DE CE EU UNUL NU VOTEZ

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

  

Nu fac speculații asupra a cît contează sau nu contează un vot, dar eu unul nu votez din principiu. Am mai explicat de ce – și, iscodit din mai multe părți, o mai fac o dată (chiar dacă știu bine contraargumentele „civice” aduse în întîmpinare de cei convinși că „sufragiul universal” ar fi un „drept obligatoriu”, iar democrația „răul cel mai mic” sau „răul necesar” etc.). 

Nu doar că nu mă recunosc (nu zic pe deplin, dar nici măcar într-o măsură suficientă) în nici o formațiune și în nici un personaj de pe scena politică actuală, dar nici nu cred în democrație așa cum se practică ea azi (și mai cu seamă la noi). Consider democrația contemporană un paravan butaforic și un instrument demagogic de manipulare, ba chiar o formă de treptată sinucidere comunitară. Dacă aș merge la urne, ar însemna să mă contrazic și să fiu necinstit cu mine însumi, acceptînd regula unui joc în care nu cred și pe care l-am criticat în nenumărate rînduri (și-l voi critica pînă la moarte, oricît nu s-ar sinchisi nimeni de punctul meu de vedere). În aceste condiții, e firesc să-mi declin dreptul la vot și să-mi mi-l exercit pe cel de a nu vota (nu în virtutea vreunei convenții omenești, ci în virtutea libertății de conștiință pe care ne-a dat-o Dumnezeu și care este pe deasupra „democrațiilor” sau „totalitarismelor” istorice). Refuz – cum am refuzat și înainte de decembrie 1989 – să fiu întrebuințat cu voia mea de un mediu patibular, să particip „cetățenește” la întreținerea și derularea unui sistem mincinos și ticăloșit, în care mai toate reperele mele axiologice sînt relativizate sau de-a dreptul negate și „puse la zid”. Dacă cineva crede în statutul ideologic și în iluzionismul civic al mecanismului democratic curent, n-are decît să-mi dea cu tifla și să-și vadă de ale lui. Nu țin să sfătuiesc pe nimeni la „absenteism”, iar judecata mea asupra oamenilor nu se reduce în nici un caz la dacă sau cum votează fiecare. Am ținut doar să-mi explic propria atitudine, iar nu să încerc s-o impun cuiva. 

Sigur, mi-ar plăcea și mie – și aș primi împăcat să-i fiu părtaș – o democrație ideală, căci nu democrația în sine este rea, ci întrebuințarea ei vicioasă de către grupuri de interese care n-au nimic de a face cu adevărata umanitate personală sau comunitară. O democrație reprezentativă (în care să-și poată exprima votul responsabil numai cei care prezintă cu adevărat, prin viața și activitatea lor publică, garanții intelectuale, profesionale, morale și sociale, și în care candidații la demnitățile publice să corespundă acelorași standarde, indiferent dacă sînt independenți sau membri ai unui partid), conjugată cu și echilibrată de o formă de stabilitate și continuitate de genul monarhiei constituționale, sprijinită pe instituții independente și funcționale bine consolidate (Biserica, Școala, Armata, Justiția), aceea ar putea fi o formulă operativă, credibilă și viabilă de democrație, în care riscul imposturii și al corupției ar fi redus la minimum, iar realitățile ar prima asupra ideologiilor. Dar cum o astfel de democrație nu am vrut sau nu am fost în stare să edificăm (și probabil nici nu vom fi), eu unul nu sînt dispus „să cad la pace” cu surogatul ei abject și să girez cu votul meu – înecat în pestrița masă de manevră – o clasă politică și un sistem instituțional de la care mi-e tot mai limpede că nu este nimic de așteptat, indiferent de rezultatele electorale.

  

Răzvan CODRESCU

  

P. S. Dacă totuși aș merge la vot, probabil că, în contextul dat, aș vota cu ANR (cu care măcar îmi recunosc cîteva afinități antistîngiste), dar fără cine știe ce iluzii (cum mi s-a întîmplat ultima oară în 1996). Altceva nu am de spus (și chiar dacă aș avea, nu cred că ar interesa sincer pe cineva, căci astăzi pînă și „cetățeanul turmentat” nu se mai întreabă cu cine să voteze, ci „știe el mai bine” decît tine și decît toți ceilalți).