SUMARUL BLOGULUI
UNIVERSUL
RELIGIILOR (5)
5. Cele trei
monoteisme (urmare)
CREȘTINISMUL.
Subcapitolul de față cuprinde doar o schiță foarte sumară a creștinismului;
toate aspectele prezentate în el vor fi reluate, adîncite și completate în
capitolele următoare.
Creștinismul
a luat naștere în mediul religios evreiesc, continuînd și depășind revelația
divină cuprinsă în cărțile Vechiului Testament. „Să nu socotiți că am venit să
stric Legea sau Proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17), ne spune deslușit
Mîntuitorul. Creștinismul valorifică latura dumnezeiască a vechiului iudaism,
combătînd neajunsurile lui omenești. El aduce, prin Iisus Hristos, adevărata
conștiință universală a celor dumnezeiești și consolidează legătura spirituală
dintre om și Dumnezeu. „Căci Legea prin Moise s-a dat, iar harul și adevărul au
venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1,
17). De aici rezultă, firește, că, spre deosebire de evrei, creștinii citesc și
interpretează Vechiul Testament în lumina Noului Testament – călăuza lor supremă.
Monoteismul
creștin se deosebește de cel evreiesc în primul rînd prin dogma trinitară. Dumnezeu este Unul ca ființă, dar în trei
ipostasuri: Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh (pe care catolicii îl numesc Sfîntul
Spirit). Asupra acestei dogme de căpătîi, fixate definitiv în Crezul creștin (Simbolul Credinței), vom reveni pe larg la momentul potrivit, cu
toate precizările teologice care se impun. Deocamdată vom reține că, după
credința creștină, Dumnezeu Însuși, în al doilea său ipostas – Fiul –, „S-a
întrupat de la Duhul Sfînt și din Fecioara Maria și S-a făcut om”. De aceea
Iisus Hristos este numit deopotrivă Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului: El este
Fiul lui Dumnezeu din eternitate (de „mai înainte de toți vecii”) și Fiul
Omului prin întruparea Sa în timp. Dumnezeirea Lui este piatra de temelie a
noii religii. Cine contestă dumnezeirea lui Iisus Hristos, chiar dacă pretinde
că-L respectă și că-L admiră, nu este creștin, nici om religios în adevăratul sens al cuvîntului.
De la numele Mîntuitorului derivă și acelea de creștinism și creștin:
religia și credinciosul lui Hristos (alte
variante fonetice și/sau grafice: Chrestos,
Crestos, Christos, Cristos, Christ, Crist, Hrist). Pentru întîia oară ucenicii Săi s-au numit creștini pe ei înșiși spre jumătatea
veacului întîi, în părțile Antiohiei (cf. Fapte
11, 26).
Iisus
Hristos, Dumnezeul întrupat, S-a dăruit lumii în dubla postură de Mîntuitor și
Învățător. El a propovăduit, a săvîrșit minuni, a îndurat patimă, răstignire și
moarte, pentru ca a treia să învieze din mormînt, „cu moartea pre moarte
călcînd și celor din morminte viață dăruindu-le”, cum spune cîntarea pascală.
În cele din urmă, încheindu-Și misiunea mîntuitoare pe pămînt, S-a înălțat la
ceruri, „unde șade de-a dreapta Tatălui”, adică în plinătatea slavei Sale
dumnezeiești, de unde „iarăși va să vie cu mărire, să judece viii și morții, a
Cărui împărăție nu va avea sfîrșit” (Simbolul
Credinței). „Învierea Domnului e nădejdea noastră, Înălțarea Domnului e
gloria noastră”, spune Fericitul Augustin. Noi trăim, așadar, cu nădejdea
obșteștii învieri și cu putința transcenderii condiției noastre pămîntești.
Prin
învățătura Sa, Hristos a arătat lumii calea mîntuirii; prin jertfa Sa pe cruce,
„a ridicat păcatul lumii”; prin Învierea Sa, „a biruit moartea”. Neștiința,
păcatul și moartea – iată cele trei nedesăvîrșiri ale omului „căzut” împotriva
cărora creștinismul își înarmează credincioșii, oferind, prin Iisus Hristos,
temeiul și modelul absolut al existesței creștine (care nu-i altceva decît imitatio Christi, „urmarea lui
Hristos”).
Venirea
Fiului reprezintă împlinirea întocmai a profețiilor cuprinse în Vechiul
Testament. Hristos înseamnă literal
„Unsul”, fiind transpunerea grecească a ebraicului Mașiah. Iisus este Mesia, Unsul lui Dumnezeu, Mîntuitorul făgăduit
(despre Care mărturisiseră proorocii din vechime), restauratorul omului și al
lumii, revelația supremă a divinului în istorie.
Mesianismul
creștin este spiritualist și universalist. Spre deosebire de iudaism,
creștinismul este o religie deschisă tuturor neamurilor pămîntului. De altfel,
uriașa lui răspîndire și puternica lui autoritate, faptul de a fi despicat în
două istoria („înainte de Hristos” și „după Hristos”, ceea ce, din păcate, în
limbajul laicizat de astăzi, se înlocuiește curent cu „înaintea erei noastre”
și „era noastră”) sînt semne, între altele, ale originii sale dumnezeiești.
Aderența
la creștinism se face prin credință
(în Sfînta Treime, în Sfînta Biserică, în Sfintele Taine și în celelalte dogme
și învățături creștine, la care ne vom referi pe larg în capitolele următoare)
și se consfințește prin Botez. Numai că „precum trupul fără suflet mort este,
tot așa și credința fără de fapte moartă este” (Iacov 2, 26). Faptele credinței sînt faptele iubirii. Aceasta este porunca cea mare pe care ne-a dat-o
Mîntuitorul. Dacă în Vechiul Testament măsura iubirii era dragostea omului de
sine însuși („Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta... Să
iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprinde
toată Legea și Proorocii” – Matei 22,
37-40), în Noul Testament măsura iubirii devine însăși dragostea lui Hristos
față de noi („Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am
iubit pe voi, așa și voi unul pe altul să vă iubiți!” – Ioan 13, 34). Din această măsură dumnezeiască a iubirii rezultă o
consecință de care iudaismul a rămas complet străin: „Ați auzit că s-a zis: Să
iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău! Iar Eu vă zic vouă:
Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvîntați pe cei ce vă blestemă, faceți bine
celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc. Ca să
fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele și
peste cei răi, și peste cei buni, și trimite ploaie și peste cei drepți, și
peste cei nedrepți... Fiți, dar, voi desăvîrșiți, precum Tatăl vostru Cel
ceresc desăvîrșit este” (Matei 5,
43-48). Credinciosul, iubind, își pune dreaptă nădejde în Dumnezeu și făptura lui întreagă se bucură întru Domnul;
el așteaptă, laolaltă cu tot neamul creștinesc, cu cei vii și cu cei adormiți,
„învierea morților și viața veacului ce va să fie” (cu afirmarea acestei
nădejdi eshatologice se încheie și Crezul
creștin).
Prin
urmare, acestea trei – credința, nădejdea și iubirea – sînt marile virtuți ale
vieții întru Hristos (tradiția le numește „virtuți teologice”, iar lor li se adaugă
„virtuțile cardinale”: înţelepciunea, dreptatea, cumpătarea şi tăria). „Și acum
rămîn acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea
este dragostea” (I Corinteni 13, 13).
Viața
pămîntească și învățătura lui Iisus Hristos au fost consemnate în scris de
către evangheliști. Aceste scrieri sfinte și alte texte apostolice, insuflate
de Duhul lui Dumnezeu, alcătuiesc cea de-a doua parte a Bibliei sau Sfintei
Scripturi, Noul Testament, principalul
izvor de credință al religiei creștine. Lui i se adaugă Sfînta Tradiție,
perpetuată pe cale orală în cadrul Bisericii, și învățăturile Sfințilot Părinți.
În lumea ortodoxă răsăriteană se bucură de o mare prețuire Filocalia („iubirea de frumusețe”, în sens dumnezeiesc), cuprinzînd
pagini alese din scrierile ziditoare de suflet ale marilor înduhovniciți
răsăriteni. Versiunea românească a acesteia, datorată părintelui Dumitru
Stăniloae, numără astăzi 12 volume (traduse, adnotate și publicate de-a lungul
anilor, începînd din 1946).
Cultul creștin se desfășoară,
cu rare excepții, în biserici, prin mijlocirea preoților de diferite ranguri,
și constă din săvîrșirea Sfintelor Taine (catolicii le numesc Sacramente),
îndeosebi a Sfintei Euharistii, din rugăciuni, din lecturi din cărțile sfinte
și tîlcuirea acestora (prin predici), precum și din cîntări bisericești.
Principala slujbă creștină este Sfînta Liturghie. În bisericile ortodoxe este
săvîrșită de regulă liturghia Sfîntului Ioan Gură de Aur (Hrisostomul),
arhiepiscop al Constantinopolului din veacul al IV-lea, unul dintre cei mai de
seamă Sfinți Ierarhi și scriitori bisericești ai creștinătății.
Cultul, ca și
doctrina creștină, cunoaște unele diferențieri, apărute cu timpul, în funcție
de cadrul confesional.
Creștinismul
actual se exercită în trei mari
confesiuni: ortodoxia, catolicismul și protestantismul. Asupra diferitelor
aspecte confesionale vom avea ocazia să revenim. Să precizăm deocamdată
că nu au statut de confesiuni numeroasele secte eretice, pretins creștine,
jalnice expresii ale rătăcirilor spirituale ale lumii postmedievale (baptiști,
adventiști, penticostali, Martori ai lui Iehova, mormoni ș.a.m.d.). Adevăratul
creștin, încadrat confesional în Biserica tradițională, este dator să se
delimiteze de orice formă de sectarism și să apere unitatea creștinismului
apostolic, urmînd sfatul Sfîntului Apostol Pavel: „Și vă îndemn, fraților, să
vă păziți de cei ce fac dezbinări și sminteli împotriva învățăturii pe care ați
primit-o. Depărtați-vă de ei!” (Romani
16, 17). Românii, ortodocși în covîrșitoarea lor majoritate (aproape 90%), prin
naștere și prin tradiție, n-ar trebui să uite nici o clipă că orto-doxia înseamnă, în traducere
literală, tocmai „dreapta credință”. Să nu umblăm deci pe căile cele strîmbe și
să nu ne plecăm urechea către „proorocii mincinoși” ai veacului acestuia, ca nu
cumva, amăgindu-ne că adunăm, să risipim de fapt și moștenirea primită din
bătrîni!
Ziua
sfîntă a creștinilor este duminica („ziua Domnului”, cea în care Hristos a
înviat din morți). Cele mai mari sărbători creștine sînt – în cronologia anului
bisericesc, care începe la 1 septembrie – Crăciunul (Nașterea Domnului), avînd
dată fixă (25 decembrie), și Sfintele Paști (Învierea Domnului), cu prăznuire
primăvara și cu dată variabilă de la an la an. Ele sînt precedate de cele mai
importante perioade de post de peste an. Ortodoxia acordă cea mai mare cinste
Învierii (și Postului Mare care o precede, la capătul căruia credincioșii sînt
chemați să-și mărturisească păcatele – să se spovedească – și să se
împărtășească din trupul și sîngele Domnului), în vreme ce apusenii (catolici
și protestanți) prețuiesc prioritar sărbătoarea Crăciunului (strîns legată și
de cea a Anului Nou, după calendarul laic).
Creștinismul
este, de multe veacuri, religia cu cel mai mare număr de credincioși [depășind
astăzi două miliarde, deci aproape o treime din omenirea actuală]. Toate țările
din Europa și din cele două Americi sînt țări creștine, dar numeroși creștini
trăiesc și pe celelalte continente. Nu există astăzi în lume nici o țară fără
comunități creștine. De altfel, ultima poruncă a lui Iisus Hristos, înaintea
Înălțării Sale la ceruri, a fost tocmai aceasta: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în
cer și pe pămînt. Drept aceea, mergînd, învățați toate neamurile, botezîndu-le
în numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh, îndemnîndu-le să păzească toate
cîte v-am poruncit vouă. Și iată, Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la
sfîrșitul veacului. Amin” (Matei 28,
18-20). (Va urma)
Răzvan CODRESCU
Mai puteți citi
pe acest blog:
2 comentarii:
Cum mai poate fi o singura Biserica dupa schisma dintre Rasarit si Apus?
E o întrebare la care n-a reușit să răspundă nici măcar Sinodul Panortodox...
Dar unde se poticnește înțelegerea omenească, de la Răsărit la Apus, nu vă îndoiți că are cumpănire tainică înțelepciunea divină. Deci fiecare să-și vadă de ale sale și să lase în seama lui Dumnezeu judecata tuturor, căci la Dumnezeu nu-i nici neputință, nici nedreptate.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire