INTERMEZZO LIRIC: NOU ADAOS LA «EROSSTIHURI»

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME

I

Retrași petrecem azi, ca doi sihaștri,  
pe măgurile-aducerii-aminte; 
pămîntul trist pe limba lui ne minte, 
dar cerul rîde-n ochii tăi albaștri.

Nu știu citi ce scris ne este-n aștri,  
nici tîlc să dau atîtor semne sfinte, 
dar simt cum cresc măiastrele cuvinte 
pe nevăzuții visului pilaștri.

Departe-mi ești în zarea lumii goale,  
dar cît de-aproape și de-aievea-n duh! 
Cu-n cîntec pot să-i prind nălucii tale 
mlădia unduire din văzduh 
și să te-nchid din nou la loc în mine, 

ca la-nceputul facerii divine. 

II

Nu știu nimic să-ți pun pe dinafară,

ci toate le citesc din ochii tăi 

ca dintr-o carte scrisă cu văpăi,

în limba dimineților de vară.

Tu ție-ți ești serafică vioară

și fug din fața ta toți anii răi 

să se ascundă-n tainicele văi

pe unde trag păcatele să moară.

Ești mai presus de ce te crezi și vrei,

în neprihana ta înfiorată, 

și cît ți-e visul neclătit temei

din firea ta tu n-ai să cazi vreodată: 

doar eu te pot, cu pași de vrajă grei,

trezi din somnul tău suav de fată... 

III

Stau drepți în fața fecioriei tale 

și-i rugăciune visul meu frumos,

iar dragostea rămîne de prisos 

pe linul povîrniș al cărnii goale.

Tu nu exiști din tălpi și pînă-n poale,

ci-n ochi se-adună-ntregul tău prinos 

cînd mută-ți lași privirile în jos

și vîntu-ți dă prin părul blond tîrcoale.

E-o taină-n tine dintr-un alt eon,

iar tîlcul ei doar Dumnezeu îl știe, 

cu întreita slavei bucurie

și cu cerescul îngerilor zvon: 

în trup de-ar vrea să nască-a doua oară,

ți-ar fi arcuș, iar tu i-ai fi vioară. 

IV 

Ne sîntem unul altuia-ncercare 

și nu mai știm de două cruci avem

sau o purtăm pe-aceeași fiecare, 

sub nesfîrșitul dragostei blestem.

Pe zi ce trece, mai înaltă pare

Golgota noastră și mai greu putem, 

tîrîndu-ne desculțele picioare,

s-o-mpărtășim în rostul ei suprem.

De n-am fi doi, am dispera de sine,

iar doi fiind, ne vrem uniți deplin; 

mă simt atît de doldora de tine,

eu ție pîine și tu mie vin, 

și-așa de una sîntem că nu-mi pasă

ce ia din noi iubirea și ce lasă. 

V

Tu ești din tălpi în creștet frumusețe

și nu știu nume să te-ncapă-n el, 

de-aceea singur Dumnezeu e cel

ce cum să-ți spun putea să mă învețe.

Deși din mine ești, te simt străină

și, năpîrlind ca șarpele de piei 

de nurii tăi, tot altă față iei

și nu te crezi pentru nimic de vină.

De mii de ani te iscodesc și-mi pare

virgină taina ta și veșnic nouă, 

și cred că Dumnezeu e bun și mare

că ne-a lăsat făptura pe din două, 

din dragoste să moară și să-nvie,

spre nelumeasca lui împărăție. 

VI 

Nu ești nici cum te vreau, nici cum te vrei, 

dar e-n puținul tău o vrajă vie,

pe care singur Dumnezeu o știe 

în ce își are tainicul temei.

Te-ai vrea mai rea de vis și mai mlădie,

iar eu te-aș vrea mai una-ntre femei, 

dar orice chip s-ar întîmpla să iei,

tot m-aș smeri și m-aș încrede ție.

Blestem îmi ești sau binecuvîntare?

Pe Dumnezeu nu vreau a-l ispiti, 

ci-așa te am precum și el te are,

cum ești dintîi și cum etern vei fi, 

ca o lumină care iar răsare,

de-oricîte mii de dăți ar asfinți. 

VII

Domnița mea de viță levantină,

ca pe-o icoană-n visul meu te port 

și nu aș da năluca ta nici mort

pe vreo iubire ce de cald să-mi țină.

Cînd te năzari din caier de lumină,

n-aș cheltui pe-aievea nici un ort, 

ci pe Taborul cîntecului cort

ți-aș ridica din slova mea puțină.

Nu-ncapi în grai cu frumusețea toată,

nici ochiul minții vrednic nu-i de tine, 

dar pot să-ți dau cu duhul tainic roată,

cum trece-un nor prin poala lunii pline, 

și știu că Dumnezeu o să ne scoată

cîndva la țărmul dragostei divine.

Răzvan CODRESCU