SUMARUL BLOGULUI
UNIVERSUL
RELIGIILOR (6)
5. Cele trei
monoteisme (urmare)
ISLAMISMUL.
Cel de-al treilea monoteism, islamismul (de la islam, „supunere”), a apărut abia în secolul al VII-lea d. Hr.,
fiind numit și mahomedanism, de la numele întemeietorului său, Mahomed (570-632), „Cel mult lăudat”. Această religie,
răspîndită în Africa și Asia, mai ales printre arabi și turci, a ajuns să ocupe
locul doi în lume ca număr de credincioși. Adepții ei (tot mai numeroși în
ultimele decenii, atît prin rata natalității, cît și prin prozelitism, inclusiv
în lumea europeană) se numesc islamici, musulmani sau mahomedani.
Islamismul
este o religie epigonică și eclectică,
înjghebată cu destulă stîngăcie din elemente iudeo-creștine și din vechi
credințe arabe (deci semitice, căci arabii sînt și ei descendenții lui Sem, prin Ismael, fiul lui Avraam cu roaba Agar).
Musulmanii se pretind la rîndul lor posesori ai revelației divine, primite de
Mahomed în decurs de 25 de ani prin îngerul Gabriel (credința în îngeri este comună celor trei monoteisme), așa cum s-ar afla cuprinsă în cartea lor sfîntă,
Coranul (alcătuit din 114 sure, capitole, și 6219 ayate, versete). Există o traducere
românească mai veche a acestuia (datorată profesorului S. O. Isopescu și apărută
la Cernăuți, în 1912) [și alta mai recentă (realizată de orientalistul George
Grigore și apărută inițial în anul 2000; cf.
ediția revăzută și adăugită din 2005, scoasă la Editura Herald din București)].
Dumnezeul
unic este Allah (o veche zeitate arabă,
ce a traversat, înainte de secolul VII, un îndelungat stadiu de deus otiosus, supraviețuind la periferia
vieții religioase), dar rolul cel mai de seamă în economia religiei islamice îi
aparține lui Mahomed, „trimisul” lui Allah pe pămînt. Monoteismul islamic se
află concentrat în lapidara formulă de credință: „Nu este Dumnezeu în afară de
Allah, iar Mahomed este profetul său”. Dar, în simplitatea sa (se știe că era analfabet, dar de o scrupuloasă încăpățînare), de la concepția înaltă a atotputerniciei lui Dumnezeu,
Mahomed a ajuns la concepția inferioară a predestinației,
preluînd fatalismul vechiului păgînism și absolutizîndu-l cu eforturi
doctrinare. Aceasta este poate principala caracteristică a islamismului. „Allah
cîrmuiește nu numai ritmurile cosmice, ci și faptele oamenilor. Toate operele
sale sînt însă acte libere, în ultimă instanță arbitrare, depinzînd exclusiv de
hotărîrea sa. Allah este astfel liber să se și contrazică... Omul este slab nu
ca urmare a păcatului originar, ci pentru că este doar o biată făptură... Orice
act – fiziologic, psihic, social, istoric –, prin simplul fapt că este săvîrșit
prin grația lui Dumnezeu, se află sub jurisdicția lui. Nimic nu este liber în
lume, în afară de Dumnezeu” (Mircea Eliade, Istoria
credințelor și ideilor religioase, ed. rom. cit., vol. III, p. 86).
Este
adevărat că și creștinismul (ca și precursorul său direct, iudaismul) afirmă
atotputernicia lui Dumnezeu, dar fără să cadă în fatalism. Preștiința divină,
în creștinism, nu se confundă cu predestinația. Sfîntul Ioan Damaschin lămurea
lucrurile în chiar secolul al VII-lea: „Trebuie să se știe că Dumnezeu cunoaște
totul dinainte, dar nu le predestinează pe toate. Cunoaște mai dinainte pe cele
ce sînt în puterea noastră, dar nu le predestinează... Predestinează doar pe
cele ce nu sînt în puterea noastră, potrivit preștiinței Lui” (Dogmatica, cartea a doua, cap. XXIX, în
ed. rom. cit., p. 136). Numai în protestantism și neoprotestantism, printre
alte rătăciri de la dreapta credință, apare și ideea absurdă a predestinării,
asupra căreia vom reveni.
În
Coran apar multe personaje, întîmplări și chiar învățături biblice, deviate
însă, cel mai adesea, de la înțelesul lor originar. Iisus însuși este trecut în
rîndul profeților care ar fi vestit... venirea lui Mahomed! În acest sens au
interpretat teologii musulmani textele din Noul Testament privitoare la
trimiterea Duhului Sfînt (cf., între
altele, Ioan 14, 16; 15, 26; 16, 13)*.
La sfîrșitul vremurilor, acest Iisus coranic ar urma să se coboare din ceruri și
să se arate oamenilor... în moscheea din Damasc! Apoi îl va ucide pe
Antihristul islamic – un monstru cu un singur ochi, călare pe un asin. Mahomed
însuși vorbește cu respect despre Iisus, numindu-l chiar „Cuvîntul lui
Dumnezeui”, dar fără a-l considera de natură divină, ci numai teofor, adică
simplu purtător de dumnezeire, organ omenesc al divinului (un fel de Mahomed
mai mic, cu funcționalitate eshatologică).
Allah,
prin atributele sale, este mai aproape de Iehova al evreilor (deci de concepția
semitică a divinității unice) decît de Dumnezeul creștin (Unul și Întreit).
Mahomed consideră că Biblia „a fost” o carte sfîntă, dar evreii și creștinii au
falsificat-o deopotrivă, fiecare în felul lor.
„Războiul
sfînt” (djihad – de la rădăcina djhd, „efort”, „strădanie”, vizînd inițial mai ales lupta cu sine a fiecărui credincios sau ceea ce în creștinism se numește „războiul nevăzut”), punct-cheie al islamismului, a devenit o formă violentă de mesianism, perpetuată pînă în zilele noastre [și radicalizată în doctrina wahabistă], la care
este chemată întreaga comunitate musulmană (altminteri împărțită în două ramuri
rivale: sunniți – majoritari – și șiiți) și care are drept rațiune lupta
împotriva „necredincioșilor” (celor de altă lege) și drept scop răspîndirea
universală a islamismului. Reamintim în treacăt că puternica ofensivă războinică
a Islamului, avînd temeiuri în primul rînd religioase (dar care, cu timpul, s-au istoricizat tot mai mult), a dus în Evul Mediu la
constituirea a două mari imperii (ce au concurat în permanență imperiile
creștine): Califatul Arab și Imperiul Otoman. Sub
tutela lor a înflorit o frumoasă cultură, căreia Europa medievală i-a fost în
multe privințe îndatorată. În același cadru s-a născut și curentul mistic sufist
– poate cea mai înaltă performanță spirituală a Islamului.
Istoria noastră veche ne-a
familiarizat cu obiceiul turcilor de a-i numi pe creștini „ghiauri” (adică păgîni,
din punctul lor de vedere), punîndu-le adeseori alternativa morții sau convertirii
(ca în cazul ilustru al voievodului martir Constantin Brâncoveanu și al
familiei sale).
Conflictul secular dintre cele două lumi (creștină și islamică)
poate fi înțeles și ca o înfruntare între două forme de mesianism
acționînd în istorie. Același lucru transpare și astăzi din irezolvabilul conflict
arabo-israelian (declanșat la suprafață de „problema palestiniană”).
În
atingerea țelului „sfînt” mijloacele nu contează. „Cel ce moare într-un astfel
de război merge de-a dreptul în rai, fără să mai aștepte judecata de apoi”
(Emilian Vasilescu, op. cit., p.
165).
Continuă
să existe și astăzi o crescîndă stare conflictuală între Islam și minoritățile
creștine din mai toate țările musulmane (persecuția creștinilor de acolo
amintind tot mai mult de prigoanele primelor veacuri). Factorul politic se
intersectează cu factorul religios. Orientul Apropiat a devenit în ultimele
decenii un adevărat vulcan, în care fierbe lava amestecată a celor trei
monoteisme mesianice, pe fondul crizei tot mai profunde a spiritului modern.
O
deosebită importanță în viața religioasă musulmană o au cele cinci obligații rituale
numite „stîlpii credinței”: a) mărturisirea credinței; b) rugăciunea; c)
milostenia; d) postul Ramadan și e) pelerinajul la Mecca (orașul sfînt prin
excelență al musulmanilor, cel către care își întorc fața atunci cînd își fac
rugăciunile și în inima căruia se află sanctuarul cubic de piatră numit Kaaba,
socotit locul cel mai sfînt de pe pămînt, încă de pe vremea lui Adam).
Cultul
musulman se oficiază în moschei, numite și geamii (djami); oficianții cultului se numesc imami (imam = „cel ce merge înainte”). Șeicul, muezinul, muftiul, cadiul
nu sînt decît diferite categorii de imami (căpătînd însă, cu timpul, un tot mai
accentuat rol politic, expresie a structurării religioase a întregii vieți
islamice, dominate în mod tradițional de Șaria,
intransigenta lege sau „cale” divină, de un radicalism greu imaginabil în alte
arii de civilizație).
Pentru
islamici ziua sfîntă a săptămînii, stabilită de însuși Mohamed, este vinerea. În ce privește principalele
sărbători religioase de peste an, acestea sînt în număr de șapte, dintre care
menționăm zilele nașterii și morții lui Mahomed, precum și Micul și Marele
Bairam. Așa cum noi numărăm anii începînd de la nașterea lui Hristos, islamicii îi numără începînd de la Hegira (fuga lui Mahomed și a primilor musulmani, aspru persecutați de ceilalți arabi, de la Mecca la Medina - 622).
Ca
și la evrei, există obligația religioasă a circumciziunii pruncilor de parte
bărbătească, vechi obicei semitic, după unii chiar anterior lui Avraam, cu origine mai degrabă igienică decît
religioasă.
Senzualitatea
caracterizează atît viața de aici, cît și viața de dincolo a musulmanului. Pe
pămînt i se îngăduie poligamia (Mahomed însuși a avut în total 12 soții), iar raiul
musulman este conceput ca un fel de grădină a desfătărilor trupești (culinare
și sexuale), cu abia vagi înmuguriri de spiritualitate. Deși nu lipsesc diferite forme de austeritate (mai ales în timpul Ramadanului, lună de post și de pocăință), asceza propriu-zisă este mai puțin
cunoscută și prețuită în lumea islamică (în afara elitismului sufist).
Bărbatul
are o întîietate consfințită religios în viața musulmană. „Islamismul este o
religie a bărbaților [...], numai ei rugîndu-se în moschee și numai ei intrînd în
confreriile religioase, în vreme ce femeilor li se rezervă o viață de harem și
de inferioritate sub toate raporturile” (Emilian Vasilescu, op. cit., p. 176).
Efortul
islamismului mai nou merge, cel puțin pe alocuri, spre o atenuare a anumitor
aspecte prea primitive ale religiei tradiționale; au loc discuții aprinse între
„tradiționaliști” și „moderniști” (lucru de care nu sînt scutite nici celelalte
două monoteisme, care se mișcă însă la un alt nivel teologic).
Cu
toate imperfecțiunile lui, islamismul reprezintă o religie vie, capabilă să
catalizeze mistic și istoric energiile colective, dînd un sens supraistoric și
creator existenței individuale și sociale. Lideri politici ca Saddam Hussein au
încercat (și încearcă încă) să exploateze în scopuri preponderent politice
această religiozitate efervescentă [împărtășită astăzi de peste un miliard și
jumătate de credincioși].
Sîntem
datori să amintim, în încheiere, că una dintre primele monografii solide asupra
sistemului religios islamic, putînd fi încă și acum consultată cu folos, a fost
întocmită de un român, principele cărturar Dimitrie Cantemir (1673-1723),
cunoscător direct al mediului religios musulman; ea a fost tipărită la Sankt
Petersburg, în 1722. Noi o putem consulta astăzi în ediția și traducerea
românească a academicianului Virgil Cândea (Sistemul
sau întocmirea religiei mahomedane, Editura Minerva, București, 1977).
*
Lumea iudaică, lumea creștină, lumea islamică sînt
entități milenare complexe și bine individualizate, guvernate (fie în chip
conștient, fie din adîncuri subconștiente) de factorul religios. Chiar dacă
astăzi conștiința religioasă a neamurilor traversează o criză generală, ele
rămîn nu mai puțin religios determinate, atît prin structurile sufletești și
mentale moștenite, cît și prin valorile esențiale ale culturii și civilizației
lor, departe de a-și fi rostit ultimul cuvînt. Transcendentul guvernează în
chip tainic istoria și nimic nu poate fi înțeles din marea aventură a
spiritului omenesc în lipsa raportării la divinitate, la absolutul real, etern
și ireductibil. Familiaritatea cu universul religiilor (și mai ales cu
monoteismele triumfătoare la scară mondială) este poate cea mai adîncă formă a
cunoașterii de noi înșine, căci ne întrebăm împreună cu Apostolul Neamurilor: „Oare
nu știți că voi sînteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu
locuiește în voi?” (I Corinteni 3,
16). De conștientizarea și valorificarea acestei condiții ontologice atîrnă
destinul nostru individual și colectiv, salvarea și dăinuirea unei omeniri ce
se confruntă tot mai dramatic cu scadența propriilor ei sminteli. (Va urma)
Răzvan CODRESCU
* Arabii au luat cuvîntul grecesc Parakletos („Mîngîietor”) drept Periklitos („Cel mai lăudat” - echivalentul exact al numelui Mahomed), de unde identificarea Profetului cu... Duhul Sfînt făgăduit de Hristos (ambii, desigur, fără statut divin, ci doar cu acela de mesageri ai divinității).
Mai puteți citi
pe acest blog:
10 comentarii:
Este adevarat ca Mahomed era epileptic?
@ Daniela
Așa se spune, dar e greu de dovedit fără rest. În orice caz, epileptic va fi fost, de pildă, și un Dostoievski, ceea ce nu l-a făcut mai puțin mare. Sînt multe alte rezerve care pot fi formulate vizavi de Mahomed și de religia pe care a fondat-o. Orice am crede, însă, personajul nu-i unul neînsemnat, iar apariția și răspîndirea Islamului rămîne un fenomen uimitor și plin de consecințe în istoria universală.
@ Corneliu (nepostat)
Ar fi antisemiți... dacă n-ar fi semiți. Antisemitismul n-ar trebui echivalat cu antiiudaismul, care se manifestă și printre nesemiți, și printre semiți, fiind cu totul altceva decît o formă de rasism (cum vrea să o prezinte vulgata ideologică).
Oricum, nu cred că ați nimerit tonul cel mai potrivit.
Dar dumneavoastra credeti ca ati nimerit tonul cel mai potrivit, domnule Codrescu?
@ Anonim 1:15 p.m.
N-am pretins asta. Sînt lucruri scrise acum mai bine de 30 de ani, pe care probabil că astăzi le-aș fi expus în altă manieră, dar nu mi-am propus să rescriu textul și nici nu mă simt dator cu vreo retractare majoră.
Cît despre tema antisemitismului, am scris mai demult (2010) și pe acest blog: http://razvan-codrescu.blogspot.ro/2010/02/povestea-unei-vorbe-proaste.html
Și cu megamoscheea de la București cum rămÂne ?
@ Anonim 11:24 p.m.
Cum vom fi noi vrednici să rămînă...
Chiar daca s-au abatut de la Adevar, celelalte doua monoteisme sunt mult mai vii in actualitate decat crestinismul nostru, care pare tot mai mult o religie agonica, incapabila sa se mai apere si tradata adesea chiar de proprii ei reprezentanti. Nu stiu cum era acum 30 de ani, dar astazi, mai ales in Occident, crestinismul arata mai mult ca ceva care A FOST...
@ Anonim 6:55 a.m.
Sigur că religia creștină nu trăiește astăzi cel mai glorios moment al ei, dar pentru omul credincios ea A FOST, ESTE și VA FI, indiferent de eclipsele istorice. Pentru omul necredincios este ca și cînd n-ar fi fost niciodată și ca și cînd nici n-ar avea rost să fie. Dar toate sînt, pînă la urmă, în mîna lui Dumnezeu, Care și din pietre poate scoate martori ai Adevărului.
Diavolul si-a facut si el monoteismul lui...
M. B.
… dar și monoteismele, diavolii lor. Și toți cu chip și asemănare de om.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire