Chiar dacă n-a ajuns cu pasul pînă la ea, mai tot românul
o ştie de copil, contemplată măcar pe ferestrele trenurilor care străbat
minunata vale a Prahovei. Lumea îi spune, simplu, „Crucea de pe Caraiman”, dar
denumirea ei oficială este „Crucea Eroilor Neamului”. În documente mai vechi
apare şi ca „Monumentul Eroilor” sau „Crucea Eroilor Ceferişti”. Înscrisul
săpat în piatra plăcii comemorative precizează: „Ridicatu-s-a acest monument
întru slava şi memoria eroilor prahoveni căzuţi în Primul Război Mondial,
1916-1918, pentru apărarea patriei – construit între anii 1926-1928”. Care este
povestea ei şi în ce măsură prezentul se mai raportează cu vrednicie la măreţia
trecutului, atît sub aspect creştin, cît şi sub aspect naţional?
Cruce
regală
Ca mai toate
monumentele României moderne cu care ne lăudăm pînă astăzi, Crucea de pe
Caraiman poartă şi ea pecetea regalităţii. Cine, de altfel, ar fi putut năşi
mai nimerit şi mai legitim un astfel de monument comemorativ decît Regele
Ferdinand I Întregitorul şi Regina Maria, cea plină de atîta zel ctitoricesc
(Pelişorul, Branul, Balcicul şi multe altele)? Caraimanul pare să fi avut o
rezonanţă aparte pentru membrii Casei Regale a României, de vreme ce şi „fiul
risipitor” Carol II, atunci cînd, în tinereţe, se hotărîse să renunţe la tron
şi să forţeze o carieră la… Hollywood, şi-a luat pseudonimul de Carol Caraiman…
Legenda pune
iniţiativa monumentului pe seama unui vis al Reginei Maria cu privire la munţii
româneşti stropiţi cu sînge în timpul Primului Război Mondial (în care regina
se implicase în asemenea măsură, ca infirmieră în spitalele de pe front, încît
a fost supranumită „Regina-soldat” şi „Mama răniţilor”).
Totul s-a făcut, de
altfel, după măsuri regeşti. Crucea ridicată pe şaua masivului abrupt, către
Valea Seacă, la 2291 de metri înălţime, era menită să se vadă de la distanţă cît
mai mare, fiind înaltă de 28 de metri, iar cele două braţe măsurînd cîte 7
metri, de o parte şi de alta a trunchiului vertical, lat de 2 metri. Adevărată axis mundi carpatină, Crucea de pe
Caraiman a fost, la vremea respectivă, cel mai grandios monunent de acest fel
din Europa ridicat la o asemenea altitudine, putîndu-se compara, ca realizare
inginerească şi ca simbolistică generală, cu Turnul Eiffel (Paris), cu Statuia
Libertăţii (New York) sau cu Statuia Mîntuitorului (Rio de Janeiro). Executată
din profile de oţel, a fost montată pe un soclu din beton armat placat cu
piatră, înalt de 7 metri şi jumătate (finalizat în 1930), a cărui incintă
adăpostea iniţial generatorul de energie electrică de la care se alimentau cele
120 de becuri de 500 W ce marcau profilul Crucii, asigurîndu-i o iluminare
feerică pentru acele timpuri. În 1939, Crucea a fost racordată la sistemul
energetic naţional, prin staţia complexă de la Coştila (2487 m), legătura făcîndu-se
printr-un cablu subteran. Pînă la instaurarea efectivă a regimului comunist
(1948), Crucea era aprinsă în noaptea de Sfînta Maria Mare (15 august), în cea
de Înălţărea Sfintei Cruci (14 septembrie – cînd, în 1928, a avut loc şi
ceremonia de inaugurare şi sfinţire a monumentului, din păcate slab mediatizată
în presa vremii) şi în cea de Înălţarea Domnului, care este în calendarul
bisericesc şi Ziua Eroilor.
„Hei-rup!”
antecomunist
Iniţiativa regală a
mobilizat toate energiile, oficiale şi neoficiale, şi a angajat multe
competenţe tehnice şi edilitare ale vremii. Proiectul ansamblului a fost
realizat de către arhitecţii Georges Cristinel şi Constantin Procopiu.
Proiectul de rezistenţă a fost întocmit de către inginerii Alfred Pilder şi
Teofil Revici. Diriginte de şantier a fost Nicu Stănescu, iar şef de şantier –
maistrul V. Bumbulescu. Regina Maria a urmărit îndeaproape, din 1926 pînă în
1928, lucrările executate de către
Direcţia de Poduri din cadrul CFR, prin secţiile L1 şi L5 din Sinaia, sub
tutela Societăţii „Cultul Eroilor” (iniţial, în 1919: „Societatea pentru
Mormintele Eroilor Căzuţi în Război“), care a mobilizat şi foarte mulţi tineri
voluntari.
Impresionantă a
fost şi implicarea, populaţiei din zonă, în cea mai mare parte neremunerată. Cu
mic, cu mare, oameni au sărit să pună umărul la Cruce. Uneltele grele şi
materialele masive (lemnoase şi metalice) erau transportate cu trenul pînă la
staţia CFR Buşteni, apoi cu boii pe ruta Buşteni – Sinaia – Vîrful Păduchiosu –
Vîrful Dichiu – Platoul Bucegi – Vîrful Caraiman. S-a folosit şi funicularul
Fabricii de Hîrtie Buşteni (pus la dispoziţie de fraţii Schiel), pînă în
Cantonul Schiel, de unde erau preluate de cai şi de măgari, pe cărările înguste
care duceau spre culme. Mulţi căruţaşi locali, ca de pildă cei din familia
Clinci, din Sinaia, şi-au legat numele de acest admirabil efort colectiv.
Vremuri
grele
Comuniştilor, se
înţelege, Crucea le-a stat în gît: după ce că era un semn creştin indezirabil
pentru ateismul oficial, mai purta şi „semnătura” abolitei monarhii! S-a mers pînă
la ideea de a se reteza braţele Crucii şi de a se introduce în coloana rămasă o
uriaşă stea roşie cu cinci colţuri! Pînă la urmă gestul monstruos n-a fost
comis, dar nici de vreo grijă efectivă pentru întreţinerea monumentului n-a
putut fi vorba (cu excepţia unor lucrări de mîntuială la partea electrică, ce
continuă să facă probleme pînă azi, deşi mai nou a fost racordată la reţeaua
electrică a oraşului Buşteni). Te şi miri că monumentul cruciform s-a păstrat
atît de bine pe un asemenea fond de ostilitate sau nepăsare! Dezinteresului
oficial i s-a adăugat şi vandalismul „turistic”, care a lăsat (şi mai lasă
încă) „răni” grele pe trupul Crucii singuratice (becuri sparte, nume
scrijelite, înscrisuri şi imagini graffiti
etc.).
Un plus de grijă –
concurat însă de acuta lipsă de fonduri – s-a făcut simţit după 1989,
monumentul aflîndu-se actualmente în administrarea Consiliului Local al
oraşului Buşteni, care face ce poate (în condiţii normale, la lăsarea
întunericului, Crucea este iluminată cu 300 de becuri de cîte 500 W fiecare şi
poate fi văzută de la zeci de kilometri depărtare).
Biruit-a
Duhul!
La poalele
Caraimanului, sub Cruce, s-a ridicat între timp lăcaş ortodox de închinare şi
nevoinţă, chiar cu numele de Caraiman şi cu hramul Înălţării Sfintei Cruci
(str. Palanca 24, Buşteni). Întîi schit (înfiinţat în 1998, cu binecuvîntarea
PF Teoctist, de ieromonahul Gherontie Puiu), aşezămîntul a crescut de la an la
an, iar din 2008 are statut de mînăstire (pe lîngă care funcţionează şi Centrul
Social Pastoral „Sfînta Cruce”).
E greu de spus dacă
Crucea veghează mai degrabă peste mînăstire sau dacă mînăstirea veghează mai
degrabă sub Cruce… În orice caz, s-ar zice că-i „îndumnezeit” Caraimanul din
poale pînă-n creştet şi că pînă la urmă duhul a biruit vremurile.
Din nefericire (că
să nu spun altfel), în mai noile planuri şi eforturi de „restaurare,
reabilitare, conservare, prezervare, întreţinere şi reintroducere în circuitul
turistic a Crucii de pe Caraiman”, pe lîngă Primăria Buştenilor nu aflăm
implicată Biserica Neamului, cum poate s-ar fi cuvenit, ci… Asociaţia Rotary
Club „Valea Prahovei”. „Circuitul turistic mondial” pare să atîrne mai greu în
cumpăna momentului decît semnificaţiile istorice sau spirituale… Dar Duhul –
nu-i aşa? – va birui din nou vremurile, pe deasupra nevredniciilor noastre
personale sau instituţionale, căci acesta este năravul Lui milenar.
Răzvan
CODRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu