VOTUL DE CONȘTIINȚĂ
Întîi să înlăturăm sentimentul urgenței și pe cel al catastrofei.
Nu, acesta nu e „ultimul tren”. Cum nu a fost nici în 1996, nici în
2000, nici în 2004. Chiar dacă atunci am crezut pe dos. După cum se vede,
trenurile vin și pleacă, oarecum regulat, și în viața națională. Singurul lucru
care trebuie să ne preocupe, eventual, este timpul. Ne grăbim sau nu? Dacă da,
e cazul să facem ceva, dar fără panică.
Și nu, dacă vor învinge socialiștii
în alegerile de duminică, nu dispare țara, cum nici dacă vor cîștiga liberalii
nu ne vor cuprinde binefacerile. Și viceversa. Știți, că i-ați mai văzut la
lucru și pe unii, și pe ceilalți. Doar că vă scapă din vedere asta, „în focul
luptei”.
Important este dacă în Legislativ
vom propulsa și oameni care să ne reprezinte, deci să slujească interesul
național.
Doi, să ne scoatem din cap ideea că sondajele de opinie indică
altceva decît tendința pe care vor să o impună cei care le comandă. O dată ce
sînt făcute publice, „profețiile” sînt împlinite sau nu prin de comportamentul
actorilor politici și al electoratului. Cînd politicienii sînt slabi, își pierd
speranța în victorie și apoi și șansa de a învinge. Mai mult, vor face totul
pentru a fi înfrînți. Pe de altă parte, electoratul este un fin detector al
învingătorului și, în general, îi place să fie cu acesta, deci îi va aduce
victoria celui care a crezut mai mult în el însuși. Dar acest electorat nu-și
va recunoaște în masă adevăratele opinii decît după anunțarea rezultatelor.
Deci grea misia de a afla cum stăm și pentru sociologii cinstiți.
Lumea se minunează apoi, în forum,
de „spirala tăcerii”, iar presa înregistrează încă o spectaculoasă – pentru că
nebănuită de gazetari – întorsătură de situație.
Trei, dacă ne-am calmat, putem renunța la votul de
oportunitate și, eventual, să căutăm a-l exersa pe cel de conștiință.
A nu vota ține tot de libertatea conștiinței. Dar în context e un fel de a vota
partidele mari.
Prin urmare, pentru a vota cu
conștiința împăcată, trebuie să privim dincolo de propagandă. Identificăm vreo
grupare politică sau, în interiorul vreuneia, cîțiva oameni de încredere și ale
căror năzuințe reale sînt, dacă nu identice, măcar în consonanță cu ale
noastre? Bun, deci avem cu cine. Dacă nu, nu.
Veți spune că o mînă de oameni nu
schimbă Sistemul – și vă voi da dreptate. Însă, cîțiva oameni bine
intenționați, plasați în Parlament, sînt mai buni decît nici unul. Minunile au
nevoie de eroi pentru a se înfăptui.
Cei
vechi, cei dezorientați și cei penali
Așadar, să luăm cazul alegerilor
parlamentare din 11 decembrie a.c. Avem două partide mari, PSD și PNL, care
cîștigă și dacă pierd guvernarea. Doar că mai probabil este să găsească o
formulă de a rămîne împreună la guvernare, fie și sub aparența unui
Cabinet de tehnocrați, ca acum. Cu același premier de azi, eventual, dar nu neapărat.
Interesele interne și cele externe înclină balanța spre o astfel de soluție.
Cele două formațiuni domină scena
politică, în ciuda hemoragiei penale care le-a cuprins în ultimii ani, a
colecțiilor de erori, gafe și minciuni care le subminează blazonul și a lipsei
de leadership, care pricinuiește și lipsa de performanță. Reușesc
să domine în virtutea vastelor lor structuri teritoriale, consolidate prin
complicitate, a unor electorate captive și a alegătorilor de oportunitate,
care se lasă seduși de ideea, abil întreținută, că aceste tabere reprezintă, în
mod absolut, binele și răul, și că voturile nu pot fi irosite pe alte partide,
într-o asemenea luptă.
Restul partidelor susceptibile de a
intra în Parlament sînt potențiali parteneri de guvernare fie ai PSD – ALDE,
UDMR și, de ce nu, PMP –, fie ai PNL – USR, UDMR. Și din această
perspectivă, doctrina salvaționistă a USR apare drept cum este: rizibilă. Spun „și”,
pentru că, altminteri, purtătorii de mesaj ai partidului oricum nu ne-au
lămurit în ce fel vor să salveze România. Nici nu aveau cum, neasumînd nici o
orientare ideologică și totodată manifestînd tendințe idelogice contradictorii.
