CURS ELEMENTAR DE RELIGIE CREȘTINĂ (XXXI)
SUMARUL BLOGULUI
TEOLOGIA MISTICĂ
ȘI DOGMATICĂ (15)
10. Omul «paradisiac» și omul «căzut» (urmare)
Păcatul o dată săvîrșit, se trezi
în primii oameni și conștiința vinovăției,
ca unii ce intraseră de-acum în tensiunea dialectică dintre bine și rău. În
limbajul simbolic al referatului biblic, ea se exprimă prin rușinea față de goliciunea fizică și
prin teama față de întîlnirea cu
Dumnezeu („au cunoscut că erau goi”; „m-am temut, căci sînt gol și m-am
ascuns”). Această întîlnire cu Dumnezeu, după săvîrșirea păcatului, trebuie
interpretată și ea în sens simbolic. Chemarea lui Dumnezeu („Adame, unde
ești?”) a fost, de fapt, nu o încercare de localizare, ci o chemare la
mărturisire și pocăință (condiții sine
quibus non ale iertării), căci altminteri Dumnezeu știa, desigur, și ce se
întîmplase, și unde se afla Adam, și cu ce gînd se ascunsese. Dar protopărinții
refuzară mîna întinsă de Creator: „N-au vrut să se smerească și să se pocăiască
în timp ce îi întreba pe ei Dumnezeu și cu încetul spre pocăință îi mîna. [...]
Dacă deci Adam atunci îndată păcatul ar fi vrut să-l mărturisească și să se
pocăiască, iertare ar fi dobîndit”, scria Neagoe Basarab (1459-1521 [acum
Sfîntul Voievod Neagoe Basarab, prăznuit în 26 septembrie]) în Învățăturile sale (cit. după ed. V.
Grecu, București, 1942, pp. 201-203). Primii oameni se arătară rușinați, dar nu
și dispuși la recunoașterea deschisă a vinei lor și la căință. Văzîndu-se ei
descoperiți, Adam dă vina pe femeie (ba chiar încearcă să-L scoată
co-răspunzător pe Dumnezeu Însuși, zicînd: „Femeia pe care [Tu] mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom și am
mîncat”!), iar femeia dă vina pe șarpe; nici unul nu are curajul să-și asume
propria faptă. Cît despre „șarpe”, ipostază diavolească, el iese din socoteli,
căci pierduse deja posibilitatea căinței și a iertării, ca unul ce se
înveșnicise în rău prin propria-i voință.
Faptul că a fost ispitit din afară nu se poate constitui într-o
scuză suficientă pentru om, căci diavolul îndeamnă, dar nu poate constrînge.
Omul a căzut, dar putea să nu cadă.
Vina lui rămîne deci indiscutabilă, iar urmările ei apar drept firești.
În ce privește aceste urmări,
ivite îndată după păcat și răsfrînte asupra omului întreg (suflet și trup), a
întregii lui descendențe și a întregii „antroposfere” (a se vedea Romani 8, 20-22), ele nu sînt niște
pedepse impuse din „furia” divină, ci consecințele
firești ale păcatului, rezultate direct și obiectiv din călcarea rînduielilor
originare ale Creației. Dumnezeu n-a blestemat în sensul curent, ci pur și
simplu i-a anunțat omului rezultatele derivate din neascultare, relele pe care
singur și le-a atras asupra-i: pe femeie o așteaptă nașterea în dureri și
dependența (fiziologică și socială) față de bărbat, iar pe acesta îl așteaptă
truda pentru supraviețuire, în cadrul unei naturi de-acum degradate și ostile,
pînă la întoarcerea amîndurora în țărîna din care au fost zidiți, ca unii ce au
schimbat „dragostea față de Dumnezeu în dragoste față de materie” (Sfîntul Ioan
Damaschin); în sfîrșit, pe amîndoi îi așteaptă moartea trupească („Căci plata păcatului este moartea” – Romani 6, 23), după ce ei au ales să
moară mai întîi duhovnicește, prin păcatul neascultării, ieșind din comuniunea harică
cu Dumnezeu („izgonirea” din Eden), unic izvor al vieții adevărate și
nepieritoare.
Cît despre așa-numitul „blestem
al pămîntului” („blestemat va fi pămîntul pentru tine”), el iarăși nu trebuie
înțeles ca anatemă divină (lucru incompatibil, de altfel, cu ideea de
Dumnezeu); nu Dumnezeu l-a blestemat, ci omul l-a făcut să ajungă ca și blestemat.
„Părinții Bisericii vor spune că
omul a pierdut asemănarea, în timp ce
chipul i-a fost întunecat și
îmbolnăvit. Dezintegrarea dintre «chip» și «asemănare» se poate explica astfel:
harul chipului îi era suficient omului pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, dar
chipul n-a urmat cursul său normal,
adică el nu s-a ridicat la ordinea unei vieți supranaturale, spre «asemănare».
Păcatul n-a distrus «chipul» în ceea ce are el propriu, dar inteligența și
libertatea au fost în așa fel atinse încît omul nu mai poate trece de la o
ordine [cea naturală – n. n.] la alta [cea supranaturală – n. n]. Omul nu mai
rămîne, potrivit voinței sale proprii, nici în cele ale firii, ci cade în cele contrare firii. Pedeapsa
constă în aceea că omul se mută într-o stare care suspendă accesul la viața
supranaturală. Deoarece nemurirea era dependentă de gustarea din «pomul vieții»,
după păcat trupul se va descompune, urmînd destinul oricărei ființe biologice” (Ion Bria, op. cit., p. 294; subl. n.).
Cei doi „pomi” paradisiaci („al
cunoștinței binelui și răului” și „al vieții”) au fost interpretați în fel și
chip de exegeza creștină. Aici sînt de ajuns cîteva repere. Ne folosim pentru
aceasta de Teologia dogmatică și
simbolică (ed. cit., vol. 1, pp. 538-539): „În cea mai mare parte a
literaturii patristice, [...] sînt luați ca pomi reali, întrucît Geneza îi pune în rîndul celorlalți
pomi răsăriți pe pămînt (2, 9). După cum lemnul Crucii este lemn obișnuit, dar
se numește pomul sau lemnul mîntuirii, pentru ceea ce s-a săvîrșit prin el, tot
așa pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului sînt pomi obișnuiți,
dar cu un anumit rost hotărît de voința divină: cel din urmă ca o ocazie pentru
virtute, iar cel dintîi ca o răsplată pentru aceasta. [...] Probabil că pomul
vieții servea nemuririi trupești,
judecînd după faptul că, în urma căderii, s-a închis accesul spre el; iar pomul
cunoștinței binelui și răului avea legătură cu viața spirituală, putînd prilejui omului cunoașterea pe cont propriu a
deosebirii dintre bine și rău, îndată ce acesta ar fi părăsit încrederea în
Dumnezeu. [...] Prin acest pom omul a cunoscut, de fapt, binele din care a căzut și răul în care a căzut. Firește, nu fructele
ele însele aveau posibilitatea de a produce răul, ci nesocotirea de către om a
poruncii de a nu mînca din ele. Căci nu pomul [în sine] era aducător de moarte,
ci călcarea poruncii (Sf. Teofil al Antiohiei)”.
Importanța dogmatică a păcatului
dintîi și caracterul lui de „tragedie universală” vin de acolo că, potrivit
concepției ortodoxe, el nu i-a afectat doar pe protopărinți, ci și, prin ei, pe
toți urmașii lor naturali, adică felul de a fi al întregului neam omenesc. De
aceea mai este numit și păcat ereditar,
reprezentînd o carență generală a naturii
umane, transmisă din generație în generație. Mărturisirea otodoxă spune în acest sens: „Păcatul strămoșesc este
călcarea legii dumnezeiești, care a fost dată, în rai, strămoșului Adam. [...]
Acest păcat strămoșesc a trecut, de la Adam, la întreaga fire omenească,
fiindcă toți ne găseam atunci în Adam și astfel, prin Adam, păcatul a trecut în
noi toți” (3, XX; ed. cit., p. 149). Trebuie precizat însă că urmașii nu
moștenesc însăși fapta păcătoasă a
lui Adam (păcatul lui personal), ci doar starea
de păcătoșenie rezultată din ea.
Această „moștenire” a fost pusă
la îndoială, de-a lungul timpului, sub felurite motive, de către unii gînditori
creștini neortodocși. Sfînta Scriptură și Sfînta Tradiție sînt însă categorice
în a afirma realitatea universală a
păcatului strămoșesc, chiar dacă modalitatea transmiterii lui nu este
nicăieri pe deplin explicitată. (Să nu uităm acest principiu fundamental al
Ortodoxiei: o dogmă revelată trebuie
crezută întru totul și explicată întrucît se poate!) „Că iată, întru
fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea”, exclamă David (Psalmul 50, 6). Și Ioan Evanghelistul ne
avertizează: „Dacă spunem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul
nu este cu noi” (I Ioan 1, 8). Iar
Pavel ne arată răspicat: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în
lume, iar prin păcat moartea, așa moartea a trecut la toți oamenii, prin acela în care toți au păcătuit”
(subl. n.). Și mai departe: „Așadar, precum prin greșeala unuia a venit osînda
pentru toți oamenii, așa și prin dreptatea unuia a venit, pentru toți oamenii,
îndreptarea care dă viață. Căci precum prin neascultarea unui om s-au făcut
păcătoși cei mulți, tot așa prin ascultarea unuia se vor face drepți cei mulți.
[...] Pentru că precum a împărățit păcatul prin moarte, așa și harul să
împărățească prin dreptate, spre viața veșnică, prin Iisus Hristos, Domnul nostru”
(Romani 5, 12; 18-19; 21).
Tot după expresia paulinică (Efeseni 2, 3), oamenii de pînă la
Hristos pot fi numiți „fii ai mîniei”, ceea ce înseamnă că fiecare individ în
parte va fi fost marcat, în chip tainic, de greșeala strămoșilor dintîi, avînd natură adamică prin chiar nașterea sa.
Greșeala aceea, chiar dacă a putut fi numită „păcat străin” (Sfîntul Ciprian),
o purtăm cu toții, genetic, în chiar firea noastră omenească. Sfînta Taină a
Botezului a fost rînduită să fie administrată pruncilor tocmai spre iertatea întru Hristos a păcatului moștenit prin
naștere. „Sîntem datori să știm exact – spune Marcu Ascetul – că toată vina
ce izvorăște din Adam fiind desființată de Domnul, oricine mai pătimește de
vreun păcat, i se întîmplă aceasta fiindcă a disprețuit, prin necredința sa sau
prin iubirea de plăceri, desăvîrșirea pe care a primit-o în chip tainic la
Botez” („Despre Botez”, în Filocalia
rom., ed. cit., vol. 1, p. 313).
De la universalitatea acestui
păcat n-a existat decît o singură
excepție: Iisus Hristos, Cel zămislit și născut fără de nici un păcat („Că
Tu, Doamne, singur ești fără de păcat...”), spre mîntuirea tuturor oamenilor
prin Crucea Sa, lucrînd, în chip neînțeles de minte, dreptatea lui Dumnezeu,
iubirea și mila Lui fără de margini. „Că de vreme ce printr-un om a venit
moartea, tot printr-un om [a venit] și învierea morților. Căci precum în Adam
toți mor, așa și în Hristos toți vor învia” (I Corinteni 25, 21-22). Paralela dintre Adam și Hristos este
îndelung dezvoltată în teologia paulinică, de unde și denumirea de „Noul Adam”
dată Mîntuitorului.
„Cu toate că
omul este lipsit [în urma păcatului originar – n. n.] de comuniunea cu
Dumnezeu, pierzînd «harul sfințitor», el rămîne totuși responsabil de viața sa
– dovadă fiind «drepții» Vechiului Testament – și are conștiința că este
subiectul unui plan de răscumpărare în care Se află angajat Dumnezeu Însuși”,
scrie Ion Bria (op. cit., p. 294),
referindu-se la omenirea de dinainte de Hristos. În bunătatea Sa nemărginită,
Dumnezeu nu l-a părăsit pe om după cădere, ci a vegheat necurmat asupra lui,
făgăduindu-i dintru început un izbăvitor născut prin femeie (Facerea 3, 15) și dăruind în sprijin „lui
Adam și femeii lui îmbrăcăminte de piele” – așa-numitele „haine de piele”,
asupra cărora se cuvine să întîrziem puțin, căci ele reprezintă un aspect
esențial atît în economia mîntuirii, cît și în ceea ce am numit „teologia
sexelor” (cu atît mai de interes astăzi cu cît trăim într-o vreme a confuziei
sexelor și a pervertirii sexualității, la niște proporții fără precedent în
istorie)*. (Va urma)
Răzvan CODRESCU
* Partea finală a
acestui subcapitol (cu excepția ultimului paragraf) nu figura în redactarea
inițială a Introducerii, nici în
versiunea din Puncte cardinale.
Paginile care urmează sînt reproduse, în mare, din cartea Teologia sexelor și Taina Nunții... (menționată anterior). Pentru o
analiză recentă a fenomenului contemporan de perversiune morală și ideologică,
recomandăm cartea din 2012 a nemțoiacei Gabriele Kuby (de confesiune
romano-catolică),
tradusă destul de repede și în limba română: Revoluția sexuală globală.
Distrugerea libertății în numele libertății, Editura Sapientia, Iași, 2014.
Mai puteți citi pe acest blog:
Curs elementar de religie creștină (V)
publicat de Răzvan Codrescu @ 00:00
0 comentarii
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire