„FORMULA AS”: ÎNTREBĂRI ȘI RĂSPUNSURI

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

   

Claudiu Târziu: Ce însemnătate are omagierea oficială a apărătorilor Ortodoxiei din timpul comunismului, la 27 de ani după revoluţie? 

Răzvan Codrescu: În lumea românească postcomunistă, fie nu reușim să facem ce trebuie, fie facem cu mare întîrziere. Biserica, instituțional vorbind, suferă și ea de acest handicap național. Dar mai bine mai tîrziu decît deloc. Decizia sinodală de care vorbim răscumpără multe inerții și s-a dovedit deja mobilizatoare – și pentru păstori, și pentru turmă (în nici trei luni, tema a suscitat numeroase manifestări comemorative și dezbateri de idei – și în mediile bisericești, și în mediile laice, și în țară, și în diaspora). De aici și pînă la viitoarele canonizări potențiale mă tem însă că rămîne o cale destul de lungă. E loc însă de nădejdi care pînă mai ieri păreau deșarte. Acest aspect este important pentru mentalul comunitar: e ca și cînd ni s-a eliberat, oficial, calea spre noi înșine, spre „conștiința noastră mai bună”. Aș zice că situația a fost deblocată la nivel principial; acum urmează – vom vedea în ce ritm și cu ce fermitate – deblocarea... de la caz la caz. Poate va începe să se facă simțită și activitatea Comisiei de Canonizare de pe lîngă Sfîntul Sinod al B.O.R. în privința fenomenului neomartiric, neglijat pînă acum cu o consecvență demnă de o cauză mai bună...  

Claudiu Târziu: Stadiul în care au ajuns cercetările istorice ne permite să decantăm între sfinţi, martiri şi eroi ai acestei perioade? Putem distinge net şi între cei care au rezistat, exclusiv, de pe poziţiile credinţei religioase şi cei care au rezistat motivaţi politic? 

Răzvan Codrescu: În cele mai multe cazuri, lucrurile sînt amestecate, iar chestiunea este una de accent. Toți cei prigoniți merită reverența noastră istorică, sînt eroi tutelari ai trecerii noastre prin veac, dar nu toți pot fi numiți martiri și nu toți se pot număra cu sfinții. Există însă, cred, destule cazuri incontestabile de mărturisitori jertfelnici ai lui Hristos (fie morți în temnițe, fie prigoniți atît în detenție, cît și după eliberare, pînă la capătul zilelor lor) pe deasupra oricăror angajamente politice: un Arsenie Boca, un N. Steinhardt, un Daniil Sandu Tudor, ba chiar un Mircea Vulcănescu se numără printre ei. Dar și cei cu anumite aderențe politice controversate (mai ales simpatizanți și membri ai Mișcării Legionare, ori trecuți prin Frățiile de Cruce), dacă se pot produce dovezile că și-au asumat să sufere și/sau au murit pentru credința lor în Hristos (cazul lui Valeriu Gafencu, cazul Maicii Mihaela Iordache, cazul părintelui Gheorghe Calciu etc.), atunci jertfa lor martirică nu poate fi anulată de nimic de ordin conjunctural (sfințenia nu se măsoară cu criterii politice). Biserica n-are voie să-și trădeze criteriile consfințite prin Tradiție și să se lase intimidată de ideologiile laice mai vechi sau mai noi.  

Claudiu Târziu: De ce şi-a făcut comunismul o ţintă priori­tară din creştini? 

Răzvan Codrescu: Pentru că omul creștin este structural și esențial opus „omului nou” pe care care voia să-l creeeze comunismul materialist și ateu. Rezistența prin credință a fost principalul impediment al bolșevizării forțate – și în Rusia, și la noi, și pretutindeni. La noi a fost și situația aparte reprezentată de ferma poziționare creștină a vechii Mișcări Legionare, extrem de răspîndite și de active în România antebelică, mai ales în rîndurile tineretului și ale intelectualității tradiționaliste (care a dominat spiritual și cultural perioada dintre războaie), și ai cărei supraviețuitori au fost, pe tot cuprinsul țării (dar și în exil), și foarte numeroși, și foarte incomozi, drept care și măsurile represive au fost pe măsură (e de ajuns să evocăm „reeducarea” de la Pitești, experiment fără egal în tot lagărul comunist, apoi pe cea de la Aiud, mai puțin violentă, dar la fel de perversă). Ba mai mult: Securitatea a suprapus după bunul ei plac etichetele de „creștin” și de „legionar”, încît s-au pomenit tratați ca „legionari” (un fel de sumă  a tuturor răutăților în concepția noii ideologii) mulți creștini care n-au avut nici o legătură cu legionarii și care nici n-au făcut politică în viața lor! 

Claudiu Târziu: În ce măsură recunoaşterea unei rezistenţe creştine la comunism va fi de natură să readucă în prim-plan ororile regimului comunist? Şi cât mai poate interesa această realitate lumea românească de azi? 

Răzvan Codrescu: Sigur că toate lucrurile acestea ar fi avut alt impact psiho-moral și socio-cultural dacă ar fi fost tratate cum se cuvine – și de Stat, și de Biserică, și de istoriografie, și de presa curentă – încă din primii ani de după căderea formală a regimului comunist. N-a fost să fie așa, ba chiar am asistat – mai ales pe fondul guvernărilor neocomuniste – la un fel de întrecere între indiferență și mistificare. S-a ocultat sau s-a bagatelizat oficial un capital de suferință și jertfă care a reprezentat singurul nostru titlu de vrednicie și onoare de după Al Doilea Război Mondial. Pus cum se cuvine în evidență, el ar fi fost lămuritor atît pentru a da noilor generații adevărata imagine a ororii și monstruozității regimului comunist, cît și pentru conștiința noastră istorică și identitară, inclusiv pentru demnitatea noastră de popor creștin. Dar să pariem încă o dată pe... „mintea românului cea de pe urmă”! Dacă propriul nostru trecut nu ne mai interesează, atunci nu mai avem nici viitor – nu ca masă biologică, desigur, ci ca națiune. Pentru că o națiune înseamnă, înainte de toate, un profil identitar întemeiat pe o memorie colectivă. Altminteri rămîi o simplă populație, de rîsul curcilor istoriei... Și ți se răsucesc morții în morminte...

   

Pentru întregul grupaj: AICI.