ACTUALITATEA INCHIZITORIALĂ

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME

Tandemul Alexandru Florian - Radu Ioanid

Salut reacția promptă de pe Blogul lui Claudiu Târziu și de pe site-ul Rost Online cu privire la elucubrațiile și sofismele d-lui Radu Ioanid (director la Muzeul Memorial al Holocaustului de la Washington DC) în apărarea plăvanului său de serviciu din România, d-l Alexandru Florian (directorul Institutului „Elie Wiesel”). Constatînd cu îngrijorare că fiul politrucului marxist Radu Florian se dovedește încă o dată incapabil de a-și motiva el însuși convingător demersurile inchizitoriale și de a răspunde punctual obiecțiilor formulate în presa românească, d-l Ioanid încearcă două lucruri: să discrediteze autoritatea intelectuală și morală a d-lui Pleșu sau chiar a Academiei Române, pe de o parte, și să creeze impresia de legitimitate a abuzurilor incriminatorii ale d-lui Florian și ale oficinei sale inchizitoriale (fără echivalent în vreo altă țară din fostul lagăr comunist!), pe de altă parte. Sigur că întreaga discuție comportă multe nuanțe și nu se poate tranșa peste noapte, dar pînă la necesarele dezvoltări, care sper că vor urma, îmi iau îngăduința să reproduc și aici textele menționate, ca pe marginea lor să poată reflecta cît mai mulți cititori. A se vedea și utilul grupaj din Adevărul cu privire la cazul Vintilă Horia, dar și la modul general de aplicare a tot mai controversatei Legi 217/2015 (care descalifică moral și deontologic Legislativul și Justiția de la noi, ajunse, împreună cu o anumită parte a presei, unelte docile ale idiosincraziilor antinaționale). (R. C.)

„Ereticul” Andrei Pleșu

D-l Andrei Pleșu a intrat în vizorul  

„vînătorului de fasciști” Radu Ioanid

D-l Radu Ioanid, eminenţa cenuşie a „antifascismului românesc”, încearcă să-i aplice cîteva corecţii politice d-lui Andrei Pleşu, pentru proaspătul articol al acestuia despre odioasa lege antiromânească 217/2015, cunoscută şi ca „legea antilegionară”.  

D-l Pleşu şi-a luat infinite precauţii în acel text (dar se vede că nu destule), inclusiv mîngîindu-l cu înţelegere pe creştet pe d-l Alexandru Florian, directorul Institutului „Elie Wiesel”, care ne scutură cultura română de „fascişti”, spunîndu-i că face o treabă bună, însă cam din topor, şi că trebuie, deci, să mai umble la nuanţe. Una ca asta nu i-a plăcut d-lui Ioanid, protectorul d-lui Florian. Drept care a trecut la atac şi mi ţi l-a căptuşit pe d-l Pleşu cu cîteva mustrări. 

Din mers, a luat cu portiera şi Academia Română, pe care nu o vede cu ochi buni, pentru că aceasta nu consideră Mişcarea Legionară drept fascistă, are obiecţii faţă de viziunea oficială asupra holocaustului şi a avut o minimă rezistenţă la dictatul politic prin care au fost puse la index cuvintele „jidan” şi „ţigan”. O asemenea instituţie e, în opinia sa, de-a dreptul reacţionară. Iar dacă d-l Ioanid şi tovarăşii săi ar avea puterea absolută, ca pe vremea stalinismului, şi nu ar fi siliţi să mimeze democraţia, ar şti dumnealor cum trebuie epurată. 

De asemenea, d-l Ioanid se sileşte să combată – neconvingător, în opinia mea – comparaţia dintre „holocaust” şi „gulag”. 

Din această luare de poziţie mai reiese că d-l Ioanid ne dă dreptate: Mişcarea Legionară nu intră sub incidenţa legii, ci numai „doctrina legionară” (nedefinită) şi „simbolurile legionare”; de asemenea, nu intră sub incidenţa legii foarte mulţi dintre liderii legionari, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu. În schimb, sînt incriminate şi vor fi epurate o seamă de valori uriaşe ale culturii noastre, precum Mircea Vulcănescu, pentru că au fost condamnate de Tribunalele Populare comuniste, pe care Radu Ioanid le consideră superioare profesional şi la capitolul credibilitate Justiţiei româneşti de azi. 

Grav este că inşi ca Ioanid şi Florian fac agenda politicienilor, impun legi, cenzurează acte culturale, opere şi autori, dau verdicte asupra istoriei româneşti, pun la punct personalităţi care au curajul să se pronunţe pe astfel de subiecte delicate. Iar intelectualii noştri, în covîrşitoarea lor majoritate, tac, cînd nu se gudură pe lîngă exponenţii noului totalitarism, cînd nu le aplaudă încîntaţi discursurile viclene şi cînd nu-i atacă, la rîndul lor, pe cei care se dovedesc „incorecţi politic”. 

Vă invit să citiţi în continuare un articol despre ultimele afirmaţii ale d-lui Ioanid.

Claudiu TÂRZIU 

Noul Torquemada: Radu Ioanid

Capul limpede al d-lui Radu Ioanid

Artileria grea a fost aruncată în luptă. D-l Radu Ioanid, director în cadrul Muzeului Memorial al Holocastului din SUA, publică un articol în Adevărul în apărarea legii 217/2015, lege cunoscută mai bine sub numele de „legea antilegionară”.

 

Aplicarea legii antilegionare 

„Cazul juridic a lui Vintilă Horia este şi el simplu. El este autorul unei serii largi de articole antidemocratice, pronaziste, profasciste şi antisemite care au justificat războaiele de agresiune şi crimele în masă, care au avut loc la nivel naţional şi european, publicate în revista fascistă Sfarmă-Piatră între 1937 şi 1941 […]. 

Vintilă Horia […] rămâne condamnat pentru crime de război. Legea 217/ 2015 este clară: conform ei nu se pot ridica pe terenuri publice monumente sau plăci memoriale care onorează memoria unor astfel de persoane şi nu se poate face astfel cultul lor. 

Alta este situaţia lui Nichifor Crainic, autor al doctrinei statului etnocratic şi al antisemitismului fascist românesc, fost ideolog de frunte al LANC/PNC şi ministru al propagandei în timpul guvernării Ion Antonescu, achitat în 1995 de justiţia post-comunistă română. În ciuda plamaresului său oribil, el nu intră deci sub incidenţa Legii 217/2015”. 

D-l Ioanid ne arată cum trebuie aplicată „legea antilegionară”: dacă ai condamnare rămasă de pe vremea comuniştilor, atunci intri sub incidenţa legii; dacă nu ai condamnare sau ai fost achitat, „în ciuda palmaresului oribil”, atunci nu intri sub incidenţa legii. 

Conform d-lui Ioanid, Corneliu Zelea Codreanu, „în ciuda palmaresului oribil”, nu intră sub incidenţa legii, pentru că memoria i-a fost reabilitată, iar condamnarea sa a fost anulată. Iată mai jos decizia Înaltei Curţi de Casaţie a României: 

Comisia, potrivit Deciziei Nr. 1/940 dată de Comisia pentru revizuirea proceselor politice şi a Decretului-lege Nr. 3226/1940 art. 4 şi art. 506 din procedură penală, decide: 

Declară fără valoare sentinţa Tribunalului Militar, Secţia l-a, a Corpului II Armată Bucureşti, privitoare la defunctul Corneliu Zelea Codreanu şi îi reabilitează memoria. 

Ordonă publicarea acestei hotărâri în Monitorul Oficial, pe cheltuiala Ministerului de Justiţie, şi într-un ziar din capitală, la cererea D-nei Elena Corneliu Codreanu, soţia Căpitanului. 

Același lucru îl putem spune şi despre Mişcarea Legionară. Oricît ar acuza d-l Ioanid Mişcarea Legionară, aceasta nu a fost condamnată de vreun tribunal internaţional pentru fascism, nazism, colaboraţionism, crime împotriva umanităţii etc.: 

O dată cu exonerarea noastră de orice culpă, Comisia Instructorie de la Nürnberg a scos din cauză şi entităţile pe care le reprezenta Mişcarea Legionară: Guvernul Naţional şi Armata Naţională. Aceste entităţi nu sînt culpabile nici de „crima de război”, nici de „genocid”, nu sînt nici „fasciste”, nici „naziste”, nici ,,colaboraţioniste”. 

După cum este bine ştiut, instrucţia e secretă şi nici nu se publică actele şi deciziile ei. S-au publicat, însă, darea în judecată şi sentinţa de condamnare de către Tribunalul Internaţional de la Nürnberg, a altor organizaţii. Astfel, în afară de partidele Fascist şi Naţional-Socialist, de SA şi, mai ales, de SS, au fost condamnate pentru „crime război“ şi „contra umanităţii“, pentru „fascism“, „nazism“ şi „colaboraţionism“, mai toate mişcările naţionaliste din Europa: „Rex“ a lui Leon Degrelle, „Ustaşa“ croată, „Crucile cu săgeţi“ – maghiară, „Hlinka“ – Garda slovacă etc. 

Numai Mişcarea Legionară şi mişcarea „Strajnicii“ – bulgară (după modelul legionar) – a profesorului Cantargief au rămas în afară de asemenea condamnări (din declaraţiile şi Memorandumul d-lui MIHAIL ENESCU, fost Consul General al României în Germania la sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial).

„Tribunalele Poporului” versus „Tribunalele Populare”

Tot din articolul d-lui Ioanid aflăm care este diferența dintre Tribunalele Poporului și Tribunalele Populare: 

„Amintesc aici că tribunalele speciale au luat fiinţă în aproape toate zonele ocupate, fie că erau controlate de sovietici ori de anglo-americani, pentru a investiga masacre şi a judeca făptaşi care au acţionat ca agenţi ai statelor aliate sau colaboratoare Germaniei naziste, suspectaţi de a fi comis fapte abominabile. 

În România Tribunalele Poporului au funcţionat doar în intervalul 1945-1948, iar fapte circumscrise crimelor de război şi crimelor împotriva păcii şi umanităţii au continuat să fie judecate de cabinete speciale pînă în 1955. În schimb, Tribunalele Populare, în care au funcţionat «asesorii populari», pe care îi aminteşte domnul Pleşu, nu au nici o legătură cu instanţele speciale evocate mai sus. Instanţele populare sînt o creaţie a justiţiei comuniste «de clasă» şi au fost înfiinţate începînd cu 1948. Aşadar, nu asesorii populari au pronunţat condamnări pentru infracţiuni contra umanitătii sau circumscrise acestora” (sublinierile îmi aparțin). 

Tribunalele Poporului sînt bune, iar deciziile acestora sînt juste – cel puțin așa susține d-l Ioanid. Oare așa o fi? Să vedem. 

Iuliu Maniu, președintele PNȚ, a fost arestat, judecat și condamnat pentru „înaltă trădare” de un asemenea Tribunal al Poporului. A fost arestat la data de 14 iulie 1947, procesul a început la data de 29 octombrie 1947, sentința de condamnare pe viață fiind pronunțată la data de 11 noiembrie 1947. Din cîte știu eu, memoria lui Iuliu Maniu nu a fost reabilitată după 1989, condamnarea pentru „înaltă trădare” fiind încă validă. Ce ne facem, d-le Ioanid? Intră şi Iuliu Maniu sub incidenţa legii „antilegionare”? Să-i dărîmăm busturile? Să schimbăm numele străzilor care-i poartă acum numele? Doar a fost condamnat de un Tribunal al Poporului (bun), nu de un Tribunal Popular (rău)!

Condamnarea comunismului

Iată și părerea d-lui Ioanid despre „răul comunist“: 

„Sînt absolut de acord cu domnia sa [Andrei Pleșu – n. n.] că, în România, «răul fascist» şi «răul comunist» trebuie ambele studiate şi condamnate, sînt total de acord că România are nevoie şi de o lege cu ajutorul căreia să fie lustrati cei care au făcut crime şi abuzuri în timpul regimului comunist – crime şi abuzuri legate de privări de liberatate, torturi, împuşcări la frontieră, avorturi interzise, înfometarea populaţiei etc. Mai mult, sper că această aşteptată lege să incrimineze pe cei care au servit maşinăria de propagandă a statului comunist privîndu-i de dreptul de a publica în România o anumită perioadă de timp” (sublinierile îmi aparțin). 

D-le Ioanid, la categoria celor „care au servit maşinăria de propagandă a statului comunist” intră și protejatul dumneavoastră, tovarașul Alexandru Florian? Nu de alta, dar acesta a fost propagandist al comunismului încă de la frageda vîrstă de 21 de ani...

Justiția română

Iată, în fine, părerea d-lui Ioanid despre justiţia din România de astăzi: 

„Ştie domnul Andrei Pleşu că procurori ai judeţului Ilfov au evaluat în scris troiţa legionară de la Tîncăbeşti ca avînd un rol educativ? Ştie domnul Andrei Pleşu că fasciştii noştri autohtoni sînt trataţi cu indulgenţă de autorităţi, iar fasciştii «lor» cu mai multă severitate? Ştie domnul Pleşu că în anul 2014, din 59 de cazuri de incitare la ură sau discriminare, nici o persoană incriminată nu a fost trimisă în judecată în România? Cu asfel de justiţie doreşte domnul Pleşu să reevalueze sentinţele Tribunalelor Poporului?” (subinierile îmi aparțin). 

Această justiție, care îi pute d-lui Ioanid, este aceeași justiție lăudată pe plan internațional. Ultimul raport al Comisie Europene în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV), dat publicității în urmă cu o săptămînă, confirmă progresele semnificative ale sistemului de justiție din România. Tot conform acelui raport, problema României, frîna care o ține pe loc, este clasa politică ce împiedică consolidarea reformelor de pînă acum. 

Dar pentru d-l Ioanid Tribunalele Poporului din perioada 1945-1948 sînt standardul sacrosanct după care trebuie să ne ghidăm.

Tudor MARINCU

Condamnarea liderilor țărăniști (1947)