporul de care vorbea marele preot era tineretul
universităţilor, ori elevii şcolilor de pe cuprinsul ţării româneşti? Ori erau
călugării mănăstirilor? Ori preoţii bisericilor? Nu. „Poporul” care se simţea
ameninţat şi în numele căruia vorbea, în ziua de Paşti a anului 1938,
marele preot al Bisericii Ortodoxe româneşti, era altul. „Poporul” pentru
salvarea căruia trebuia să moară „unul” putea fi aflat
în tagma arhiereilor necredincioşi, arghirofili, trîndavi, păcătoşi,
cu dosare compromiţătoare în „cassa de fier” a partidelor politice; putea fi
aflat în lumea păpuşarilor politici care ruinaseră ţara întregită; putea fi
aflat în lumea profitorilor de toate nuanţele; „poporul” arhiereului din acel
an de blestem putea fi identificat în venitura galiţiană şi
greco-armenească. Patronul acestui „popor” se întîmpla să fie însuşi regele ţării
– rege imoral, deşucheat, prădător al avutului public, apărător al
intereselor evreieşti în ţara de la gurile Dunării. Acesta era „poporul” pentru
care trebuia să moară Corneliu Codreanu.
Un an de zile înainte de rostirea
sentinţei de către arhiereu, cărturarul Nicolae Iorga arătase şi chipul în care
trebuia săvîrşit omorul. În februarie 1937, într-una din secţiunile
Senatului, înconjurat fiind de miniştri şi de senatori
guvernamentali, cărturarul recomandase metoda aflată de el de la un vînător
canadian, colonelul Boyle, salvatorul coloniei româneşti din Odessa revoluţiei
bolşevice. Sfatul nevinovatului om de carte era aşa: să ţinteşti între ochi pe
cel care conduce. Şi totul ia sfîrşit…***
Mişelia cu orgoliul s-au întîmpinat.
Ura cu demenţa s-au sărutat. Au uneltit sfat şi au hotărît. L-au închis. L-au
osîndit hoţeşte. Apoi l-au omorît. Noaptea, tîlhăreşte. Relatarea oficială
vorbea de… încercarea ucenicilor de a-l fura…
Vestea omorîrii „omului” i-a înmărmurit
pe români. Poporul de plugari l-a plîns, în cuviinţă şi tăcere, pe Corneliu
Codreanul, nădejdea lui. În localuri de petrecere, lăutarii şi-au atîrnat
viorile în cui şi au plecat. Universităţile, în care el readusese pe Hristos,
s-au îmbrăcat în doliu. Monstruozitatea era atît de mare încît multă lume nu
i-a dat crezare – se legănau pe aripa speranţei că e vorba numai de o „minciună
de stat”.
Dar mai era o „lume” care ştia
bine că „omul” era mort. „Poporul” arhiereului Miron Cristea
era mulţumit – înţelepciunea lui Caiafa îl ferise de rău. Poporul acesta –
numai el – a sărbătorit, cu ritualul cuvenit, moartea dreptului. Marele
preot a dat a doua zi dispoziţii să se facă rugăciuni polihronice pentru regele
asasin. Cărturarul a tipărit, drept adevăr, într-unul din volumele lui,
relatarea ucigaşilor (povestea cu fuga de sub escortă). Pentru istorie. Căci o
mînă mînjeşte pe alta şi amîndouă faţa…
Au trecut 20 de ani de la executarea
nebunei porunci. În aceşti 20 de ani am putut auzi şi am putut vedea ce spun
despre Corneliu Codreanu şi despre opera lui ucigaşii, hoţii, neînţelegătorii
şi ucenicii lui. Ticăloşia celor care, într-un fel sau altul, au fost părtaşi
la crimă a fost dată în vileag prin uluitoarele mărturisiri făcute în 1940 de
cei ce au executat porunca. Exagerările ucenicilor – cîte vor fi fiind – îşi
află explicaţia în marea lor evlavie faţă de dreptul omorît hoţeşte. Neînţelegătorii
de pretutindeni n-au putut vedea în opera lui Corneliu Codreanu altceva decît
încercarea de a transplanta la noi revoluţia lui Adolf Hitler ori a lui
Benito Mussolini… La 20 de ani de la consumarea abominabilei crime, ajutaţi de
sfatul pe care ni l-au dat bogatele întîmplări ale acestui interval de timp,
putem judeca drept şi mărturisi fără teamă de păcat ce s-a pierdut prin
retezarea vieţii acestui bărbat care nu împlinise încă vîrsta de 40 de ani****.
În încercarea de apreciere a
oamenilor se comite de obicei o greşeală fundamentală: se caută la ei tocmai ce
nu le este esenţial. Se preţuiesc arhierei pentru abilitatea lor politică;
diplomaţi, pentru elocinţa lor; comandanţi de armate, pentru credinţa lor în
Dumnezeu; regi, pentru inteligenţa lor sclipitoare; călugări, pentru frumuseţea
glasului; oameni politici, pentru vasta lor cultură. Se-nţelege că în asemenea
cazuri, unitatea de măsură nefiind proprie, judecăţile sînt false. Căci
arhiereul se distinge prin tăria credinţei în Hristos; diplomatul, prin tact şi
abilitate; comandantul, prin capacitatea lui de strateg; regele, prin
înţelepciune; călugărul, prin adîncimea evlaviei; bărbatul de stat, prin simţul
lui pentru real.
Prin ce se distingea Corneliu
Codreanu, întemeietor de şcoală spirituală şi de mişcare politică, totodată?
Am auzit pe mulţi vorbind cu admiraţie
despre noutatea ideii ce stă la baza mişcării lui – răul, mizeria, ruina ne vin
de la suflet (nu de la lipsa de programe). Este adevărat, ideea aceasta el a
adus-o în plan politic. Dar pentru cine cunoaşte doctrina creştină,
nu există aici nici o noutate. Nu în domeniul ideilor stau măreţia şi
podoaba acestui om neobişnuit. Ci altundeva.
După secole de despărţire şi de luptă
între fraţi, o generaţie de patrioţi izbutise, în 1859, să facă unirea Moldovei
cu Muntenia. La 60 de ani după acest însemnat pas, sfîrşitul primului război
mondial adusese împlinirea visului atîtor generaţii de români patrioţi – poeţi,
scriitori, ziarişti, cărturari, oameni politici, soldaţi. Transilvania,
Basarabia, Bucovina făceau cu Regatul vechi un singur trup. Ţara se mărise, bogăţiile
se adăugaseră, puterile spirituale sporiseră. Dar în ţară sporită
lucrurile mergeau prost. Corupţia, jaful, înstrăinarea îşi dăduseră aici
mîna. Pentru poporul român perspectivele deveneau tot mai sumbre. De ce nu
mergeau lucrurile bine? Era lipsa de oameni cu pregătire? Nu. Naţia română dăduse
avocaţi străluciţi, medici celebri, cărturari, gînditori, oameni de ştiinţă,
tehnicieni, poeţi, scriitori, mari gazetari. Existau în ţară partide
politice cu programe seducătoare şi păpuşari politic abili. Nu de
astfel de lipsuri suferea naţia. Naţia suferea de lipsă de cinste.
Ce-i trebuia ei nu erau frumoasele programe politice (aplicate de
suflet de tîlhar), ci altceva: naţia avea nevoie de un mare EDUCATOR. Şi pe
acest educator ea îl dăduse. La timp suprem. Acesta se chema Corneliu Codreanu.
Corneliu
Codreanu nu era un predicator; nu era profesor de educaţie creştină; nu era dascăl de pedagogie.
Ci era ÎNVĂŢĂTORUL,
ORGANIZATORUL, CĂLĂUZITORUL. El învăţa, organiza, conducea. Marele nostru Eminescu
n-a avut numai intuiţii geniale, ci şi darul de a formula pregnant
adevăruri din care ne hrănim noi astăzi. Corneliu Codreanu n-a avut numai darul
de a intui şi de a formula. Ci a avut şi puterea de a organiza; a avut
capacitatea de a prelucra materialul uman existent. Îl distingea, fără îndoială,
marele lui simţ pentru real. Dar peste aceasta, era în el o putere care topea
zgura ticăloşiei omeneşti, gonea boarea leneviei, pregătea sufletele spre fapta
eroică, spre totala jertfire de sine. În această putere, în
acest dar excepţional stă valoarea lui. Aici,
extraordinarul lui prestigiu. Corneliu Codreanu n-a izbutit numai
să pună pe picioare – în pofida tuturor adversităţilor inimaginabile – o
mişcare de mari proporţii. Corneliu Codreanu a transformat oameni:
le-a îmbrăcat sufletul în haină de nuntă. Într-o ţară şi într-o vreme în care
lipsa de onoare, jaful de sus şi desfrîul erau la ele acasă, Corneliu Codreanu
a aşezat pe soclu onoarea ca virtute de sine stătătoare, a făcut din corectitudine
şi din cinste sufletească condiţia primordială a vieţuirii împreună, iar din
austeritatea moravurilor blazonul luptătorilor lui. Iară cununa acestor virtuţi
era credinţa în Iisus Hristos. Aceste virtuţi el nu le-a predicat. Le-a dat
trup. Iată de ce neamul românilor vedea în el călăuza, capul, căpetenia, căpitanul
său. Decapitîndu-l, sceleraţii de la 1938 au decapitat Naţiunea.
Făcînd această afirmaţie, nu mă gîndesc
la rolul pe care Corneliu Codreanu l-ar fi avut în stăvilirea
puhoiului de la Răsărit ori în schimbarea profilului politicii europene.
Ocupaţia rusească se va curma o dată cu înfrîngerea Rusiei sovietice, înfrîngere
în care credem cu tărie. Dar cu alungarea ruşilor, procesul de vindecare a
Naţiei nu s-a sfîrşit. Pentru vremea de după liberare, Naţia va avea nevoie
tocmai de educatorul, de omul extraordinar pe care ea îl dăduse şi pe care nu-l
mai poate da decît la intervale de secole: de Corneliu Codreanu, cel ucis pro populo.
Ştim că Nae Ionescu, care a înţeles
toată adîncimea operei lui Corneliu Codreanu şi care a simţit chemarea lui, a
spus – pe cînd Codreanu încă trăia – că minunea înfăptuită de acesta e atît de
mare că de acum îl depăşeşte şi pe el. Iară după omorîre, tot Nae Ionescu ne-a
învăţat că cea mai rodnică răzbunare a lui Corneliu Codreanu este înfăptuirea
vrerii lui.
Ucenicii şi prietenii
lui Corneliu Codreanu au datoria de onoare să nu trădeze opera lui.
Dar Codreanu nu mai este. Şi Codreanu nu mai poate fi înlocuit de nimeni. Iată
de ce, prin decapitarea de la 1938, Naţia românească a rămas săracă.
Dar Dumnezeul îndurărilor va face cu
ea semn spre bine. Căci păcatul nu l-a săvîrşit Naţiunea. Ci duşmanii ei de
moarte.
Gheorghe RACOVEANU
* Ca şi Nae Ionescu, Gheorghe (George)
Racoveanu
(1900-1967), autorul articolului, teolog și om de
dreapta, nu era legionar încadrat, ci doar simpatizant
al Legiunii.
** Patriarhul Miron
(din botez: Ilie) Cristea (1868-1939), prim-ministru în vremea dictaturii
regale.
*** „«Ei, Domnilor! V-aţi speriat? V-aţi speriat de nişte copii? Eu, Domnilor, l-am întrebat odată pe Colonelul Boyle [ataşat
militar anglo-canadian – n. n.]: Cum ai
putut Dumneata, Domnule, să salvezi singur colonia românească din Odessa, în vremea
revoluţiei bolşevice? Şi Colonelul Boyle mi-a răspuns: Domnule Profesor, eu
sînt canadian şi vînător, iar la noi, în Canada, vînatul cel mai al dracului e
cîinele sălbatic. Te atacă în haită. Poţi să dobori Dumneata unul, doi, patru;
cei ce rămîn te sfîşie. Ei, dar de eşti vînător cu experienţă, vei observa
Dumneata că în grămada care atacă este unul care conduce. Pe acela de-l
ţinteşti între ochi, toată liota se împrăştie!». Mă aflam în localul redacţiei Cuvântului cînd a sosit acolo, revoltat, Nae Ionescu:
«Auzi, măi, Nebunul! Auzi ce vorbeşte?! Ăsta e îndemn la asasinat!». Şi Nae
Ionescu mi-a povestit ce spusese Iorga la Senat. Despre poveștile cu cîini
canadieni a scris și Nae Ionescu, nu mult după aceea”,
relata același autor într-un alt articol („Îndemn la asasinat”).
**** Născut la 13
septembrie 1899, Codreanu a murit, ca și Eminescu, la numai 39 de ani.
Asasinatul a fost instrumentat de Armand Călinescu, la ordinul lui Carol II. O
dată cu Codreanu, au fost asasinați alți 13 legionari aflați în detenție. A
fost începutul a ceea ce s-a numit „decapitarea Mișcării Legionare” de către oficialitățile de stat ale vremii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu