UN OM, O CARTE (III)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Ediţia din 2012

ANDREI (ANDRÉ) SCRIMA:

TAINA RUGULUI APRINS

I

Evenimentul editorial românesc al anului 1996 a fost, probabil, apariţia la Editura Humanitas (în colecţia "Terra Lucida", coordonată de d-l Andrei Pleşu) a volumului Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană, semnat de părintele André Scrima [1], una dintre figurile cele mai reprezentative ale grupării spirituale închegate pe vremuri la Mănăstirea Antim din Bucureşti şi cunoscute mai tîrziu sub numele de Grupul "Rugului Aprins" (pentru semnificaţia denumirii respective [2], a se vedea, în volumul părintelui Scrima, mai ales p. 164 şi urm.). Ediţia este îngrijită de d-na Anca Manolescu şi strălucit prefaţată de d-l Andrei Pleşu (care, împreună cu d-l Horia-Roman Patapievici, i-a făcut şi o excelentă prezentare televizată, în august 1996). Portretul părintelui Scrima, schiţat de directorul Dilemei cu mînă sigură şi cu geniul detaliului esenţial, constituie o memorabilă pagină literară:

"Aveam înainte un personaj greu de «sistematizat», o fizionomie alcătuită din sclipiri evanescente, ca lacurile lui Monet. Cosmopolit şi totuşi român, călugăr şi totuşi om de lume, ortodox, dar cu o anume aromă iezuită, Andrei Scrima recită îndelung din Djalal ed-din Rûmi şi din Rilke, din Emily Dickinson şi Ion Barbu, din Upanişade şi din Evanghelie. Se desfată de pitorescul unor vechi şi rare cuvinte neaoşe, dar vorbeşte cu un cochet accent franţuzesc. Invocă astrofizica, genetica modernă sau topologia ca pe nişte domenii la îndemînă, fredonează cîntece ruseşti şi îşi încheie conversaţiile telefonice cu o sintagmă arabă. Poate fi surprinzător de galant, atent la vestimentaţie, pieptănătură şi bune maniere, dar poate fi şi tăios, sarcastic, autoritar. Cînd inadecvat, cînd plin de à propos, cînd generos şi discret, cînd capricios şi de o abundentă auto-referenţialitate, el are ceva de «copil-minune», de «premiant euforic», cîştigător al tuturor «olimpiadelor». Discursul său e imens răsplătitor, dar, simultan, născător de frustrare. Fraza e plină de intercalări nesfîrşite şi de volute baroce, aşa încît revelaţia, «poanta», divulgarea ideii vin tîrziu şi te găsesc, uneori, epuizat. Introducerile sînt ample, serpentinate, capacitatea de a amîna enunţul lămuritor e, practic, infinită. Pe întreg parcursul său, această incomodă retorică  e însă însoţită de o erudiţie fermecătoare, de intuiţii, rafinamente şi vopluptăţi spirituale fără egal. Competenţa cărturărească e dublată, în chip neaşteptat, de o sensibilitate existenţială puţin obişnuită, de fineţuri sufleteşti care merg de la simpla candoare pînă la sondajul ameţitor în măruntaiele interlocutorului. Iată, pe scurt, portretul cuiva care poate stîrni, rînd pe rînd sau de-a valma, admiraţia, curiozitatea, perplexitatea, iritarea şi dragostea".

II

Prima secţiune a volumului ("Întîlniri în jurul unui pelerin străin") cuprinde o subtilă şi profundă exegeză spirituală a scrisorii testamentare (v. pp. 21-24) lăsate în 1946 de părintele Ioan cel Străin (Ivan Strannik) [3] – Ioan Kulîghin, duhovnic al fostului mitropolit al Rostovului, "un rus aflat în bejenie la Bucureşti, [...] pe atunci autoritarea spirituală a Antimului, punctul lui de coagulare duhovnicească", scrie prefaţatorul.

Darul hermeneutic al părintelui Scrima este fascinant; textul impresionează (şi, mai ales, convinge) atît sub aspect duhovnicesc, cît şi sub aspect cultural, reprezentînd partea cea mai interesantă şi mai "procopsitoare" a cărţii. Într-o ortodoxie handicapată de un tip de discurs desuet, stereotip şi adesea acultural, părintele Scrima aduce un limbaj şi un suflu nou, pe linia deschisă de un N. Steinhardt. Dincolo de învierea figurii duhovniceşti a părintelui Ioan cel Străin, se conturează icoana ortodoxă a "stareţului" şi întregul scenariu creştin al "iniţierii" duhovniceşti ("Calea" luminată de "Pronia dumnezeiască"), nu fără pertinente conexiuni cu alte tradiţii religioase (autorul este, între altele, şi un temeinic cunoscător al Indiei şi al Islamului). De un mare interes sînt precizările şi distincţiile terminologice (cu apel – dincolo de o deosebită sensibilitate pentru limba română – la limbile greacă, latină, ebraică, arabă şi sanscrită). Se simte o bună înrudire cu demersurile filosofico-lingvistice ale lui Constantin Noica şi ale "şcolii" sale (de pildă, distincţiile fundamentale între "impersonalizare" şi "depersonalizare", între "limite" şi "limitări" – mai ales pp. 41-45). "Părintele spiritual" (asupra căruia va reveni în ultima parte a cărţii) nu se confundă cu ipostazele lui "exterioare": "... această funcţie e, prin esenţă, non-instituţionalizabilă («nevrednicul vostru părinte») şi ne-sedentarizabilă. Ea se menţine într-o ireductibilă singularitate faţă de alte structuri, categorii, funcţiuni înrudite, cu care nu se poate însă confunda: de pildă, cea de duhovnic în sensul de confesor – administratorul, foarte important, al tainei mărturisirii – sau cea de director de conştiinţă, funcţiuni extrem de preţioase, însă nu identice cu cea a părintelui spiritual" (pp. 44-45). Ce este atunci, mai exact, părintele duhovnicesc? Să-l ascultăm pe exeget: "Părintele duhovnicesc ilustrează un domeniu al fiinţei, o condiţie a ei, echivalentă categoriei de «trimis». E o categorie aflată dincolo de orice determinare spaţio-temporală. Starea şi mişcarea sînt, înlăuntrul ei, simultane. Părintele duhovnicesc – asemenea îngerului – stă ca trimis (sedebit solitarius et tacebit, trecerea se consumă dincolo de tăcere; «stă» şi «trece»). E un trimis statornic. E, aşadar, o combinaţie paradoxală între itineranţă şi sedentaritate [...]. Caracteristica specifică a trimisului e aceea că e «trecător»: trece şi lasă o urmă care te trece spre un alt statut. Numai ceea ce se mişcă, ceea ce trece, lasă o urmă. Şi orice text sacru, de pildă textul pe care îl analizăm, e urma a ceva ce nu mai e de faţă (sau care, de faţă fiind, n-are identitate proprie [pentru că s-a «dez-apropriat», s-a «im-personalizat»]. Ce îţi trece cel care trece? Îţi trece tradiţia (paradosis, ceea ce se dă «pe deasupra» – para –, nu după o mecanică liniară)" (p. 48). El este, conchide autorul, o expresie a "apofatismului existenţial" (v. pp. 49-51), specific tradiţiei ortodoxe.

III

A doua secţiune a volumului ("Timpul Rugului Aprins. Grupul de la Antim") reface pe scurt traseul uneia dintre cele mai fascinante experienţe spirituale petrecute în sînul lumii ortodoxe moderne Autorul îşi recomandă textul drept "un récit impersonal": récit d'une expérience ce începe balzacian, cu o descriere a vechiului Antim şi a împrejurimilor, nu fără un fior de nostalgie romantică. Este evocată apoi figura întemeietoare a lui Antim Ivireanul [4], înainte-mergătorul în absolut al "Rugului Aprins", ce pare a-şi fi găsit o nouă întrupare peste veacuri în personalitatea atît de complexă a poetului şi marelui înduhovnicit Sandu Tudor [5] (pe numele adevărat Alexandru Teodorescu, devenit monahul Agaton, iar mai tîrziu – după primirea schimei mari şi prima detenţie sub comunişti – ieroschimonahul Daniil, autorul Imnului Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului, editat postum la Madrid, în 1983 [6]), "acela care, de la primul început, a însufleţit şi a călăuzit, în felul lui inimitabil, căutările şi aşteptarea celor ce descopereau Antimul" (p. 118). Este arătat modul în care s-a constituit gruparea de la Antim (începînd încă din anii '30, dar consolidîndu-se mai ales în anii imediat următori războiului) şi ne trec pe dinainte, înviaţi de pana părintelui Scrima, Benedict Ghiuş, Alexandru "Codin" Mironescu, Constantin Joja, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, din nou Ioan Kulîghin, dar şi, într-un plan secund, un Paul Sterian, un Ioan Marin Sadoveanu, un Alexandru Elian, un Dumitru Stăniloae, un Constantin Noica, un Ion Barbu etc. (surprinzător de şterse apar figurile părintelui Sofian Boghiu şi părintelui Petroniu Tănase). O bună parte din elita interbelică a gravitat, în acei ani, în jurul Antimului; unii au făcut acolo un ultim "popas spiritual" înaintea întemniţării (de altfel, în 1958, Securitatea intervine în forţă şi este instrumentat procesul aşa-zisului "Lot Teodorescu Alexandru şi alţii", soldat cu numeroase condamnări). Cititorul simte pulsul infernal al epocii, dar şi triumful ultim al spiritului; "teroarea istoriei" este biruită de Logos – dacă nu în afară, în orice caz pe dinlăuntru. Aşa cum spune părintele Scrima, "predania isihastă" deschide spre "un orizont propriu-zis meta-fizic; l-am transpune în româneşte, conform traducerilor patristice, prin supra-fiinţial. În el converg doctrină, trăire contemplativă, experiemţă spirituală – situate peste entropia inerentă a tot ce se manifestă şi se rosteşte în fiinţă. Am putea risca o formulare de tipul următor: «În sinea şi destinalitatea lui, Răsăritul este metafizic... ». De aceea, tradiţia sa poate aştepta – retrasă: apofatic" (p. 169).

IV

A treia secţiune a cărţii ("Maestru şi discipol în Răsăritul creştin") reprezintă versiunea românească (realizată de d-na Anca Manolescu) a unui studiu apărut în volumul colectiv Le Maître Spirituel selon les Traditions d'Occident et d'Orient (Paris, 1983). Textul este mai degrabă o utilă antologie comentată de fragmente patristice pe tema enunţată în titlu, revenind într-o manieră mai sintetică asupra problematicii din prima secţine.

În partea finală, este evidenţiată resurecţia filocalică şi isihastă din secolul al XVIII-lea răsăritean (cu Nicodim Aghioritul, Vasile de la Poiana Mărului şi Paisie Velicikovski), ajungîndu-se pînă la faimoasa convorbire cu Motovilov a Sfîntului Serafim din Sarov (reprodusă pe paginile 199-205). 

Pe ultima porţiune a scrierii părintelui Scrima revin, într-un fel de pioasă circularitate, figura şi mesajul părintelui Ioan cel Străin, care rămîne marele "personaj" al cărţii, arzînd fără să se mistuiască în eternitatea "supra-fiinţială" a Rugului Aprins... "Or, setea Duhului este fără de saţiu şi nimic nu o poate covîrşi; iar cu cît harul Lui se revarsă în fiinţă, cu atît mai mult aceasta creşte şi se împlineşte" (p. 207) [7].

Răzvan CODRESCU

[1] Andrei Scrima s-a născut la 1 decembrie 1925 (iar nu în 1930, cum apare în prefaţa primei ediţii a cărţii), la Gheorgheni (în perioada interbelică: judeţul Ciuc), din părinţi aromâni. A studiat, la Bucureşti, Literele (1943-1948) şi Teologia (1949-1956). A fost, la Catedra de Logică şi Filosofie a Universităţii Bucureşti, asistentul lui Anton Dumitriu, care l-a introdus în mediul Mănăstirii Antim şi al Rugului Aprins. În 1950 intră ca novice în Mănăstirea Neamţ, apoi lucrează o vreme cu părintele Bartolomeu Valeriu Anania la Biblioteca Patriarhiei, iar în 1956 e tuns în monahism de părintele Benedict Ghiuş la Mănăstirea Slatina. Patriarhul Justinian Marina îl foloseşte ca translator şi secretar, iar în 1956 îi înlesneşte o bursă la Institutul Ecumenic de la Geneva, unde scrie Simple reflecții despre comunism (ce nu s-au editat decît postum) şi de unde nu mai revine în ţară. În 1960 a obţinut cetăţenia franceză, iar în anul următor îl cunoaşte la Paris pe Patriarhul Athenagoras I al Constantinopolului, care-l va trimite ca reprezentant al său la Conciliul II Vatican. El avea să pregătească şi istorica întîlnire din 1964, de la Ierusalim, dintre Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Athenagoras I. A revenit definitiv în România în 1995 şi a trecut la Domnul pe 19 august 2000, fiind înmormîntat la Mănăstirea Cernica.

[2] Cu originea în Ieşirea 3, 2.

[3] O altă versiune românească a acelaiaşi scrisori poate fi citită în Alexandru Mironescu, Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998, pp. 3-5, sau în Cuviosul Ioan cel Străin (Din arhiva Rugului Aprins), Editura Anastasia (Col. "Comorile Pustiei" – 28), Bucureşti, 1999, pp. 101-104.  

[4] Sfîntul Ierarh Martir Antim Ivireanul s-a născut în Gruzia (Iviria) în jurul lui 1650, a venit în România cu Constantin Brîncoveanu în 1689, a învăţat perfect româneşte şi a ajuns Mitropolit al ţării, iar turcii l-au martirizat în 1716. Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rîndul sfinţilor în 1992, cu data prăznuirii pe 27 septembrie. 

[5] Născut în 1896, la Bucureşti, şi mort în temniţa comunistă de la Aiud (17 noiembrie 1962), fără să se ştie locul unde a fost îngropat.

[6] Cf. acum Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Imnul Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, cu fotocopia manuscrisului definitiv şi comentariile autorului, ed. Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, sau Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Acatiste..., prima ediţie integrală, îngrijită de Alexandru Dimcea şi Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, Bucureşti, 2009, p. 141 şi urm. (text precedat de comentarii).

[7] Din 1996 încoace, bibliografia privitoare la "Rugul Aprins" a crescut considerabil, dar cartea regretatului Andrei Scrima îşi păstrează întîietatea referenţială, întruchipînd cel mai bine osmoza spiritualitate-cultură atît de caracteristică mişcării din jurul Antimului, ce-şi aşteaptă încă vrednicii continuatori. (Cu spiritualitatea/duhovnicia pretindem a sta bine. Cu cultura stăm mai prost...) Textul de mai sus - fără note de subsol - a apărut iniţial în România literară din ianuarie 1997 (p. 19, sub semnătura Adolf Crivăţ-Vasile).