Lăzărelul (în ajunul Floriilor)
Numele acestei
sărbători se leagă desigur de Sîmbăta lui Lazăr, care, în calendarul
bisericesc, precede Floriile. În fantezia populară, Lazăr cel înviat din morţi
a devenit însă un personaj pitoresc, legat probabil de nişte vechi obiceiuri
păgîne privitoare la moartea şi învierea naturii. În ţara Mioriţei, Lazăr –
alintat îndeobşte „Lăzărelul” – e văzut mai ales ca un ciobănaş care, plecat cu
oile la păscut, se urcă într-un copac, să le culeagă frunze, dar cade de acolo
şi se prăpădeşte în floarea tinereţii. În scenariul popular, mireasa lui,
Lăzăriţa, în rochie albă şi cu coroniţă de flori pe cap, îl plînge mută de
durere, mişcîndu-se înainte şi înapoi, în mijlocul unui cerc de tinere fete.
Ele umblă aşa din casă în casă, iar din cîntecul tărăgănat al însoţitoarelor
reiese că, în cele din urmă, trupul ciobănaşului, găsit de surorile lui (sau,
în altă variantă, numai de sora lui mare mare, soţia lui Dragobete), udat cu
lacrimi, scăldat în lapte dulce şi acoperit cu frunze de nuc, înviază şi se
preface în flori. O legendă mai hazlie pretinde că moartea Lăzărelului s-ar fi
tras din dorul de plăcinte: mamă-sa, ocupată cu torsul, nu-i face pofta, iar
el, tăvălindu-se de necaz în jurul ei, se înţeapă în fusul scăpat din mîna
femeii. Tot surorile sînt cele care îl bocesc, iar de atunci ar fi rămas şi
obiceiul jelitului la mort. De altfel, sîmbăta respectivă este dedicată
pomenirii morţilor („Moşii de Florii”), pentru care se fac şi se împart
plăcinte. În Muntenia şi în Dobrogea, femeile se abţin de la tors.
În mod firesc,
Lazărul anunţă şi apropierea Paştilor, cea mai importantă sărbătoare religioasă
a anului: „Lazăre,/ Nefericitule,/ Cînd vor veni Paştile?”. Şi Lazăr, de colo:
„Iată-le, iată-le după uşă,/ Cu mielul de gît!”.
Floriile (cu o săptămînă înainte de Paşti)
Aceasta este
denumirea populară a sărbătorii din duminica ce precede Săptămîna Patimilor. Pe
alocuri i se spune şi „Duminica Vlăstarilor”. Fiecare creştin care duce la
biserică flori de primăvară şi primeşte în ziua de Florii ramuri de nuc sau de
salcie, sfinţite de către preoţi, devine vestitor al marii sărbători a Intrării
Domnului în Ierusalim. De fapt, ramurile de nuc şi de salcie amintesc de
ramurile de finic (copac specific din zona Ţării Sfinte) cu care mulţimile L-au
întîmpinat odinioară pe Hristos. Aşezate la icoane, sau deasupra uşilor şi a
ferestrelor, aceste ramuri protejează casa şi pe cei ce locuiesc în ea. Nu mai
puţin importantă este folosirea lor pentru tratarea diferitelor boli, de-a
lungul întregului an. În unele zone ale ţării, de Florii, se agaţă într-un pom
înflorit şi mărţişorul primit de 1 martie. Din vechea sărbătoare romană
închinată zeiţei Flora – Floralia – nu
pare să mai fi rămas decît numele. Vechii semnificaţii de reînviere a naturii i
s-au adăugat cu timpul semnificaţii legate de pomenirea celor adormiţi: se fac
pomeni, iar mormintele se curăţesc şi se împodobesc cu crenguţe de salcie. În
popor se spune că aşa cum este vremea de Florii, aşa va fi şi de Paşte. Postul
nu s-a încheiat, dar celor care îl ţin Biserica le dă în această zi dezlegare
la peşte. Mîncatul peştelui de Florii nu este însă o obligaţie religioasă, cum
par să creadă unii, iar pentru cei ce nu postesc, mîncatul de peşte cu tot
dinadinsul nu are în sine nici o noimă.
Simple
superstiţii magice sînt obiceiurile locale legate de spălarea pe cap în ziua de
Florii: unii se tem să se spele, ca nu cumva să albească, precum pomii aflaţi
în floare; alţii, dimpotrivă, cred că dacă se spală cu o fiertură de busuioc şi
ciucuri de prapor purtat la o înmormîntare de fată mare, ba dacă mai şi varsă
apa la rădăcina unui păr, vor avea plete mai frumoase şi mai bogate.
Sîngiorzul (23 aprilie)
Sîngiorzul (Sfîntul Mare Mucenic
Gheorghe – 23 aprilie) şi Sînmedrul
(Sfîntul Dumitru/Dimitrie, Izvorîtorul de mir – 26 octombrie) împart anul
păstoresc în două anotimpuri: vara păstorească, între Sîngiorz şi Sînmedru, şi
iarna păstorească, între Sînmedru şi Sîngiorz. Cu Sîngiorzul nu e de glumit,
pentru că îl ştiu de frică pînă şi balaurii. Umblînd călare, cum îl vedem şi-n
icoane, el trece, în anumite zone, şi drept un fel de ocrotitor al cailor şi
călăreţilor. Mai generală este credinţa că el asigură, ca şi „cap al
primăverii”, nu doar fertilitatea pămîntului, ci şi pe cea a vitelor. De
altfel, ajunul sărbătorii poartă numele de „Sîngiorzul vacilor”. Noaptea
dinspre 22 spre 23 aprilie este bîntuită, zice-se, de strigoaice, care, printre
alte blestemăţii, umblă să ia laptele vacilor, pe care uneori călăresc
nevăzute. De Sîngiorz, se pun ramuri verzi pe la uşile, ferestrele sau grinzile
caselor, dar şi pe la grajduri, pentru protecţie şi noroc. Pentru morţi, dacă
Sîngiorzul nu pică în post, se dau de pomană oale cu lapte, caş, colac şi
lumînare aprinsă. Ca şi de Sfîntul Vasile, de Sîngiorz se zice că „ard
comorile”, vădind locul în care au fost îngropate. Înainte vreme, păstorii
aprindeau în această zi aşa-numitul „foc viu” (obţinut din frecarea a două
lemne uscate), care trebuia întreţinut toată vara, pînă ce, de Sînmedru,
turmele coborau la iernat.
Se zice că
Sîngiorzul şi Sînmedrul poartă la brîu „cheile anului”: Sîngiorzul închide iarna
şi deschide vara, iar Sînmedrul închide vara şi deschide iarna, unul înfrunzind
natura, iar celălalt desfrunzind-o.
Joimăriţa (Joia Mare)
Numele acestei
sărbători populare vine de la Joia Mare (joia din Săptămîna Patimilor, numită
şi Joia Neagră), personificată de imaginaţia populară în chipul unei năluci
monstruoase, locuind în funduri de pădure, pe pustii sau în creierii munţilor,
înarmată de obicei cu un vătrai şi cu o căldare de jăratec, pedepsind mai ales
femeile şi fetele leneşe (de pildă, în mediul tradiţional, pe cele ce nu
terminau de tors pînă în Joia Mare, cărora le ardea degetele şi fuioarele
netoarse). Se crede că dacă doarme cineva în această zi, va fi netrebnic tot
anul. În ea nu se doarme, dar nici nu se lucrează. Femeile n-au voie decît să
facă borş şi să roşească ouăle pentru Paşti. Oamenii obişnuiesc să facă focuri
pentru morţi, din vreascuri rupte cu mîna, sau să aprindă lumînări pe morminte,
cu credinţa că în preajma Paştilor morţii se pregătesc să vină în vizită pe
pămînt. Joimăriţa le inspectează pe toate, să vadă dacă s-a respectat datina.
Copiii umblă cu toaca prin sat, cîntînd: „Toacă tocănelele,/ Joia, Joimărelele.
Paşte popa vacile/ Pe toate ogaşele,/ Duminică-i Paştele”. În unele părţi,
tinerii obişnuiesc să facă „strigare peste sat”, dînd în vileag greşelile celor
mai păcătoşi (cum să nu te temi de „gura satului/lumii”?!).
Ouăle de Paşti
„Hristos a
înviat!” – „Adevărat a înviat!”, spunem cînd ciocnim ouă de Paşti: nici nu ne
putem imagina sărbătoarea Paştilor fără tradiţionalele ouă roşii (cărora numai
în al doilea rînd li se adăugă cele meşteşugit încondeiate, sau pur şi simplu
vopsite în alte culori, ce au un caracter mai mult decorativ). Există numeroase
legende cu privire la obiceiul de a roşi ouăle. Cea mai răspîndită spune că
Maica Domnului (în altă variantă: Maria Magdalena) a pus sub crucea
Mîntuitorului un coş cu ouă, ca să cîştige bunăvoinţa ostaşilor care-L păzeau,
iar sîngele Acestuia s-a scurs pe ele, înroşindu-le. Alte legende vorbesc de o
minune, menită să-i vindece pe unii (o precupeaţă, un rabin etc.) de neîncredere
în realitatea Învierii: „Cînd ouăle astea s-ar face din albe roşii, numai
atunci aş crede!”… şi ouăle s-au roşit pe dată, sub ochii celor neîncrezători.
Ouă se mai pot roşi şi ciocni, după unele tradiţii zonale, de ziua Înălţării
(cînd zicem: „Hristos S-a înălţat!” – „Adevărat S-a înălţat!”) şi chiar în
Duminica Mare a Rusaliilor. Se spune că din ouăle roşite e bine ca măcar o
treime să fie date de pomană.
Cît priveşte
ciocnitul ouălor, are şi el regulile şi credinţele lui. Se crede, bunăoară, că
cei ce ciocnesc între ei ouă de Paşti se vor întîlni şi pe lumea cealaltă. Se
ciocneşte „capul” cu „capul” şi „dosul” cu „“dosul”. În prima zi de Paşti nu e
bine să se ciocnească decît „cap” cu „cap”. Cel mai mic (ca vîrstă sau ca rang)
ţine oul, iar cel mai mare îl ciocneşte. În mediile tradiţionale, ciocnitul se
făcea „pe luate”, în adevărate înfruntări obşteşti, iar cei pricepuţi „să
aleagă” ouăle după „tăria” lor plecau acasă cu coşurile pline.
Se spune că şi
Necuratul se interesează de ouăle roşii: cînd oamenii nu vor mai colinda de
Crăciun şi nu vor mai roşi ouă de Paşti, atunci înseamnă că Dracul a devenit
stăpîn peste lume.
Răzvan CODRESCU
Cristina
Delciza NICOLAU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu