vineri, decembrie 09, 2016

DE CE EU UNUL NU VOTEZ

SUMARUL BLOGULUI 
  
Nu fac speculații asupra a cît contează sau nu contează un vot, dar eu unul nu votez din principiu. Am mai explicat de ce – și, iscodit din mai multe părți, o mai fac o dată (chiar dacă știu bine contraargumentele „civice” aduse în întîmpinare de cei convinși că „sufragiul universal” ar fi un „drept obligatoriu”, iar democrația „răul cel mai mic” sau „răul necesar” etc.). 
Nu doar că nu mă recunosc (nu zic pe deplin, dar nici măcar într-o măsură suficientă) în nici o formațiune și în nici un personaj de pe scena politică actuală, dar nici nu cred în democrație așa cum se practică ea azi (și mai cu seamă la noi). Consider democrația contemporană un paravan butaforic și un instrument demagogic de manipulare, ba chiar o formă de treptată sinucidere comunitară. Dacă aș merge la urne, ar însemna să mă contrazic și să fiu necinstit cu mine însumi, acceptînd regula unui joc în care nu cred și pe care l-am criticat în nenumărate rînduri (și-l voi critica pînă la moarte, oricît nu s-ar sinchisi nimeni de punctul meu de vedere). În aceste condiții, e firesc să-mi declin dreptul la vot și să-mi mi-l exercit pe cel de a nu vota (nu în virtutea vreunei convenții omenești, ci în virtutea libertății de conștiință pe care ne-a dat-o Dumnezeu și care este pe deasupra „democrațiilor” sau „totalitarismelor” istorice). Refuz – cum am refuzat și înainte de decembrie 1989 – să fiu întrebuințat cu voia mea de un mediu patibular, să particip „cetățenește” la întreținerea și derularea unui sistem mincinos și ticăloșit, în care mai toate reperele mele axiologice sînt relativizate sau de-a dreptul negate și „puse la zid”. Dacă cineva crede în statutul ideologic și în iluzionismul civic al mecanismului democratic curent, n-are decît să-mi dea cu tifla și să-și vadă de ale lui. Nu țin să sfătuiesc pe nimeni la „absenteism”, iar judecata mea asupra oamenilor nu se reduce în nici un caz la dacă sau cum votează fiecare. Am ținut doar să-mi explic propria atitudine, iar nu să încerc s-o impun cuiva. 
Sigur, mi-ar plăcea și mie – și aș primi împăcat să-i fiu părtaș – o democrație ideală, căci nu democrația în sine este rea, ci întrebuințarea ei vicioasă de către grupuri de interese care n-au nimic de a face cu adevărata umanitate personală sau comunitară. O democrație reprezentativă (în care să-și poată exprima votul responsabil numai cei care prezintă cu adevărat, prin viața și activitatea lor publică, garanții intelectuale, profesionale, morale și sociale, și în care candidații la demnitățile publice să corespundă acelorași standarde, indiferent dacă sînt independenți sau membri ai unui partid), conjugată cu și echilibrată de o formă de stabilitate și continuitate de genul monarhiei constituționale, sprijinită pe instituții independente și funcționale bine consolidate (Biserica, Școala, Armata, Justiția), aceea ar putea fi o formulă operativă, credibilă și viabilă de democrație, în care riscul imposturii și al corupției ar fi redus la minimum, iar realitățile ar prima asupra ideologiilor. Dar cum o astfel de democrație nu am vrut sau nu am fost în stare să edificăm (și probabil nici nu vom fi), eu unul nu sînt dispus „să cad la pace” cu surogatul ei abject și să girez cu votul meu înecat în pestrița masă de manevră o clasă politică și un sistem instituțional de la care mi-e tot mai limpede că nu este nimic de așteptat, indiferent de rezultatele electorale.
  
Răzvan CODRESCU
  
P. S. Dacă totuși aș merge la vot, probabil că, în contextul dat, aș vota cu ANR (cu care măcar îmi recunosc cîteva afinități antistîngiste), dar fără cine știe ce iluzii (cum mi s-a întîmplat ultima oară în 1996). Altceva nu am de spus (și chiar dacă aș avea, nu cred că ar interesa sincer pe cineva, căci astăzi pînă și „cetățeanul turmentat” nu se mai întreabă cu cine să voteze, ci „știe el mai bine” decît tine și decît toți ceilalți).  

8 comentarii:

La 9/12/16 7:45 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Este adevarat, domnule Codrescu, ca prezenta noastra la urne, indiferent de optiuni, legitimeaza global un SISTEM care s-a dovedit cu prisosinta ineficient si murdar din 1990 incoace. Dar nu cumva, in numele unor nobile principii abstracte, riscam sa pierdem realitatea concreta de sub picioare?

 
La 9/12/16 8:11 p.m. , Anonymous Valentin Dan a spus...

[cînd distopia devine reportaj, impuritatea casandrei e secundară]


Vom face, deci, ce nu s-a putut face,

Vom pune cu putere pe tapet

Un nou concurs, un nou război de pace:

Concursul „Cine merge mai încet”.

Se vor alinia toţi concurenţii

Şi vor pleca la pocnet de pistol,

Un fel de contrafugă a absenţei,

Un plin care va mirosi a gol.

Cine aleargă cel mai iute pierde,

Cine cîştigă cursa nu-i bărbat.

Încet se fuge, moi mişcări încete,

Dar, trebuieşte, totuşi, alergat.

Porniţi! Daţi rar şi silnic din picioare,

Nu vă luați un nepermis avînt,

Aveți-vă în grijă fiecare,

Stimaţi pe cei ce parcă nu-s cînd sînt.


Modeştii, nedotaţii şi tembelii,

Infirmii sumbri intră în concurs

Cu şanse mari, căci ei au şi parcurs

Toate traseele încetinelii.

Campionatul mondial de haos

A şi-nceput cu-acest concurs de raci,

Vom trece din repaos în repaos

Din ce în ce mai trişti şi mai săraci.

Dilemă amuzantă, nerozie,

De rîs este problema cea mai grea.

Acest concurs aşa a fost să fie:

Nici să se meargă, nici să nu se stea.

Fii păzitoarea luptei noastre-n noapte,

Tu, care somnul încă ne înveţi!
Ce om normal ar mai putea să rabde

Să fie primul dintre cei înceţi?

S-alergi tu cel mai lent dintre toţi lenţii?

Să nu fi zero, dar să mergi spre el…

Să se alinieze concurenţii
Competitiv, cu spatele la ţel!

Deşertăciune a deşertăciunii,

Noi punem cu plăcere pe tapet

Acest coşmar al ritmurilor lumii:

Concursul „Cine merge mai încet”.

Adrian Păunescu, Monolog la balul conservatorilor, 1983

 
La 9/12/16 8:41 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

@ Anonim 7:45 p.m.

Nu știu cît de abstracte sînt principiile respective, dar discuția poate fi purtată la orice alt nivel, mergînd pînă la cele mai banale aspecte ale concretului. Hai să lăsăm la o parte, ca fiind „nobile, dar abstracte”, raportarea la Dumnezeu, la tradiție sau la propria conștiință! Să coborîm în derizoriul concretului imediat, în care ne petrecem viața care cum putem, cu bunele și cu relele noastre. E un concret care nu are măsura nobleții, dar în care se întruchipează „viul vieții” de fiecare zi.
Mă iau în condiția mea de fumător. De ce să fiu eu condamnat de „aleșii” mei, printr-o lege aberantă prin radicalismul ei, să-mi beau cafeaua la nu știu cîte grade sub zero și să fiu, practic, eliminat din viața publică timp de o jumătate de an (cam din noiembrie pînă în aprilie), tratat ca un paria sau ca un „dușman al poporului”, cînd totul se putea rezolva civilizat și „democratic” prin alocarea unor spații speciale, fie cît de puține și de rudimentare, în care să-mi pot aprinde pipa fără să atentez la sănătatea nici unui nefumător, dar în care să nu mă bată vîntul, să nu mă plouă și să nu mă ningă? Și cu cît este mai dăunător fumul meu de țigară decît corupția, abjecția, nesimțirea și imbecilitatea clientelară a „aleșilor” noștri, pe care și le exercită neamendați de 27 de ani încoace? O asemenea măsură absurdă de tip dictatorial (care ar fi făcut din Eminescu sau din Mircea Eliade niște monștri ai societății civile) nu le-a trecut prin cap nici măcar lui Stalin sau lui Ceaușescu! Iar peste cinci milioane de fumători din România trebuie să o suporte în cadrele „democrației”, ba ar mai fi și „datori” să meargă la vot și să-i legitimeze pe cei care au marșat la un asemenea abuz (și la atîtea altele), dar care ar fi gata să-mi ofere toate „drepturile” și să îmi dea și un premiu dacă... m-aș regula în fund! La ce m-aș duce eu să legitimez această specie de scroafe suite în copac (sau, cum îi caracteriza un prieten care nu mai e printre noi, „aceste jeguri năimite, acefale și nevertebrate, acești viermi de closet care rușinează larva și molusca”), care nu mi-au făcut nici cel mai mărunt bine, dar care se dovedesc inepuizabili în a mă leza, într-un fel sau altul, de la principiile cele mai nobile și pînă la micile mele slăbiciuni omenești? Ce să ne mai facă oare ca să nu-i mai legitimăm cu voturile noastre?
E și un alt aspect al problemei, care nu mai ține de precaritatea lor, ci de precaritatea noastră. Ca să rămînem la exemplul de care am uzat (chiar dacă nu-i cel mai concludent), cînd cinci milioane de oameni (după statisticile oficiale, dar sigur sînt mai mulți) acceptă fără nici o reacție să fie astfel abuzați și tratați ca niște inamici publici de către propriii lor „aleși” (dornici să dea satisfacție cu exces de zel celor care le asigură rahatul în care să băltească și cu care să se îngrașe), atunci, oricît nu ne-ar plăcea, se impune concluzia că își merită (ne merităm) soarta și că urnele electorale sînt în mod tot mai evident măsura prostiei și lașității noastre colective (pe care nu le mai putem pune în cîrca altcuiva). Sau cînd peste trei milioane de semnatari pentru modificarea Constituției se lasă – fără reacție sau cu reacții nesemnificative – duși cu vorba, sfidați și luați peste picior de „aleșii” poporului (președinte și parlamentari), ba se mai și pregătesc „să dea cu votul”, oare ce concluzie se poate trage? Am impresia - și mi-ar plăcea să mă înșel - că stăm la fel de prost și cu calitatea, și cu cantitatea...

 
La 9/12/16 9:52 p.m. , Anonymous I. P. a spus...

Cantitatea e pertinentă, dezirabilă și funcțională numai când folosește establishmentului (ca în cazul „alegerilor democratice”); când tinde să lezeze establishmentul, ea devine odioasă (5 milioane de „vicioși” și 3 milioane de „proști”).
Cât despre calitate, se fac toate eforturile ca să nu ajungă cumva în conjuncție cu cantitatea, iar dacă se întâmplă să ajungă, atunci creează panică în tot establishmentul (care reacționează rețelar, la nivel global, ca să înăbușe orice nealiniere locală). Aceasta e regula jocului în noua ordine mondială.

 
La 9/12/16 10:15 p.m. , Anonymous Bloggoslovul a spus...

Când toți analiștii avizați și toți observatorii lucizi știu prea bine că PSD va câștiga detașat alegerile, procesul electoral devine simplă parodie, butaforie, fanfaronadă, aflare în treabă sau cum vreți să-i mai spuneți. Partidele mici, chiar dacă ar trece pragul electoral, n-au nici o șansă în fața majorităților parlamentare; ele nu pot face nici un bine efectiv țării, ci doar să-și asigure lor înșile câteva fotolii parlamentare, ca să se înfrupte și câțiva reprezentanți „decorativi” de-ai lor, timp de 4 ani, din bugetul public.

 
La 9/12/16 10:26 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

@ Bloggoslovul

Hai să nu ne lansăm în profeții „negre”, ci să-i lăsăm pe oameni să-și exercite împăcați evlavia democratică la liturghia urnelor! Mai comentăm după...

 
La 11/12/16 9:52 a.m. , Blogger Alina Ioana Dida a spus...

Până sa se gândească deștepții, tâmpiții își duc viața...

 
La 11/12/16 5:25 p.m. , Anonymous Blogg-trotter a spus...

Merita citit: https://radu-iliescu.blogspot.ro/2016/12/sapte-motive-pentru-care-nu-voi-vota.html

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire