PENTRU CEI CARE N-AU HABAR

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME 

Cazul Majadahonda, prezentat succint în postarea anterioară [1], a generat o serie de comentarii (cărora nu le-am dat drumul) ale unor Anonimi ignoranți (sau pur și simplu imbecili), mereu gata să incrimineze ideologic și să terfelească memoria unor oameni cărora n-ar fi vrednici nici să le lege șireturile. Prin urmare, vin aici în întîmpinarea ignoranței contemporane (imbecilității, din păcate, n-ai ce-i face) cu cîteva repere de epocă (notele de subsol și parantezele drepte îmi aparțin), în măsură să aducă un plus de lămurire asupra acestui episod istoric, din trei perspective diferite: a unui antilegionar notoriu (Nicolae Iorga), a unui membru al elitei legionare (Mircea Eliade) și al unui înalt ierarh bisericesc (Mitropolitul Nicolae Bălan). Că Moța și Marin, ca oameni ce-au fost, au avut și păcatele lor, aceasta e o cu totul altă discuție (ca și judecata globală asupra legionarismului sau franchismului, în contextul epocii respective sau în conștiința posterității). Fiecare e liber să adopte față de aceste lucruri o atitudine sau alta, dar în cunoștință de cauză. Dacă nu ne putem abține, atunci măcar să știm despre ce vorbim! (R. C.) 

Emisiune filatelică de epocă

Nicolae IORGA

DOI BĂIEŢI VITEJI: MOŢA ŞI MARIN 

Luptînd pentru credinţa lor creştină şi pentru cinstea poporului lor, pentru ce este etern, scump şi curat în latinitatea nebolşevizată, doi tineri Români, doi Băieţi viteji, Moţa şi Marin, au căzut înaintea Madridului [2] apărat de Roşii [3]. 

Cînd, în zilele din urmă, îndepărtam [?] ştirile de o monotonie desăvîrşită – în ciuda măcelului zilnic – cu privire la ceea ce se petrece, în miez de iarnă, acolo, în nenorocita Spanie, nu ne gîndeam că între aceia care şi-au dat viaţa luptînd pentru cauza cea bună erau aceşti doi fii ai ţării noastre. 

Prinşi de un entuziasm care se cere condus şi nu înăbuşit (pentru că altfel rămîne celălalt entuziasm, contra căruia Statul nu poate lupta îndeajuns şi mai ales singur), încălziţi de o idee căreia i se închinaseră întregi, ei şi-au zis că e preferabil, decît în România însăşi o agitaţie care nu-i aduce întotdeauna bine, să meargă acolo unde nu sînt discursuri şi demonstraţii de stradă, ci omul stă în fiecare clipă  în faţa morţii, pentru ce crede el sfînt şi mare. Şi – au căzut.

Cine ştie ce va ieşi din cumplita furtună ce s-a abătut asupra depărtatului pămînt latin, unde se varsă sînge din toate rănile unui nobil neam! Dar, dacă vreodată vom vedea Spania cum a fost, cum trebuie să fie, se va putea spune la noi, cu înduioşată mîndrie, că pentru aceasta au curs şi cîteva picături din sîngele scump al tineretului nostru.

(Apărut în Neamul Românesc din 19 ianuarie 1937 

și  în Lumea nouă, nr. 1/1937)

Mircea ELIADE 

ION MOŢA ŞI VASILE MARIN  

Rareori se întîlneşte în istoria unui neam o moarte atît de semnificativă ca moartea acestor doi fruntaşi legionari, căzuţi pe frontul spaniol. 

În războiul civil din Spania – devenit, repede, un război între ideologii politice şi interese economice extra-naţionale – au murit, fără îndoială, sute de mii de oameni, de ambele părţi; oameni şi mai buni, şi mai răi, desperaţi sau mercenari, eroi sau asasini. E greu de crezut, totuşi, că printre acele cîteva sute de mii de morţi de pe fronturile spaniole se mai pot număra jertfe atît de voluntare ca a lui Ion Moţa şi Vasile Marin. Revoluţia naţionalistă – ca şi rezistenţa guvernului democrato-comunist – a găsit desigur, încă din primele zile, aderenţe fanatice. S-au înscris voluntari pentru ambele tabere şi din toate ţările. Dar plecarea celor şapte comandanţi legionari români [4] în Spania – unde au luptat ca simpli voluntari în trupe de şoc – a fost simbolică. [...] 

Atît Ion Moţa cît şi Vasile Marin dăduseră nenumărate probe de spiritul lor de jertfă: închisori, suferinţă, prigoană morală; o tinereţe trăită eroic, responsabil, ascetic.

Această ultimă şi fatală încercare – plecarea în Spania – şi-o aleseseră ei singuri, ca o supremă dovadă de credinţă şi eroism creştin. [...] Moartea voluntară a lui Ion Moţa şi Vasile Marin are un sens mistic: jertfa pentru creştinism. O jertfă care să verifice eroismul şi credinţa unei întregi generaţii. O jertfă menită să fructifice; să întărească creştinismul, să dinamizeze un tineret. 

Ion Moţa avea adversari, dar nu avea nici un duşman. Era un tînăr palid, calm, concentrat; nici un gest frenetic, nici un fel de eroism ostentativ în cuvintele şi privirile lui. Avea priviri limpezi, orizontale. Ghiceai însă o lungă şi nedomolită maceraţie lăuntrică; siguranţa lui în lumea de dincolo, în viaţa sufletului după moarte, îl făcea să sufere şi mai mult de puţinătatea acestei scurte vieţi pămîntene. Nu se temea de moarte: a dovedit acesta cu mult înainte de plecarea în Spania. Aştepta nerăbdător să se jertfească, să înveţe pe alţii drumul unei vieţi eroice, impersonale. „Martir” înseamnă „martor”; cel care moare pentru o credinţă mărturiseşte pentru ea, dovedeşte celorlalţi că o asemenea credinţă te mîntuieşte de spaima morţii, că în ea găseşti un sprijin, după ce ai găsit un sens al existenţei. [...]

În viaţa politică a României de după război [primul război mondial] intransigenţa şi demnitatea lui Ion Moţa îl făcuseră admirat chiar de adversari. Bărbăţia luptei lui îşi avea rădăcinile într-o sinceră şi bogată viaţă religioasă. România puternică, cinstită şi creatoare, pentru care era gata să se jertfească încă din cea dintîi zi a luptei sale, era înainte de toate o Românie creştină. Ca şi şeful şi prietenul său, Corneliu Codreanu, Ion Moţa credea că misiunea generaţiei tinere este să împace România cu Dumnezeu. Să transforme litera moartă în viaţă creştină. Să lupte cu orice mijloace împotriva puterilor întunericului. În ceasul cînd a simţit că Lucifer se încleştează din nou în lupta cu Hristos – Ion Moţa, cruciat ortodox, a plecat dîrz, cu inima împăcată, să se jertfească pentru biruinţa Mîntuitorului [5]. Alţi voluntari, în Spania, au căzut pentru un ideal omenesc – fascismul sau comunismul. Ion Moţa a fost dintre aceia care au căzut pentru un ideal supra-uman – pentru biruinţa lui Hristos. O asemenea moarte fructifică – chiar şi aici, pe pămînt… 

Vasile Marin aparţinea unei alte structuri spirituale: era bătăios, ironic, pasionat de lecturi şi de controverse, întotdeauna dispus să asculte un pamflet, o glumă, o pagină frumos scrisă şi curajos gîndită. De cînd l-am cunoscut, acum vreo 12-13 ani, era un cetitor pasionat al „reacţionarilor” francezi, era abonat la Action Française şi cunoştea toate cărţile lui Léon Daudet şi Maurras. Avea temperament de luptător şi fenomenul politic l-a pasionat încă din liceu. Nu bănuiai totuşi, în figura lui rîzătoare, sub vorbele lui întotdeauna ironice, hotărîrea unei jertfe atît de cumplite. Vasile Marin nu mi-a spus niciodată ce crede despre moarte. Plecarea lui în Spania a dovedit însă tuturor ca nu se temea de ea; a căutat moartea cu înverşunare, cu bucurie, ca şi unul care ştie că de-abia din ceasul morţii începe adevărata viaţă, veşnică.

Jertfa lui e tot atît de semnificativă şi tot atît de fertilă ca şi a lui Ion Moţa. Doi oameni de structuri sufleteşti atît de deosebite – primesc moartea cu aceeaşi bucurie. 

Destinul i-a ales pe ei ca să mărturisească; să arate celorlalţi seninătatea pe care ţi-o dă credinţa, sensul creştin şi eroic pe care îl capătă viaţa atunci cînd eşti gata, în orice clipă, să renunţi la ea. 

(Apărut în Vremea din 24 ianuarie 1937) 

Î. P. S. NICOLAE [BĂLAN],

Mitropolitul Ardealului 

RUGĂCIUNE ARHIEREASCĂ

rostită la prohodul lui Moţa şi Marin

(13 februarie 1937)  

Doamne, Dumnezeul nostru, Care cu înţelepciunea Ta cea negrăită ai zidit pe om şi ai aşezat hotare vieţii lui, ascunse numai în ştiinţa Ta, către Tine, Stăpîne, ne ridicăm mîinile şi inimile, cînd se desparte om de om şi se desfac legăturile scumpe pe care Tu le-ai rînduit şi binecuvîntat pe acest pămînt trecător, ca să se găsească iarăşi în viaţa cea fără de sfîrşit. 

Unde jertfa omului este mai mare şi mai curată, acolo eşti şi Tu, Atotţiitorule, mai aproape. La picioarele Crucii şi înaintea jertfei izbăvitoare a Unuia Născut Fiului Tău şi Mîntuitorului nostru, covîrşiţi de milostivirea Ta, ne amuţesc cuvintele pe buze, dar ni se pleacă genunchii şi mîinile în smerită închinare către Tine, iubitorule de oameni. 

Tu ai hotărît să chemi pe calea jertfei, întru odihna care este la Tine, pe robii Tăi, iubiţii noştri fii şi fraţi Ion Moţa şi Vasile Marin, şi lîngă sicriul care poartă ceea ce a fost trecător în fiinţa lor, gîndurile şi simţămintele noastre se preschimbă în cucernică rugăciune pe care o înălţăm către Tine, Părinte al îndurărilor.

Nu să plîngem am venit aici, căci smerenia cugetului nostru în faţa bunăvoirii Tale de a primi jertfa aleşilor Tăi nu ne îngăduie să însoţim cu plîngere sfîrşitul vieţii lor. Ci am venit să-Ţi mulţumim, Părinte, că ni i-ai dăruit aşa de mari şi curaţi cu sufletul, ca să se învrednicească a primi duhul credinţei pînă la moarte, duhul jertfei de sine, care este scara cea mai aleasă, dată nouă, oamenilor, de înălţare către Tine. [...] 

Slăvimu-Te pe Tine, Părinte, că ne-ai trimis lumina pilduitoarei jertfelnicii a aleşilor Tăi Ion şi Vasile, ca să ieşim din întunericul nepăsării, al îndoielii şi al oricărei micimi de suflet în urmarea destinului nostru. În judecăţile Tale, nepătrunse de mintea omenească, i-ai dus departe de noi, totuşi în ţara aceleiaşi frăţii de sînge, la luptă grea purtată pentru Cruce şi Împărăţia Ta, ca astfel să strălucească jertfa lor cu atît mai limpede înaintea ochilor noştri, în toată frumuseţea ei, dezbrăcată de orice interes legat de pămînt.

Slăvimu-Te pe Tine, Hristoase Dumnezeule, că ai învrednicit poporul nostru ca din mijlocul lui să alegi ostaşi credincioşi pentru lucrul Tău, care de dincolo de moarte ne trimit solia şi mărturisirea credinţei lor, cum numai de pe buzele marilor Tăi mucenici din veacurile de la început a răsunat în lume: „Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El” [I. I. Moţa]. 

Binecuvîntată să fie vatra familială şi iubitorii părinţi [6] care au crescut aceste odrasle scumpe în grădina neamului nostru; ei nu-şi vor mai vedea fiii în jurul lor aici, pe pămînt, dar cu atît mai mult se vor ridica ei cu gîndul la cer, unde s-au înălţat sufletele acestora. Tu, Izbăvitorule, Care ştergi lacrimile celor îndureraţi, ocroteşte cu mîngîierile Tale soţiile credincioase [7] ale celor chemaţi la Tine şi înger păzitor trimite copilaşilor lor [8].

Tu, Mîntuitorule, Care ne-ai răscumpărat cu sfînt sîngele Tău vărsat pe Cruce şi nu laşi fără de binecuvîntarea Ta nici o jertfă neprihănită, fă să rodească jertfa plăcuţilor robilor Tăi Ion şi Vasile, pe pămîntul ţării noastre, pe care au iubit-o din toată inima lor, roadele virtuţilor care înalţă neamurile şi le fac biruitoare împotriva puterilor întunericului. Revarsă în sufletele fiilor poporului românesc duhul credinţei care mută munţii, duhul iubirii care toate le rabdă şi niciodată nu piere, duhul nădejdii care leagă inimile de ţelurile cele mai presus de fire ale vieţii ce se înfrăţeşte cu jertfa. Trimite conducătorilor poporului nostru duhul înţelepciunii Tale. Pogoară în inimile tinerimii noastre duhul ascultării de voia Ta cea sfîntă, duhul rugăciunii şi al muncii, duhul jertfelniciei care s-a sălăşluit în aleşii Tăi Ion şi Vasile. 

Biserica Ta, clădită pe jertfa Ta pe Cruce, prin noi, smeriţii slujitorii ei, însoţeşte cu binecuvîntările ei sufletelor robilor Tăi Ion şi Vasile pe drumul veşniciei, şi dacă, oameni fiind, trup purtînd şi în lume vieţuind, au căzut în neascultarea poruncilor Tale, Tu uşurează-le, iartă-le, lasă-le toate greşalele, [cele] de voie şi [cele] fără de voie, cele cu ştiinţa şi [cele] cu neştiinţa, iar sufletelor lor, ca pe ale slugilor Tale bune şi credincioase, primeşte-le întru bucuria Ta, Stăpîne, în corturile drepţilor le aşază şi le odihneşte pe ele. Căci ei au împlinit cuvîntul ce ni l-ai dat prin îngerul Bisericii Tale: „Fii credincios pînă la moarte, şi-ţi voi da ţie cununa vieţii!” [Apocalipsa 2, 10].

Binecuvîntate să fie numele lor în cartea veşniciei Tale şi neuitată să rămînă amintirea lor în neamul nostru, din veac în veac. 

Tu ne-ai dat nădejdea vieţii celei veşnice întru care, în legătura cu Tine, primim cu supunere ceea ce ne dai, căci Tu eşti Dumnezeul nostru şi Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui, Fiului şi Sfîntului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Apărut în Solia din 21 martie 1937)

[1] Cf., pentru mai multe detalii, și Cezarina Condurache, „Primăria Majadahonda a decis demolarea Monumentului Moța-Marin”. 

[2] La Majadahonda (în românește s-ar traduce: „Stîna devale”), localitate aflată la circa 20 de kilometri de Madrid. 

[3] În secolul XIX, denumire generică dată partizanilor stîngii (inclusiv liberalilor), în vreme ce partizanii dreptei erau numiţi „albii”. În secolul XX, mai ales după revoluţia bolşevică, denumirea s-a restrîns treptat la extrema stîngă (comuniştii). 

[4] Ion I. Moța, Vasile Marin, Gh. Clime, Alecu Cantacuzino, Nicolae Totu, Bănică Dobre, pr. Ion Dumitrescu-Borșa.
[5] „Jertfa este măsura creștinătății noastre”, scrisese el cîndva.
[6] Părintele Ion Moța din Orăștie, tatăl lui Ionel, a fost el însuși o mare conștiință luptătoare a Ardealului ortodox. Un portret emoționant al mamei lui Vasile Marin (femeie simplă) ne-a lăsat văduva acestuia, în memoriile sale.
[7] Iridenta Moța (n. Codreanu, sora Căpitanului) și Ana-Maria Marin (n. Ropală, evreică creștinată), trecute ulterior prin prigoana comunistă, căreia i-au supraviețuit amîndouă, cu odrasle cu tot.
[8] Moța a lăsat în urmă o fată și un băiat (Gabriela și Mihail). Vasile Marin și doctorița Ana-Maria Marin n-au apucat să aibă copii împreună. (Recăsătorită, ea a avut mai tîrziu un băiat, Paul, cu care, după anii de închisoare, s-a stabilit în Elveția.)

Mai puteți citi pe acest blog:

Taina jertfei: cazul Moţa-Marin   

Mişcarea Legionară: dosar bibliografic   

Două biografii: Moţa şi Marin   

Onoarea, dincolo de ideologii

Antologia Punctelor cardinale (XCVIII)