ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (CLXVII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

2010 

SCHIMBAREA LA FAȚĂ  

A LUI EMIL CIORAN: 

CREDINCIOS, ERETIC SAU ATEU?

Abordarea critică 

a interpretării religioase a lui Cioran

Emil Cioran, vrînd să se încadreze în cercul de discuţie cu privire la evoluţia culturii române moderne, a exprimat o atitudine radicală, antitradiţională, denunţînd condiţia de inferioritate în care se află cultura română. Această atitudine este reflectată cu precădere în Schimbarea la faţă a României, unde propune transformarea, „schimbarea firii” României, după modelul „Schimbării la Faţă” a Mîntuitorului Hristos.  

Problema pe care o urmăreşte prezentul studiu constă în analizarea stării duhovniceşti a lui Cioran, atunci cînd avansează propunerile şi soluţiile cu privire la schimbarea României. Este onest autorul cînd face „radiografia” poporului român, cînd îl „diagnostichează”, dar mai ales cînd îi prescrie „tratamentul”? Nu cumva, din pricina „pasiunii şi orgoliului”, cade în desuetudine, în ispitele fanatismului (ataşament excesiv, pătimaş pentru o idee, dublat de intoleranţă) sau în ateism? Dacă Emil Cioran a căzut în vreuna dintre aceste extreme, atunci soluţiile propuse de el mai sînt valabile? Răspunsul la această problemă are o relevanţă deosebită în raport cu lucrarea Schimbarea la faţă a României, întrucît conţinutul acestei cărţi este construit prin apelări foarte dese la termeni, idei şi doctrine ale credinţei ortodoxe. Pentru a afla răspunsul, vom iniţia o cercetare detaliată a părerilor şi convingerilor lui Cioran cu privire la religie în general şi la credinţa ortodoxă în special, urmărind cu prioritate Schimbarea la faţă a României, dar şi alte lucrări ale sale: Demiurgul cel rău, Tratat de descompunere, Pe culmile disperării, Istorie şi utopie, Silogismele amărăciunii, Amurgul gîndurilor.
Aşadar, vom urmări dacă Cioran, în demersul său de a propune soluţii pentru transformarea României, a folosit un limbaj religios din convingeri spirituale sau ca metodă denigratoare la adresa credinţei „orientale” (din convingeri atee). Dacă se demonstrează că a doua ipoteză este veridică, atunci autorul a fost onest, obiectiv? Mai sînt viabile soluţiile propuse? Putem afla astfel dacă Cioran a fost un adevărat credincios, un “reformator” sau un ateu, dacă a fost obiectiv cînd a propus „schimbarea la faţă a României” şi dacă aceasta este cu adevărat relevantă şi actuală. 

Problema stării duhovniceşti a lui Cioran este o problemă importantă în cartea Schimbarea la faţă a României, care la rîndul ei este o lucrare fundamentală pentru cultura română, prin aceea că reprezintă un punct de vedere radical şi coerent cu privire la evoluţia şi afirmarea culturală a României în context european.

Concepţiile lui Cioran –  

între lege şi fărădelege?

Cioran îşi intitulează lucrarea fundamentală inspirat fiind de sărbătoarea creştină a „Schimbării la Faţă” a Mîntuitorului Iisus Hristos, prăznuită în data de 6 august. Cu ajutorul metaforei, el încearcă crearea unei „asemănări” între România şi Iisus Hristos. Cu ocazia praznicului Schimbării la Faţă, Iisus a luat cu Sine pe apostolii Petru, Iacov şi Ioan, şi S-a schimbat la Faţă înaintea lor, Faţa Lui strălucind ca soarele, iar veşmintele Lui făcîndu-se albe ca lumina. Astfel, Iisus a demonstrat ucenicilor că este şi Fiul lui Dumnezeu, arătîndu-le firea Sa divină, din care iradiau energiile necreate. Mîntuitorul a vorbit cu cei doi reprezentanţi de seamă ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, care vestiseră acest eveniment. În acest context, Apostolul Petru, mai curajos din fire, a propus: „Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una şi lui Moise una şi lui Ilie una”. Dar în acest timp, „un nor luminos i-a umbrit pe ei” şi au auzit: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit, pe Acesta ascultaţi-L!”. Auzind ucenicii glasul lui Dumnezeu Tatăl, Care garanta pentru Mesia, „au căzut cu faţa la pămînt şi s-au spăimîntat foarte”. Iisus le-a spus să nu povestească nimănui ceea ce au văzut, pînă cînd va învia din morţi [1].  

Plecînd de la acest episod biblic, Cioran vede o relativă asemănare între România şi Iisus. El propune ca România să-şi schimbe firea, mentalitatea, precum Iisus Hristos şi-a “schimbat Faţa”, revelînd ucenicilor că nu este doar om, ci şi Dumnezeu. 

În capitolul „Tragedia culturilor mici” din Schimbarea la faţă a României, Cioran crede că fiecare cultură minoră trebuie să-şi împlinească menirea, prin raportare la culturile mari, prin căutarea împlinirii profeţiei de a se afirma, această profeţie fiind privită ca una mesianică [2]. Prin mesianism, Cioran înţelege împlinirea unei misiuni prin sacrificiu (mesianism spiritual), printr-o atitudine profetică, prin conştientizarea rolului deosebit al unui popor în destinele omenirii. Prin această concepţie, Cioran demonstrează patriotism, dorind desăvîrşirea neamului, dar poate părea idealist, nu departe de sectanţii actuali ai „Noului Ierusalim”, care consideră România ca fiind „noul pămînt al făgăduinţei”. 

Pentru împlinirea mesianismului românesc, Cioran propune României modelul Rusiei, care prin revoluţie a reuşit să se fixeze în centrul istoriei, chiar dacă iniţial a avut ca „impediment” (ca şi noi...) tradiţia bizantină [3], fondul oriental. Ruşii au avut şi au încă visul reînvierii Constantinopolului, ca nou centru al lumii: Moscova se consideră ,,a treia Romă”, aceasta este idealul ei eshatologic. Cioran observă faptul că occidentalii, care sînt romano-catolici sau protestanţi, nu au sentimentul eshatologic, nu-l concep „în sensul creştin al unei rezolvări finale pe un plan transcendent, ci pe un plan imanent” [4]. 

Românii au nevoie de un profetism naţional diferit de tradiţionalism, un profetism care să vizeze viitorul împlinirii naţionale. Cioran se crede un profet care prooroceşte menirea poporului român, considerînd că „tot ce nu e profeţie în România e un atentat împotriva României” [5]. Profeţia eshatologică presupune (pre)vestirea şi posibilitatea unei „mîntuiri”, de aceea Cioran, „în setea demiurgică” şi în „pasiunea pentru România”, propune salvarea culturii române din anonimat [6]. 

Făcînd referire la Vladimir Soloviov, care afirma că „naţiunile nu sînt ceea ce gîndesc ele, ci ceea ce cugetă Dumnezeu despre ele în veşnicie”, Cioran observă că nu e vorba de o predestinare, ci că „în faţa lui Dumnezeu, naţiunile nu pot fi salvate, decît în măsura în care Îl realizează” [7]. Aşadar, salvarea noastră este prin afirmare, prin împlinire, prin desăvîrşire în timp, în istorie. 

În capitolul „Adamismul românesc”, Cioran aproape că se roagă („Doamne!”), dar în Amurgul gîndurilor spune: „Fă, Doamne, ce mai poţi pînă nu-ţi trîntesc oasele mele în cap!” [8]. De fapt, Cioran nu se roagă, ci deplînge lipsa renaşterii ţării. Autorul şi-ar dori să fie un „demiurg” care să aibă o singură obsesie: „plăsmuirea ţării”. El îşi doreşte diferenţierea de acel Demiurg rău, care poate fi caracterizat prin „doliul ironiei” [9], Dumnezeu fiind „căderea perpendiculară peste spaima noastră” [10]. În acest cadru primordial nu putea lipsi Adam, dar nu cel din paradis, ci cel căzut. Cultura românească este comparată cu Adam, care a realizat consecinţele păcatului neascultării abia după ce a fost scos din rai. Cultura română este adamitică, stare de care putem fi conştienţi numai cînd ne deşteptăm din „somnul istoriei”. De aceea se recomandă ca fiecare să fie „dumnezeul” istoriei, fiecare să se implice în misiunea profetică românească. Dacă Adam regreta paradisul pierdut, noi „n-avem nimic înapoi, pentru a avea regrete”, că adamismul românesc presupune lipsa concretului în trecut şi afirmarea fiecărei probleme ca „pentru întîia oară” [11]. Adamismul e o doctrină gnostică din primele veacuri ale creştinismului, ai cărei adepţi, pentru a recîştiga puritatea originară, umblau goi, proclamînd întoarcerea la condiţiile de viaţă ale lui Adam [12]. Cioran afirma faptul că „toţi reedităm destinul lui Adam”, dar în comparaţie cu Adam, care avea ce regreta, noi nu avem altceva decît datoria construirii temeliei României şi dezvoltării, afirmării ei. 

Cioran acuză absenţa dramatismului în trăirea destinului românesc, lipsa deznădăjduirii, întrucît prin mesianism înţelege lupta şi suferinţa pentru realizarea unei idei [13], ceea ce la noi ar lipsi. Dar mă întreb: care popor a mai suferit cît a suferit poporul român, unde mai putem vedea atîta dramatism în trecutul ţării, cînd au fost oameni mai încrezători, mai plini de nădejde în Dumnezeu decît bătrînii noştri? Strămoşii noştri au apărat „sărăcia şi nevoile şi neamul”, ei au apărat identitatea naţională, sufletul românesc. Decît să cadă în deznădejde, românii s-au mulţumit cu voia lui Dumnezeu, au fost convinşi că aşa cum rînduieşte Dumnezeu e bine. Mesianismul românesc s-a manifestat prin durere, suferinţă, sacrificiu, toate acestea pentru apărarea „trupului şi a sufletului” ţării. 

Încă de la formarea poporului român, jertfa  pentru libertate, credinţă şi demnitate s-a putut observa prin martiriul sfinţilor români din primele veacuri creştine, dar şi prin sacrificiul românilor din Ardeal şi al tinerilor ucişi în închisorile comuniste, în procesul de reeducare. Toţi aceştia şi mulţi alţii au demonstrat că au trăit şi au murit pentru o idee: pentru apărarea identităţii naţionale, pentru creştinism (exemplul Sfîntului Ştefan cel Mare). Deci, Cioran se avîntă în speculaţii puerile, relativizînd lucrurile esenţiale, pe a căror bază a evoluat poporul român. Tertullian afirma că sîngele creştinilor este sămînţa creştinismului. Aşa pot afirma şi eu că sîngele înaintaşilor noştri, vărsat pentru România, vărsat pentru o idee, este sămînţa din care ne-am născut noi.  

Referitor la comparaţia culturii româneşti cu Adam, Cioran subliniază şi existenţa  unui păcat originar al României, de a cărui existenţă depind toate ,,golurile psihologice şi istorice” [14]. Acest păcat originar este definit ca „un viciu substanţial”, ca „lipsa unui dinamism primordial”. Precum acest păcat se transmite urmaşilor în mod habitual, tot aşa şi viciul substanţial al poporului român se transmite din generaţie în generaţie.  

Cioran inventariază „golurile psihologice şi istorice” ale românilor şi constată faptul că românii sînt „păcătoşi”. Ei au păcătuit prin: resemnare, dezmăţ, autodispreţ, doliu permanent, scepticism, lipsa curajului de afirmare, timiditate, lipsa autocriticii, orientarea spre Orient, pietate, umilinţă, bunătate. După această „spovedanie publică”, Cioran dă şi un canon de îndreptare: „şansa mîntuirii” este „gustul devenirii”, „saltul istoric”, modelarea mesianismului spre soteriologie [15]. 

Cu un „duhovnic” precum Cioran e greu să nu te „mîntuieşti”. Totuşi, aceste aşa-zise „păcate” ale poporului român nu denotă decît smerenie şi încredere în Dumnezeu. Românul, pe lîngă faptul că s-a născut poet, mai este şi spiritual, făcînd haz de necaz. În legătură cu soluţia (epitimia) propusă, Cioran susţine că dacă problema misiunii noastre nu va deveni „o doctrină de mîntuire”, atunci „sîntem pierduţi, adică ne vom pierde în noi înşine” [16].

Păcatele capitale ale lui Cioran

 

În Pe culmile disperării, Cioran afirmă: „Creaţia e o salvare temporară din ghearele morţii” [17], căci „orice experienţă religioasă începe acolo unde sfîrşeşte domnia demiurgului”, unde este denunţat şi negat [18]. Starea spirituală a lui Cioran este schimbătoare. El afirmă: „Sînt bine dispus: Dumnezeu e bun, sînt posac: Dumnezeu e rău, sînt indiferent: Dumnezeu e neutru. Stările mele îi conferă atribute corespunzătoare” [19]. Necredinţa l-a deznădăjduit, l-a făcut să afirme că Dumnezeu este „şomaj al spiritului în lipsa neliniştii” [20]. 

Afirmînd că „nici un popor mare nu moşteneşte o religie şi o acceptă ca atare” şi că „un popor trebuie să-şi adapteze o religie la forma lui de viaţă, pînă a o face creaţie naţională” [21], Cioran nu ţine cont de faptul că românii s-au născut şi au crescut creştin-ortodocşi, că sînt statornici şi nu se joacă cu religiozitatea, adaptînd-o în funcţie de interesele politice, cum au făcut „marile” popoare. Românii sînt „fii moştenitori” ai credinţei creştine, nu fii adoptaţi, sînt păstrătorii şi transmiţătorii tainei creştine. Pentru Cioran, taina „e un cuvînt pe care-l folosim ca să-i înşelăm pe ceilalţi, ca să-i facem să creadă că sîntem mai profunzi decît ei” [22]. Tocmai din neînţelegerea tainei credinţei creştine, Cioran cade în deznădejde şi necredinţă. 

Cioran consideră că „unui om care crede în Dumnezeu, viitorul nu-i mai poate aduce nimic” [23]. Dar un adevărat creştin trăieşte permanent „tensiunea” eshatologică, aşteptarea ardentă a venirii Domnului, valorizîndu-şi existenţa prin simţirea că moartea nu e un sfîrşit, ci un început. Dacă religia creştină ar propovădui o lipsă a evenimentelor viitoare, atunci ar însemna complacere, dar creştinismul cere tocmai valorificarea prezentului pentru desăvîrşirea în viitor. Se urmăreşte astfel transfigurarea, îndumnezeirea omului, nu plafonarea lui, ci o continuă transformare, sfinţire. Deşi Cioran afirmă că obsesia veşniciei îl scoate pe om din viaţă, totuşi convingerea creştină este că omul trăieşte „aici şi acum”. 

Problema ortodoxiei în concepţia lui Cioran este una care ne poate ajuta să tragem concluziile acestui demers. Cioran susţine lipsa dinamicităţii ortodoxiei, pe care totuşi o vede ca fiind naţională. Făcînd referire la Eminescu, care spunea că de am fi fost catolici eram mult mai departe, Cioran afirmă: „… poate nu mai eram” [24]. Deşi afirmă că „defectele de evoluţie ale României nu sînt de natură religioasă”, că „nu ortodoxia e de vină, ci noi”, totuşi ortodoxiei îi prevede un viitor sumbru: „Demult şi-a pierdut din căldură şi dacă azi e domoală, mîine va fi neutră sau rece” [25]. Mă întreb, totuşi, cum de ortodoxia iese mereu învingătoare din „războaiele” purtate cu „duşmanii” ei, rămînînd mereu vie şi actuală? „Ortodoxia trăieşte în ritmul crucificator şi pascal. Ortodoxia, această pasăre Phoenix a creştinismului, uimeşte prin capacitatea de a renaşte din propria cenuşă. Dincolo de sîngele martirilor se vede Jertfa Crucii, iar dincolo de aceasta, Miracolul Învierii” [26]. 

Cred că Cioran a avut anumite depresii şi oscilaţii sufleteşti cînd  a scris Schimbarea la faţă a României. Dacă uneori afirmă că un popor indiscret, precum cel român, nu poate crede în Dumnezeu, alteori afirmă: „În România sînt mulţi oameni care cred în Dumnezeu” [27]. El vede adevărata religiozitate ca fiind fanatică, războinică, profetică şi intolerantă – dacă s-ar putea, ca în timpul Inchiziţiei. Dar românii au ştiut întotdeauna să fie creştini autentici, nu clone, iubind toleranţa, pacea, libertatea religioasă, atît de apreciate azi în Uniunea Europeană. Noi ne-am născut şi am crescut într-un mediu coordonat de valorile creştine, ştiind că dreapta credinţă (orto-doxia) presupune iubirea vrăjmaşilor şi smerenia. Cioran totuşi nu înţelege şi continuă: ,,Cine nu încearcă să-şi biruie semenii, apoi pe Dumnezeu... acela renunţă, fie din înţelepciune, fie din neputinţă, la propriul destin” [28]. Deşi Evanghelia vesteşte pacea şi iubirea, Cioran o consideră o „carte agresivă, una dintre cele mai veninoase” [29], iar pentru faptul că Evanghelia a împăcat creatura cu Creatorul este considerată „o greşeală de neiertat a creştinismului” [30]. 

Ceea ce-l nemulţumeşte cel mai mult pe Cioran este „orientarea spre Orient”, fondul nostru bizantin. Pentru faptul că a plecat de la această prejudecată, moştenită cu siguranţă din Occident, Cioran nu a cercetat întîi în profunzime ortodoxia, deşi era fiu de preot. Astfel, în loc să vadă realitatea din credinţă ortodoxă, culorile vii în care sînt pictate bisericile, simbolizînd transfigurarea din moarte la viaţă şi de pe pămînt la cer, el vede totul în „cenuşiul picturii bizantine”; în loc să observe faptul că poporul român, în decursul istoriei, în suferinţe şi nevoi, a stat în genunchi în faţa lui Dumnezeu, aceasta fiind o demnitate, el vede „un destin de ţară îngenuncheată”. În loc să remarce faptul că în vremea în care românii îşi zideau biserici şi mănăstiri alte popoare nu aveau preocupări duhovniceşti, el afirmă că „cel mai mare chin pe capul românului ar fi construirea unei catedrale”. Deşi astăzi bisericile din nordul Moldovei sînt considerate minuni ale ortodoxiei, în Grădina Maicii Domnului (România) [31], Cioran le considera „bisericuţe triste şi mici, improvizaţii de credinţă” [32]. Sincer, decît catedralele imense din Occident, care sînt mereu goale şi inspiră un sentiment de izolare şi distanţă între om şi Dumnezeu, prefer bisericuţele şi mănăstirile româneşti, care sînt pline în duminici şi sărbători, transmiţînd relaţia dintre Dumnezeu şi oameni, prin frumuseţea cultului ortodox şi prin trăirea liturgică. Ortodoxia se caracterizează prin discreţie şi smerenie. Şi adesea în lucrurile mici se văd oamenii mari. 
Cioran e revoltat că „moartea a fost integrată în ordinea firească şi a fost primită cu duioşie şi fără dramatism”, românul simţindu-se prea la el acasă între viaţă şi moarte. El reproşează oarecum românilor că nu au stat niciodată prea departe de Dumnezeu [33]. Dar românii au avut mereu discernămînt, au ştiut să aleagă valorile şi să se dedice lor, chiar cu preţul vieţii, dobîndind prin moarte viaţa veşnică. Românul vorbeşte cu veşnicia, nu cu lucrurile trecătoare. 

Cioran propune o Românie în delir, un eroism revoluţionar, care să înlăture fondul oriental, împropriind formele occidentale şi transformînd Bucureştiul în noul Constantinopol. Dar aici putem observa cum se contrazice singur. Dacă înlăturăm fondul oriental (aici putem considera că ar dori şi renunţarea la credinţa ortodoxă, „cenuşie”, „cu bisericuţe mici” etc.), cum mai putem transforma, „schimba la faţă” Bucureştiul în noul Constantinopol? Constantinopolul era chiar inima tradiţiei bizantine, ortodoxe. Cred că românii ar fi datori nu numai să păstreze tradiţia ortodoxă, dar şi să o aprofundeze pînă la apogeu, pînă la mîntuire. 

Deşi Cioran afirmă că „Dumnezeu n-a devenit actual decît prin Hristos” [34], totuşi în alt loc spune: „Sîntem vreunul capabil să înţelegem forţa care i-a mînat pe cavaleri în cruciade să moară sub zidurile cetăţilor orientale, pentru a dezrobi mormîntul unui om, presupus Dumnezeu?” [35]. Neîncrederea în divinitatea Mîntuitorului este exprimată şi cu alte ocazii: „conştiinţa a făcut din animal om şi din om demon, dar ea n-a făcut încă din nimeni un Dumnezeu, în ciuda lumii care se mîndreşte de a fi omorît unul pe cruce” [36]. Lui Cioran îi este mai uşor să-l privească pe Iisus ca pe „un dictator” [37] decît ca pe un Dumnezeu întrupat. De la lipsa credinţei puternice putem vedea ce uşor se poate aluneca în erezie şi chiar în ateism: „Dumnezeu e neantul suprem” [38], „neantul în ipostaza de consolator” [39], „dacă aş crede în Dumnezeu, înfumurarea mea nu ar avea margini”, „Dumnezeu e o halucinaţie sonoră” [40], iar „nihilismul este forma de limită a bunăvoinţei” [41]. Cioran nu conştientizează faptul că un ateu, negînd divinitatea, nu face altceva decît să afirme că Dumnezeu există…

Concluzii

 

Verdict: inconsistenţă, incoerenţă, fărădelege, erezie, ateism. Soluţiile propuse de Cioran sînt actuale şi relevante, dar mijloacele sînt greşite. 

Prin urmare, putem afirma că, în luciditatea sa excesivă, Cioran „s-a schimbat la faţă”, dar nu în mod pozitiv, ci dînd dovadă de inconsistenţă, incoerenţă şi fărădelege cînd foloseşte interpretarea teologico-religioasă, ajungînd chiar la adevărate blasfemii. 

Deşi probabil şi-a dorit propunerea unor soluţii reale, totuşi Cioran a demonstrat că nu a fost onest în „radiografierea” poporului român. Din pricina pasiunii şi orgoliului a căzut în desuetudine, în fanatism religios (agrea ideea inchiziţiei), în erezii (probabil din pricina oscilaţiilor şi depresiilor) şi chiar în ateism, punînd la îndoială divinitatea lui Hristos. 