USR are un comportament de găină cu capul tăiat: multă zbatere, puțină viață și
nici o direcție. Este însă ajutat de faptul că reprezintă o noutate pe
scena politică, atît ca formațiune, cît și ca oameni implicați. Cred că nu e
suficient pentru a atinge scorul pe care și-l proiectează în sondaje. Oricum,
USR se constituie într-o variantă acceptabilă pentru o seamă de români sătui de
vechile partide și de figurile politice prea îndelung expuse, electori mai
degrabă entuziaști decît informați, ori mai mult exasperați de absența
alternativei decît convinși de discursul salvaționist. Tare mă tem că oamenii
aceștia cauționează un nou PP-DD, dacă vă mai amintiți partidul traseiștilor
prin excelență, condus de pușcăriașul Dan Diaconescu. Adică o formațiune care
se va pulveriza o dată intrată în Parlament, îngroșînd rîndurile partidelor
mari.
De aceeași conjunctură, dar pe alte
temeiuri, beneficiază și PMP, care ambiționează să refacă PD/PDL, la nivel de
influență politică, minus bolile copilăriei socialiste. Nu este însă nici o
nădejde că va fi scutit de racilele maturității democrat-liberale. Iar Traian
Băsescu nu joacă rol de crucișător, cum ar fi fost de așteptat, ci mai curînd
de geamandură – semnalizează partidul și îl ține la suprafață, dar la
răstimpuri amenință că-l îneacă. Și, după cum îl știm pe Băsescu, dacă el l-a
făcut, în cele din urmă, tot el îl omoară.
Șanse mai mici de a depăși pragul
electoral, în marja de eroare a sondajelor (dar am stabilit că nu luăm
sondajele drept literă de Evanghelie), ar avea și alte două grupări noi:
Partidul România Unită (PRU) și Alianța
Noastră România (ANR).
PRU e o glumă proastă, barca de
salvare a penalilor expulzați pînă și din PSD, și mai mult ca sigur nu va
ajunge în Parlament, în pofida susținerii mediatice, logistice și financiare de
care se bucură. După Partidul Liber Schimbist al anilor 1990, PRU este, fără
voie, cea mai autoironică firmă politică, prin contradicția dintre siglă –
efigia lui Țepeș Vodă – și oamenii ei, urmăriți de poteră, care declară
răspicat că vor o lege de amnistie penală.
Opțiunea
ANR
În consecință, cînd vorbim de votul
de conștiință, n-are nici o noimă să ne gîndim la PRU. Am putea însă să
cîntărim bine oferta ANR. Ea are meritul că, față de toate celelalte, pune
accentul corect, nu pe a avea, ci pe a fi. Și mută discuția din
planul lui „vă dăm”, în cel al lui „facem împreună”. Alfel spus,
promisiunile acestui partid trec de suprafața realității, țintind miezul ei
adînc. ANR își propune să apere identitatea națională, să creeze un
mediu propice pentru afirmarea valorilor, să susțină primatul
spiritual, fără să uite de cele materiale, care asigură integritatea și
suveranitatea statului și bunăstarea cetățeanului, să ocrotească familia,
să oprească jaful, nu doar să-i prindă pe jefuitori… Și chiar dacă a
avut destule sincope și neîmpliniri în comunicare – explicabile, pînă la urmă,
la un partid nou –, discursul ANR are credibilitate pentru că este girat de o
seamă de persoane de calitate, care au notorietate și provin din varii medii,
de la artiști la antreprenori și de la preoți la oameni de știință. De
asemenea, pe listele sale de candidați se află un număr remarcabil de creștini
militanți și patrioți autentici, dovediți prin fapte. Pe o parte dintre ei îi
cunosc personal, am colaborat punctual sau pe perioade lungi în societatea
civilă și cred că ar fi un cîștig real pentru țară să acceadă în Legislativ.
Desigur, ANR are și oameni și idei
asupra cărora eu unul am o rezervă, justificată atît de experiențe personale,
cît și de principii. Reticență care știu că este împărtășită de destui alții
din tabăra conservatoare. Unii dintre noi ne-am exprimat îndoielile sau dezamăgirea,
cînd a fost cazul, alții au preferat doar să stea deoparte, neimplicîndu-se în
acțiunea politică a ANR și neacordîndu-i sprijin de nici un fel. A venit însă
momentul să părăsim această atitudine. Pentru toate motivele de mai sus
(cuprinse în tabloul electoral și, respectiv, în oferta ANR) și pentru două în
plus. Primul: ANR a dovedit că are capacitatea de a-și îndrepta erorile (unele
publice, altele comise în bucătăria sa, dar despre care se întîmplă să avem
cunoștință). Al doilea: ANR este numele primei încercări, din ultimii 27 ani,
de articulare a unui partid național-creștin cu oarece șanse
de a trece de unul singur testul alegerilor.
Așadar, fiecare român care crede în
Dumnezeu, iubește România și n-a încetat să spere ar putea vota ANR, dacă vrea
să fie reprezentat politic. Atunci, ANR ar avea un cuvînt greu de spus în
treburile publice. Și ar purta responsabilitatea pentru modul în care va folosi
această putere. Noi ne vom fi făcut numai datoria de a ne da votul de conștiință.
Claudiu TÂRZIU
PSD a castigat.( de parca avea cineva dubii) Cum sa crezi in democratie cand 55% din cetateni voteaza un neocomunism cleptocratic? Scuzati pleonasmul, dar trebuia subliniat...
RăspundețiȘtergere