Spuneam mai sus că Cioran a folosit în Schimbarea la faţă a României un limbaj religios. De ce oare? Am putut sesiza că nu din convingeri spirituale, ci mai degrabă ca metodă denigratoare la adresa credinţei orientale, ortodoxe, din convingeri atee. De multe ori, cititorul este tentat să-l venereze pe Cioran pentru inspiraţia şi iluminarea neomenească, de moment, dar după doar cîteva paragrafe se poate convinge de oscilaţiile sale, de ereziile şi de convingerile sale atee. 

Pot afirma că Cioran este tipul românului născut creştin, din tată-n fiu, dar care nu a reuşit sau poate nu a vrut să înţeleagă rolul, rostul, menirea credinţei ortodoxe, frumuseţea şi discreţia ei. 

Soluţiile propuse de Cioran (transformarea, afirmarea, schimbarea la faţă a României) sînt viabile, relevante, actuale, totuşi mijloacele prin care şi-ar dori să se producă această transformare nu sînt... ortodoxe (intoleranţă, revoluţie, război, fanatism). El propune împroprierea formelor occidentale şi înlăturarea fondului oriental, dar astăzi, în Uniunea Europeană se urmăreşte păstrarea şi valorificarea identităţii naţionale şi nu copierea (plagierea) altor forme culturale. Prin urmare, românii trebuie să-şi valorifice fondul naţional, creştin-ortodox, cu rîvnă, dragoste, credinţă, nădejde şi smerenie, ţinînd seama de cuvîntul Mîntuitorului: ,,Cel ce se înalţă se va smeri, iar cel ce se smereşte se va înălţa”. 

Soluţiile lui Cioran privind evoluţia României rămîn actuale, ca o tensiune eshatologică a devenirii, a afirmării, a desăvîrşirii, a sfinţirii,  dar acestea se pot concretiza prin păstrarea identităţii naţionale, a bazei solide clădite prin sudoare şi sînge. Statornicirea în tradiţie conlucrează cu dinamismul modernităţii, cele două fiind mijloace complementare ce urmăresc împlinirea profeţiei mesianice a României: „schimbarea la faţă” prin mijloace mai „ortodoxe”.

Alexandru MĂLUREANU

[1] Biblia sau Sfînta Scriptură,  Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 1118; [2] Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, 1990, p. 5; [3] Emil Cioran, op. cit., p. 9; [4] Ibidem, p. 10; [5] Ibidem, p. 24; [6] Ibidem, p. 16; [7] Ibidem, p. 21; [8] Emil Cioran, Amurgul gîndurilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 43; [9] Emil Cioran, Demiurgul cel rău, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 11; [10] Emil Cioran, Tratat de descompunere, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 18; [11] Schimbarea la faţă a României, ed. cit., p. 32; [12] http://www.dexonline.ro; [13] Schimbarea la faţă a României, ed. cit., p. 32; [14] Ibidem, p. 37; [15] Ibidem, p. 40; [16] Ibidem, p. 45; [17] Emil Cioan, Pe culmile disperării, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 12; [18] Demiurgul cel rău, ed. cit., p. 13; [19] Tratat de descompunere, ed. cit., p. 206; [20] Ibidem, p. 18; [21] Schimbarea la faţă a României, ed. cit., p. 47; [22] Silogismele amărăciunii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 13; [23] Schimbarea la faţă a României, ed. cit., p. 48; [24] Ibidem, p. 49; [25] Ibidem, p. 50; [26] Peter E. Gillquist, Cum am devenit ortodox?, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 13; [27] Schimbarea la faţă a României, ed. cit., p. 50; [28] Emil Cioan, Istorie şi utopie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 127; [29] Silogismele amărăciunii, ed. cit., p. 13; [30] Ibidem, p. 87; [31] Lucru afirmat de Papa Ioan Paul II cu ocazia vizitei în România; [32] Schimbarea la faţă a României, ed. cit., p. 55; [33] Ibidem, p. 57; [34] Ibidem, p. 62; [35] Ibidem, p. 65; [36] Pe culmile disperării, ed. cit., p. 186; [37] Tratat de descompunere, ed. cit., p. 122; [38] Silogismele amărăciunii, ed. cit., p. 66; [39] Amurgul gîndurilor, ed. cit., p. 157; [40] Silogismele amărăciunii, ed. cit., p. 82; [41] Amurgul gîndurilor, ed. cit., p. 194.

* Alexandru Mălureanu, „Schimbarea la față a lui Emil Cioran: credincios, eretic sau ateu?”, în Puncte cardinale, anul XX, nr. 9/237, septembrie 2010, pp. 4-5 (rubrica „Sic cogito”).

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – "Cine se teme de naţionalism?" (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (III) – "Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?" (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (IV) – "Fiziologia trepăduşului" (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (V) – "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire" (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (VI) – "Necesara despărţire a apelor" (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VII) – "Distincţii necesare" (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – "Spiritul viu al dreptei" (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (IX) – "Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară" (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (X) – "Necesitatea unei viziuni de dreapta..." (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (XI) – "Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»" (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XII) – "Confruntarea dintre Memorie şi Uitare" (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – "Martin Luther şi evreii..." (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – "Dreptatea d-lui Pleşu" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XV) – "Pe marginea unei decepţii" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – "Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – "Viaţa – proprietate de stat" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – "Sensul unităţii creştine" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – "Căderea Cuvîntului în cazuri" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XX) – "O reacţie a d-lui Patapievici" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – "San Juan de la Cruz: Romances" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – "Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – "Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – "Iarba verde de acasă…" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – "Doar o vorbă să-ţi mai spun…" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – "«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»" (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – "Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – "Între zoón politikón şi homo religiosus" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – "Apocalipsa şi ştiinţa" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – "Stafia comunismului la Paris"   (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – "«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – "Falimentul speranţei" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – "Masoneria şi organizaţiile internaţionale" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – "Ispita «iubirii»" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – "Apostrof-area ca asasinat moral" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – "Fabulă cu trandafir" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – "Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!" (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – "Aspecte ale dialogului religie-cultură…" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – "Puncte cardinale 100": "La aniversară", "Măcel de Buna Vestire", "Marginalii" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – "Cronica unei gafe editoriale" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XL) – "Epica Holocaustului…" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – "Lecţia americană" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – "Demonizarea Americii" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – "«Dictatura bunului simţ»…" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – "În sfîrşit, Acasă…" (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – "Anul Eminescu", "Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – "Cine eşti dumneata, domnule Neştian?" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – "Demitizarea" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – "Maxime Egger: Cum am devenit ortodox" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – "Marea iertare" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (L) – "Maica Mihaela" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LI) – "Un luceafăr pe columna cezarilor" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – "Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – "Supără realitatea sau formularea ei?" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LV) – "Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade" (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – "Odihna de Eminescu" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – "Mesianismul Dreptei" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – "Misiunea românilor în istorie" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – "Obligaţiile unei conştiinţe morale" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LX) – "Naţionalismul şi România de azi", "Menirea generaţiei noastre" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – "Lichidarea unei legende" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – "Pentru o Europă unită a naţiunilor" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – "Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – "Despre a fi altfel" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – "Pentru un naţionalism european" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – "Caracterul naţional al Ortodoxiei" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – "Un evreu renegat avertizează America" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXVIII) – "In memoriam: Horia Bernea", "Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXIX) – "Europa lui Hristos" (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXX) – "Ziua judecăţii" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXI) – "Interviu cu istoricul Neagu Djuvara" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXII) – "Elitele şi partidele politice" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXIII) – "Revolta «omului recent»" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXIV) – "Naţionalism şi democraţie" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXV) – "Perversiunea naţional-comunistă" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXVI) – "Isteria antifascistă" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXVII) – "Moştenirile lui Horia Bernea" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXVIII) – "Veşti triste din Spania" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXIX) – "Mai bine prea tîrziu decît niciodată!" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXX) – "Centenarul Petre Ţuţea (1902-2002)" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXI) – "Rost – «manifestul românesc» al unei noi generaţii" (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXII) – "Istoria în actualitate: Penele Arhanghelului" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIII) – "Cultul monştrilor" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIV) – "Nu-i pace sub măslini..." (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXV) – "Aceşti evrei visători şi utopiile lor păguboase" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVI) – "De la vulgaritate la perversiune" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVII) – "Dimensiunea cosmică a dorului" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVIII) – "Călătorie în «buricul pămîntului»" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIX) – "Taina fratelui" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XC) – "Conceptul de medicină creştină" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XCI) – "Cazul Paulescu văzut cu ochii altora" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XCII) – "Political correctness?" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XCIII) – "Tîlcuirea patristică a Psalmului 50" (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XCIV) – "Un clown pentru Nobel?" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCV) – "Chilia isihastului în lume" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCVI) – "Paul Goma «antisemit»?" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCVII) – "Catedrala Mîntuirii Neamului..." (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCVIII) – "Mircea Dinescu între ignoranţă şi abjecţie" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCIX) – "August roşu: circ fără pîine" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (C) – "«Insurecţia» de la 23 august văzută prin ochii unui soldat german" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (CI) – "Erosul care mişcă lumile" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (CII) – "Sfinţita rugăciune" (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (CIII) – "Păcatul lui Onan" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CIV) – "Dante, Infernul, Cîntul XXXIV" (2005)
*Antologia Punctelor cardinale (CV) – "Acatistul Sfinţilor Români din închisori" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CVI) – "Giulgiul din Torino: o provocare perpetuă" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CVII) – "Tentative de purificare" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CVIII) – "La despărţirea de Papa Ioan Paul II..." (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CIX) – "Cine a fost Teodor M. Popescu?" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CX) – "Cuvînt prevenitor despre idolatrie şi magie" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXI) – "Cultul eroilor la români" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXII) – "Miza unui linşaj mediatic" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXIII) – "Biblia lui Robespierre" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXIV) – "Imoralitatea apartenenţei la francmasonerie" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXV) – "Împotriva falsului ecumenism" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXVI) – "De la Facere la Apocalipsă" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXVII) – "O uşă interzisă" (2005)
* Antologia Punctelor cardinale (CXVIII) – "Pe marginea unei blasfemii" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXIX) – "Un portret al Căpitanului la copilărie" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXX) – "«Am vrut să-l împuşc pe Ceauşescu»" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXI) – "Ciobanul şi «futelniţa»" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXII) – "Luciferismul de larg consum" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXIII) – "Adevărata dramă de la Petru-Vodă" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXIV) – "În jurul unei neînţelegeri" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXV) – "Ofensiva homosexualilor" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXVI) – "Ultima biruinţă a lui Ştefan cel Mare" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXVII) – "«Sfîntul» Mişa din Clejani" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXVIII) – "Memento Gulag în Vendeea" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXIX) – "La plecarea dintre noi a Părintelui Calciu" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXX) – "Tinereţe fără bătrîneţe" (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXI) – "O nouă carte la Editura Puncte Cardinale..." (2006)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXII) – "Despre poziţia Bisericii faţă de stăpînire" (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXIII) – Două traduceri din Annick de Souzenelle (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXIV) – "Suferinţa ca binecuvîntare" (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXV) – "Cele trei atacuri ale diavolului asupra lui Hristos" (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXVI) – "Luciferismul în ţara lui Caragiale" (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXVII) – "Sperietoarea şi modelul" (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXVIII) – "José Antonio Primo de Rivera..." (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXIX) – "(De) ce uită Occidentul?" (2007)
* Antologia Punctelor cardinale (CXL) – " Principale diferenţe între Catolicism şi Ortodoxie"; "O istorisire de demult..." (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLI) – "Poezia carcerală (1): Valeriu Gafencu" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLII) – "Adevăr, Biserică, ecumenism" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLIII) – "De la un tînăr cititor al Punctelor cardinale" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLIV) – "Poezia carcerală (2): Radu Gyr" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLV) – "Paul Goma – lupul singuratic" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLVI) – "Biserica şi Securitatea" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLVII) – "Poezia carcerală (3): Nichifor Crainic" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLVIII) – "De la ecumenism la apostazie" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CXLIX) – "Taina decadenței" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CL) – "Dezbatere A.Z.E.C.: Cazul Nicolae Corneanu" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CLI) – "Cele două Românii (XV)" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CLII) – "De ce Bram Stoker aici?!" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CLIII) – "Despre dreptul de proprietate într-o perspectivă ortodoxă" (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CLIV) – "Interviu cu regizorul Nicolae Mărgineanu..." (2008)
* Antologia Punctelor cardinale (CLV) – "Dezbatere A.Z.E.C.: Pașapoartele biometrice..." (2009)
* Antologia Punctelor cardinale (CLVI) – "Sufletul românesc între Răsărit și Apus: V. O viziune românească a existenței" (2009)
* Antologia Punctelor cardinale (CLVII) – "Gabriel Constantinescu: 3 răspunsuri pe lună [august]" (2009)
* Antologia Punctelor cardinale (CLVIII) – "De vorbă cu Claudiu Târziu" (2009)
* Antologia Punctelor cardinale (CLIX) – "O potaie gureșă" (2009)
* Antologia Punctelor cardinale (CLX) – "Chestiunea țigănească..." (2010)
* Antologia Punctelor cardinale (CLXI) – "Interviu cu d-l Ilie Berghezan..." (2010)
* Antologia Punctelor cardinale (CLXII) – "Gabriel Constantinescu (1921-2010)" (2010)
* Antologia Punctelor cardinale (CLXIII) – "Nicu Naum: Prezent!" (2010)
* Antologia Punctelor cardinale (CLXIV) – "Memoriile istoricului Vasile Netea" (2010)
* Antologia Punctelor cardinale (CLXV) – "Interviu cu d-l Zaharie Urdea..." (2010)
* Antologia Punctelor cardinale (CLXVI) – "Atitudinea Mîntuitorului față de Legea Vechiului Testament" (2010)