C. CHIRVASIU ÎNTREABĂ, R. CODRESCU RĂSPUNDE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

În ultima vreme, dezamăgiți de superficialitatea și imunditatea care ne-a inundat împrejurul, tot mai mulți reprezentanți ai intelectualității și ai spiritualității românești își anunță demisia din agora. Acum cîțiva ani, scriitorul Răzvan Codrescu a făcut același lucru într-o discreție deplină. Licențiat al Facultății de Litere din cadrul Universității bucureștene, profesor, publicist și editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-șef al Editurii Lumea Credinței, vicepreședinte al Asociației Ziariștilor și Editorilor Creștini, autor a cinci cărți de poezii și a unsprezece volume de eseuri (de la „Spiritul dreptei”, în 1997, la „Eminescu şi credinţa”, în 2013), traducător al „Infernului” lui  Dante Alighieri (volum apărut în anul 2006) şi al „Integralei operei poetice" a Sfîntului Ioan al Crucii (în anul 2003, în colaborare cu hispanista Anca Crivăţ), Răzvan Codrescu a decis să denunțe, prin asumarea absenței personale din spațiul public contemporan, această „«lume pe dos», înstrăinată și de Dumnezeu, și de propriile  ei temeiuri istorice și morale, ba și de propria «animalitate». […] Cea mai urîtă, probabil, dintre lumile posibile”. (C. C.)

Interviu cu scriitorul Răzvan Codrescu (I):

„Sîntem o țară masiv descreștinată!”

„Tot ce ține de credință este receptat ca «medieval» și scandalos. De «preacurviile» curente […] nu se mai sinchisește nimeni”

Iulia Ionescu, o elevă eminentă a Liceului „Sf. Sava”, din Capitală, dispare de-acasă. După modul dezastruos în care s-au mobilizat și au acționat în cazul accidentului din Munții Apuseni, autoritățile „se încordează” și fac o demonstrație de forță aproape fără precedent. Iar  fata e descoperită în trenul cu care se întorcea în București, de la Mănăstirea Sihăstria Rarăului. Ioan Larion Nicolae, starețul de-acolo, este acuzat că a găzduit ilegal o minoră și că i-a mințit pe polițiști în legătură cu asta, Visarion Alexa, duhovnicul fetei, este înfierat prin ziare că nu le-a dezvăluit părinților intențiile Iuliei, BOR - că a dezinformat în legătură cu prezența liceenei la vreuna dintre mănăstirile Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților. Un scandal cam artificial și disproporționat, întreținut de media, însă în urma căruia nu s-a pierdut ocazia să se ridice din nou problema oportunității educației religioase: vocalul deputat Remus Cernea a cerut din nou înlocuirea religiei cu etica în programele școlare. Sau - clasica deja! - problemă a substituirii confesiunii duhovnicești cu ședințe de consiliere psihologică. Unde credeți că s-au săvîrșit erori în această succesiune de întîmplări? Ce să caute anchetatorii în relația dintre duhovnic și fiii sau fiicele sale duhovnicești?

O presă deopotrivă incultă şi nesimţită a dat buzna cu bocancii în intimitatea inefabilă şi diafană a unei copile de 15 ani. Nu am suficiente date ca să-mi dau seama în ce măsură aşa-zisa „fugă” la mănăstire se explică prin chemarea ei lăuntrică pentru viaţa monahală sau prin criza de comunicare cu familia şi anturajul. Oricum, nu e treaba mea, nici a presei sau a opiniei publice în general. Ba nici măcar a şcolii sau a altor instituţii oficiale. În ce priveşte familia, lucrurile sînt mai delicate şi reglajul nu poate veni decît din interior. Rolul-cheie, în contextul dat, cred că îi revine duhovnicului, părintele Visarion Alexa, pe care-l cunosc bine şi în care am toată încrederea. Cazul Iuliei a fost, din păcate, ca un revelator al realei noastre stări duhovniceşti: trăim într-o ţară în care numai 2% se declară atei, în care aproape 90% „se dau” ortodocşi, în care se predă (cu chinuri, ce-i drept) religia în şcoli şi în care numărul de biserici şi mănăstiri nou construite îl întrece, proporţional, chiar şi pe cel din Rusia post-sovietică, dar realitatea atestată de astfel de episoade (de la cazul Tanacu încoace) este mai mult decît îngrijorătoare: sîntem de fapt, dincolo de statistici şi „butaforii”, o ţară masiv descreştinată, în care tradiţia, viaţa bisericească şi exigenţele sufletului religios nu se mai bucură de nici o înţelegere adecvată şi de nici o simpatie publică, aproape ca şi în Occidentul mai demult secularizat (şi pe care e simptomatic că din ce în ce mai mulţi dintre noi şi-l cred şi şi-l iau drept măsură, inclusiv pe plan spiritual, unde e vai de capul lui). Faptul se vede mai bine la nivelul presei laice, al clasei intelectuale şi al clasei politice (care au în mai mare măsură posibilitatea exprimării publice), dar situaţia nu e cu mult alta nici în rîndurile mai largi ale populaţiei (dovadă chiar cazul familiei Iuliei şi al anturajului acesteia). Pînă la urmă, la ce atîta panică şi indignare? Fata s-a dus cîteva zile la o mănăstire, nu la vreun bordel; nu-i o neisprăvită, ci o elevă eminentă, cu sensibilitate cultural-religioasă şi asumată îndrumare duhovnicească, nu tocmai lesne de găsit în generaţia ei; în orice caz, rezultă a fi mult mai deşteaptă şi mai responsabilă decît majoritatea fîrţîngăilor şi piţipoancelor din presa de scandal de la noi, care au făcut o fixaţie pe problemele bisericeşti, de care altminteri sînt complet pe dinafară. Tot ce ţine de credinţă şi de viaţa întru Hristos este receptat ca „medieval”, nefiresc, scandalos, pe cînd de vulgaritatea incomensurabilă a vieţii publice şi de toate „preacurviile” curente (mergînd pînă la perversiune) nu se mai sinchiseşte aproape nimeni (necum să se „scandalizeze”), receptîndu-le drept „moderne” (deci pasabile şi normale, conform unei mentalităţi acefale, de stupizi şi imunzi pioni ideologici)! O „lume pe dos”, înstrăinată şi de Dumnezeu, şi de propriile ei temeiuri istorice şi morale, ba şi de propria „animalitate” (vorba lui Topîrceanu: „Omului îi trebuie o mare doză de nesimţire ca să nu roşească în faţa porcului!”). Cea mai urîtă, probabil, dintre lumile posibile (şi faţă de care - o spun eu, anticomunistul radical - pînă şi comunismul, cu toate tarele lui, era mai structurat şi mai sănătos!).

„Pe Irina Cornici (o biată pripășită la mănăstire, iar nicidecum «măicuță»), nu au omorît-o «exorcizatorii», ci medicii!”

Un alt caz de înfierare prin presă: întemnițarea, pentru omor din culpă, a preotului Daniel Corogeanu și a măicuțelor de la Mănăstirea Sfînta Treime din Tanacu, după moartea, în timpul unei slujbe de dezlegare, a tinerei Irina Cornici. Patru măicuțe au fost aruncate după gratii „pentru lipsire de libertate în mod ilegal, urmată de moartea victimei”. Corogeanu a fost caterisit, condamnat la șapte ani de închisoare și a fost eliberat condiționat, după ce a executat două treimi din pedeapsă. Iată că, de curînd, o anchetă a BBC dezvăluie că Irina Cornici nu ar fi murit din cauza agresiunii la care ar fi fost supusă de preot, ci după ce a fost injectată cu șase fiole cu adrenalină, în ambulanța care o transporta la spital. A contribuit la această dramă lipsa de experienență spirituală a preotului, faptul ignorat de acesta că tradiția spune că astfel de slujbe se fac în prezența a cel puțin trei preoți, zelul măicuțelor?

În „cazul Tanacu”, aspectul cel mai reprobabil mi se pare pripa, laşitatea mincinoasă şi lipsa de solidaritate a oficialităţilor bisericeşti, care au „manageriat” dezastruos problema, sugestionînd justiţia spre o ostilitate de fond şi dînd apă la moara unei prese descreştinate şi dezbisericite. Pînă la urmă, celor de la Tanacu le-au făcut dreptate - nu în justiţie, dar în conştiinţa publică - nu oamenii Bisericii, cum s-ar fi cuvenit, ci... artiştii laici, prin romane jurnalistice (Tatiana Niculescu Bran), teatru (Andrei Şerban) şi film (Cristian Mungiu), reuşind chiar o bună audienţă internaţională. Sigur că părintele Corogeanu, indiscutabil bine intenţionat, s-a întins cumva mai mult decît îi era plapuma (conform vîrstei şi experienţei sale duhovniceşti), ba chiar s-a mîndrit să-l înfrunte pe dracul, iar dracul i-a venit de hac... Nu s-a abătut însă, în principiu, de la tradiţiile şi practicile exorcizatoare încetăţenite în toată Ortodoxia, ba şi în Occident (cum o atestă chiar industria cinematografică). Acum, slavă Domnului, sînt în libertate - şi părintele, şi măicuţele -, dar anii de puşcărie făcuţi pe nedrept nu-i mai poate şterge nimeni şi nimic. Cît despre „dezvăluirile” BBC-ului, ele nu aduc nimic esenţial nou: domnul doctor Pavel Chirilă (şi n-a fost singurul) a atras atenţia, în acelaşi sens, încă din vremea cînd procesul era pe rol. Pe Irina Cornici (o biată pripăşită pe lîngă frageda mănăstire, iar nicidecum „măicuţă”, cum au numit-o papagalii presei laice) nu au omorît-o „exorcizatorii”, ci medicii, care au pasat-o de colo pînă colo înainte de a se lua cunoscutele măsuri mănăstireşti, iar în cele din urmă, pe Salvare, i-au administrat o doză fatală de adrenalină, cam de cîteva ori mai mare decît ar fi putut suporta un om normal. A fost să fie o tragedie, din care s-ar cuveni să înveţe fiecare cîte ceva, de la vlădică pînă la opincă.

 

„Se manifestă un întreg fenomen psihotic: căutarea maniacală de moaște și cinstirea lor în afara regulilor și dispozițiilor bisericești”

Alt exemplu: scandalul mediatic al deshumării părintelui Gheorghe Calciu, la Mănăstirea Petru-Vodă, din județul Neamț. Ce s-ar fi întîmplat dacă nu ar fi reieșit la lumină avertismentul testamentar al părintelui Calciu către părintele Justin Pîrvu, dacă starețul Hariton ar fi fost mai puțin ferm cu „vînătorii de moaște” și dacă avocatul Andrei Calciu nu amenința cu tribunalul, acuzînd „profanarea de morminte”? Cînd interviul acesta va fi fost apărut, cartea dumneavoastră despre „cazul Calciu” va fi văzut deja şi ea lumina tiparului. Dați-mi, vă rog, cîteva repere de abordare a speței, dezvoltate acolo.  Incidentul mi-a adus aminte de un caz aproape similar: cel al preotului Ilie Lăcătușu, deshumat în septembrie 1998. Arhiepiscopia Bucureștilor a luat la cunoștință despre descoperirea trupului neputrezit și binemirositor, a deschis un dosar de canonizare. Părintelui i s-au făcut slujbe de dezlegare, regizorul Cornel Ciomîzgă a realizat filmul documentar „Semne”. Astăzi, fără să fie canonizat încă, trupul este expus, într-un sicriu de sticlă, în aceeași criptă de la cimitirul din Giulești. Maestrul Sorin Dumitrescu atrage atenția că „la nivel ontologic, icoanele și moaștele sînt forme echivalente”. Ambele sînt niște „morfologii cuvîntătoare”, „făpturi ale unei cărni schimbate în cuvinte, ale unei cărni devenite discurs”, adică, pe scurt, „carne-text”. Dumneavoastră vorbiți despre o „psihoză a moaștelor”, care „se învecinează mai degrabă cu superstiția idolatră, decît cu dreapta credință”. Lăsînd la o parte orice fel de excese pietiste, totuși, de ce sute de mii de oameni vin să se roage la moaștele Sfintei Parascheva, la moaștele Sfîntului Dumitru, Izvorîtorul de mir, la moaștele Sfintei Mucenițe Filofteia sau la alte nenumărate moaște?

Cultul moaştelor este încetăţenit de aproape două mii de ani în toată lumea creştină. Nu este cu nimic neavenit. A existat şi există însă primejdia unor exagerări, pe care Biserica s-ar cuveni să le prevină sau să le amendeze cu mai multă transparenţă, răspundere şi fermitate, mai ales în vremuri decăzute ca ale noastre, cînd pietatea riscă în mai mare măsură să alunece spre sminteală. Părintele Calciu însuşi s-a pronunţat limpede asupra acestor lucruri chiar în pragul morţii şi aproape că „a profeţit” ce avea să se întîmple, iată, la șapte ani de la îngroparea sa. Cei interesaţi de detalii şi de lămuriri principiale au acum la îndemînă micul documentar pe care l-am îngrijit la Editura Christiana: Dezgroparea Părintelui Calciu. Dosarul unui abuz. Am încercat să contrabalansez, ca unul ce am fost printre apropiaţii părintelui şi îi preţuiesc cu evlavie memoria, delirurile presei senzaţionaliste (de data aceasta e vorba mai cu seamă de televiziuni) şi inflaţia zvonisticii curente, în condiţiile în care dinspre forurile bisericeşti nu s-a formulat nici un mesaj clar pentru cei aflaţi în confuzie, nici cît părintele a fost dezgropat (şi uscat cu aeroterma în chilia părintelui Iustin!), nici după reînhumarea sa (ce pare a se fi făcut mai mult sub presiunea ameninţărilor cu darea în judecată decît a fricii de Dumnezeu şi de rigorile Ortodoxiei). Pînă la urmă nu-i în discuţie numai cazul de ultimă oră al dezgropării abuzive a părintelui Calciu, ci un întreg fenomen psihotic: căutarea maniacală de moaşte şi cinstirea lor în afara regulilor şi dispoziţiilor bisericeşti (un fel de pornire obsesivă şi aproape magică de „a pipăi sfinţenia” cu tot dinadinsul!). Or, cum spunea însuşi părintele Calciu, „nu toţi sfinţii devin moa­şte. Dumnezeu lucrează prin diverse haruri pe care le pune în anumiţi oameni. Moaştele sînt numai un fel de manifestare a divinităţii”, iar nicidecum criteriu sine qua non al sfinţeniei. În ce priveşte osemintele părintelui Calciu, aşa cum am spus-o şi am repetat-o, nu se poate afir­ma, în momentul de faţă, că ar fi vorba nici de moaşte, nici de false moaşte: aceasta se va limpezi în timp, cu voia lui Dumnezeu şi cu auto­ritatea insubstituibilă a Bisericii. Dar faptul de a nu a­vea osemintele validate ca moaşte nu-i ştirbeşte cu ni­mic sfinţenia şi eventualul drum spre sinaxare: el ră­mîne o mare figură martirică a secolului XX, înconju­ra­tă tot mai vizibil de căldura evlaviei populare. Nu toţi sfinţii au moaşte, iar un sfînt fără moaşte nu e mai pu­ţin sfînt.

Interviu cu scriitorul Răzvan Codrescu (II):

„Sfinţenia nu se măsoară cu criterii politice, 

nici martirajul pentru Hristos 

nu se anulează prin ele!”

„Cinstim în Valeriu Gafencu nu pe adeptul în tinereţe al unei direcţii  politice, ci pe mărturisitorul jertfelnic de mai tîrziu”

Știu că, de foarte puțină vreme, ați încheiat lucrul la o enciclopedie a „sfinților închisorilor”. Despre canonizarea lor, Biserica Ortodoxă Română încă păstrează tăcere, în condițiile în care Rusia de după Stalin și-a canonizat mult peste o mie de martiri uciși de „ciuma roșie”, începînd cu țarul Nicolae și cu familia sa. Consiliul local Tîrgu Ocna a inițiat recent un proiect de hotărîre privind retragerea titlului de cetățean de onoare lui Valeriu Gafencu, dar gestul a eșuat pe muchie de cuțit, după ce s-a lăsat cu proteste în stradă. Se pare că inițiativa a fost susținută din umbră de Institutul „Elie Wiesel”. De ce, atîta vreme cît în biografia lui Gafencu rămîne luminoasă vindecarea pastorului Richard Wurmbrand datorită streptomicinei pe care acest „sfînt al închisorilor” i-a dăruit-o, expunîndu-se chiar pe sine morții? Deși trupul lui zace pierdut într-o groapă comună de la Tîrgu Ocna, există deja un acatist al Sfîntului Nou Mucenic Valeriu, chipul său apare zugrăvit în icoane, i s-au dedicat texte hagiografice. Să fie toate acestea semnele unui viitor „dezgheț” al BOR în ceea ce privește această chestiune?

E mult spus „o enciclopedie”. E un volum de aproape 400 de pagini, cu cam tot ce s-a publicat pe această temă, din 2003 pînă astăzi, în revista Lumea Credinţei. E prezentat şi cadrul general al problemei, şi un număr de 30 de figuri martirice, şi clericale, şi mireneşti, dintre care nu lipsesc (încerc să urmez ordinea alfabetică) Bartolomeu Valeriu Anania, Arsenie Boca, Sofian Boghiu, Gheorghe Calciu, Adrian Făgeţeanu, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Arsenie Papacioc, Iustin Pîrvu, Dumitru Stăniloae, N. Steinhardt, Daniil Sandu Tudor, Petre Ţuţea sau Mircea Vulcănescu. „Sfinţii închisorilor” este o formulă care pendulează între realitate şi metaforă, pornind de la cel căruia i s-a spus mai întîi „Sfîntul închisorilor”: marele înduhovnicit Valeriu Gafencu, mort în temniţa-sanatoriu de la Tîrgu Ocna, în 1952. În ce-l priveşte şi pentru că a venit vorba, nedreapta campanie evreiască împotriva lui, regizată de Institutul „Elie Wiesel”, e mai puţin reprobabilă decît conformismul laş al oficialităţilor româneşti (inclusiv bisericeşti), gata să marşeze, acefal şi nevertebrat, la orice manevră antinaţională şi anticreştină. Evreilor ar trebui să li se spună deschis că nu au nici un drept să ne indice nouă pe care eroi sau martiri ai neamului nostru să-i cinstim şi pe care nu (sub pretext de legionarism sau de orice altceva), aşa cum nici noi n-am avea dreptul să le indicăm lor pe care eroi şi martiri naţionali să şi-i cinstească şi pe care nu (sub pretext, să zicem, că ar fi fost comunişti, sionişti sau francmasoni). Fiecare şi-i ştie şi e liber să şi-i preţuiască pe ai lui, după cum îi dictează conştiinţa. Că Gafencu ar fi fost legionar? N-a fost decît „frate de cruce”, ca mai toată floarea generaţiei lui, dar e drept că a îmbrăţişat acele principii legionare care se potriveau creştinismului, dovedit pînă la urmă adevărata lui vocaţie. Sfinţenia nu se măsoară cu criterii politice, nici martirajul pentru Hristos nu se anulează prin ele. Noi cinstim în Valeriu Gafencu nu pe adeptul în tinereţe al unei direcţii politice, ci pe mărturisitorul jertfelnic de mai tîrziu, a cărui probitate morală şi iluminare mistică le mărturisesc toţi cei ce l-au cunoscut direct (cum a fost, printre atîţia alţii, şi cazul pastorului Wurmbrand) sau indirect (cum a fost, printre atîţia alţii, şi cazul lui N. Steinhardt), precum şi tot ce ne-a rămas din însemnările şi dialogurile sale spirituale din anii de recluziune. Şi în situaţia lui Valeriu Gafencu se află şi mulţi alţii, legionari şi nelegionari, de la un Mircea Vulcănescu (mort la Aiud, în 1952) pînă la un Daniil Sandu Tudor (mort tot la Aiud, în 1962) sau pînă la o Mihaela Iordache (moartă în temniţa de femei de la Ciuc, în 1963). Este, în tragicul secol XX românesc, un întreg capital de suferinţă şi jertfă pentru Cruce şi Neam, faţă de care rămînem perpetuu datori, în faţa oamenilor, dar mai ales în faţa lui Dumnezeu. Şi dacă ruşii au canonizat deja mult peste o mie de neomartiri ai Gulagului, nădăjduim şi noi că vom avea, mai devreme sau mai tîrziu, măcar cîţiva neomartiri români nu numai în cer şi în suflete, dar şi în sinaxar. Cu sau fără voie de la Institutul „Elie Wiesel” (care pînă acum nu a reuşit să facă decît proba propriei neruşinări).

 

 „Liberalismul nu este şi nu poate fi o dreaptă autentică, ci mai degrabă l-aş defini ca pe un fel de  «dreaptă a stîngii»”

Domnule Codrescu, ce legătură poate exista între Ortodoxie și ideea de dreaptă politică? Aceasta din urmă este asimilată, de obicei, sub „binecuvîntarea” Occidentului, exclusiv cu doctrina liberală. Dumneavoastră încercați să aduceți în „terapie intensivă” ideea unei drepte național-creștine. Ce șanse ar mai putea avea o asemenea orientare  pe actualul eșichier politic, împărțit de multă vreme între o dreaptă liberală și o social-democrație, și de unde ideea de naționalism a fost diluată pînă la extincție de către globalizare?

Ştiţi bine că în secolul al XIX-lea împărţirea era clară: conservatorii erau „albii”, elita boierească pămînteană, dreapta vremii (tradiţionalistă, organicistă, principial creştină), iar liberalii erau „roşii”, elita burgheză cosmopolită, stînga vremii (în mai mare măsură tributară spiritului masonic - ideologizant şi laicizant). Ulterior, lucrurile relativizîndu-se şi dreapta tradiţională intrînd - şi pe mîna ei (în Apus, mai ales excesele fascismului; la noi, mai ales excesele legionarismului), şi pe mîna adversarilor (propaganda mistificatoare a stîngii, idiosincraziile evreieşti etc.) - într-un lung impas istoric, liberalismul a ajuns să ocupe în mare parte spaţiul politic de la dreapta, mai ales în opoziţie cu comunismul şi social-democraţia. El nu este şi nu poate fi însă o dreaptă autentică, ci mai degrabă l-aş defini ca pe un fel de „dreaptă a stîngii”. Liberalismul, în toate ipostazele lui, e prea materialist şi prea laicizant spre a se putea recomanda ca dreaptă propriu-zisă, ca să nu mai vorbesc de raportul lui problematic cu naţionalul. Or, dreapta fără primatul valorilor moral-spirituale, fără angajare naţională şi fără respectul tradiţiei (vorbesc de tradiţie, care e vie şi creatoare, nu de tradiţionalism, care nu-i decît forma osificată a tradiţiei) nu mai este dreaptă. Că liberalismul este mult mai aproape de stînga se vede şi din coabitarea lui la noi, în cadrul fostei USL, cu social-democraţia (în realitatea noastră brută, cu neocomunismul). Oricît de „alb” s-ar vrea sau s-ar pretinde liberalismul, el tot „roşu” rămîne. Sigur că au existat, în lumea românească postdecembristă, unele tentative, de regulă firave şi/sau marginale, de reconstrucţie a unei drepte efective, mai mult sau mai puţin creştine, dar ele au dovedit mai degrabă (şi dovedesc încă, precum „Mişcarea Populară” sau „Noua Republică”) că înainte de reconstrucţia unei drepte politice ar fi necesară, după atîtea decenii de stîngism dizolvant, formarea şi consolidarea unei mentalităţi de dreapta, cu toate implicaţiile ei morale, spirituale, intelectuale şi, nu în ultimul rînd, identitare. Nu poţi face dreapta cu nişte oameni conformaţi mental şi sufleteşte de o educaţie stîngistă, fie ea comunistă sau democratică. Înainte de a fi orientări politice, dreapta şi stînga sînt două moduri diferite de raportare la lume şi viaţă. Eu cred în urgenţa resurecţiei unei Weltanschauung de dreapta mai mult decît în urgenţa unei eventuale alternative politice (care ar risca să devină o nouă „formă fără fond” sau o nouă demagogie politicianistă). Ajungem, dacă vreţi, la vorba cu „carul pus înaintea boilor”... Trebuie hotărîre, vrednicie, răbdare de a construi, sacrificiu, creativitate - altminteri riscăm, cum zicea Petre Ţuţea, să eşuăm în derizoriul pripit şi atît de românesc al „aflărilor în treabă”... În orice caz, aş atrage atenţia că apropierea de tradiţia creştină, prin Biserică şi cultură, înlesneşte de la sine acest proces de lămurire interioară şi de coagulare comunitară, căci dreapta este, înainte de toate, direcţia oamenilor care-L iau în serios pe Dumnezeu.

Cei zece piloni ai adevăratei drepte

Care sînt, în opinia dumneavoastră, reperele relevante ale dreptei?

Sigur că problema poate fi abordată în multe feluri. În cadrul de faţă, n-o putem decît cel mult schiţa, reducîndu-i complexitatea la o declaraţie de principii. Cine e curios de discuţia mai pe larg, precizez că am încercat s-o port în mai multe cărţi de-ale mele, începînd cu Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate (1997), dar cred că lucrurile-s cel mai bine structurate în Cartea îndreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului (2004). Aici, ca să vă răspund pe scurt, aş lua-o altfel. Există, după părerea mea, vreo zece repere majore - sau piloni... nu ştiu cum să le spun mai bine - fără de care nu poate fi vorba de o dreaptă autentică: DUMNEZEU, PERSOANA UMANĂ, FAMILIA, NAŢIUNEA, TRADIŢIA, OBSERVAREA REALITĂŢII SPECIFICE, RESPECTUL PROPRIETĂŢII, COMPETENŢA PROFESIONALĂ, MORALITATEA, SPIRITUL DE SACRIFICIU (acesta din urmă cîntărind cît toate celelalte la un loc). Dacă lipsesc aceşti piloni, sau chiar numai unii dintre ei, nu mai poate fi vorba de dreapta. Sînt un fel de condiţii sine quibus non, pe care nu le-am scos eu acum din căciulă, ci, la o cercetare atentă, sînt atestate, politic şi cultural, de istoria dreptei creştine europene, ca şi de cea a dreptei tradiţionale româneşti, atîta cîtă a fost.

„Din păcate, noi am optat adesea să-i maimuţărim pe alţii decît să ne definim şi să ne asumăm un profil propriu”

În cartea sa „Cultura Duhului”, ieromonahul Rafail Noica anunță falimentul spiritual al Bisericii Apusene. Tot mai mulți vestici se botează în Ortodoxie și cred în aceasta ca în singurul izvor autentic din care omul se poate adăpa cu adevăr, pe drumul său spre îndumnezeire. În ultimul timp, s-a lansat ideea unui monahism ortodox specific românesc, deosebit deopotrivă de monahismul catolic, cît și de cel pravoslavnic. Puteți să-l definiți cu mai multă precizie?

Sub aspect spiritual, Apusul are, într-adevăr, probleme mari, dar să nu ne închipuim că la noi, în Răsărit, problemele lipsesc, numai pentru simplul motiv că ne-am născut ortodocşi. Tradiţia trebuie onorată prin fapte, iar noi o onorăm din ce în ce mai puţin. Despre monahism se cade să vorbească monahii sau marile competenţe teologice. Eu nu mă încumet, oricît m-ar interesa fenomenul şi oricît aş fi gravitat cu discreţie în jurul lui. Sigur, ar fi de dorit, nu numai pentru monahism, ci pentru ortodoxia românească în general, să-şi lămurească în mai mare măsură o specificitate a ei, în raport cu firea şi limba noastră, dar mai ales cu sinteza noastră unică de ortodoxie şi latinitate, precum şi cu aşezarea noastră la cumpăna dintre Răsărit şi Apus, poate cu chemarea de a fi punte spirituală în egală măsură cu aceea de a fi „strat de cultură la gurile Dunării”, cum spunea Eminescu. Din păcate, noi am optat adesea să-i maimuţărim pe alţii decît să ne definim şi să ne asumăm un profil propriu. Cultural, i-am maimuţărit mai ales pe francezi, apoi pe nemţi, o vreme pe sovietici, iar astăzi pe americani. Spiritual, i-am maimuţărit mai ales pe ruşii pravoslavnici şi pe greci. Parcă n-avem destulă încredere în noi înşine, parcă n-avem curajul originalităţii fireşti, care zace latent în cele mai dinlăuntru ale noastre. Ne rămînem datori şi nouă înşine, Îi rămînem datori şi lui Dumnezeu. 

„Dan Puric […] se pricepe de minune să-şi pună talentul şi popularitatea în slujba lui Hristos şi a tradiţiei naţionale catalizate de duhul creştin”

Și o ultimă observație, urmată de cîteva scurte întrebări: de cîtva timp, se poate observa că, în spațiul public românesc, discursul național-ortodox este purtat nu de către teologi sau de către fețe bisericești, și nu în lăcașe de cult, ci de către personalități ale culturii profane, în spații laice. „Fenomenul Puric” este relevant în acest sens. Extraordinarul actor și regizor a devenit, în cîțiva ani, un fel de Osho mioritic, care propovăduiește, cu farmec și eficiență, un mesaj tradiționalist harismatic. Care să fie cauza acestui, să-i zicem, „transfer de competență”, domnule Codrescu? Capacitatea persuasivă a actorului de a transmite înțelesurile profunde poate înlocui taina harică a predicii duminicale? Sau la mijloc stau niște carențe profesionale și lăuntrice ale lumii clericale de la noi, în care adesea se acuză accesul fraudulos prin lipsă de vocație? Contribuie la aceasta factorii contextuali, cum ar fi alimentările venite dinspre media asupra Ortodoxiei, o anumită stare de spirit indusă de sentimentul globalizării și de ecumenism, comoditatea de-a crede că adevărurile divine pot fi accesate mai rapid prin panseuri, calitatea disputată a învățămîntului teologic?

Cauzele pe care le-aţi sugerat în formularea întrebării au fiecare contribuţia sa la starea de fapt cu care ne confruntăm. Discursul bisericesc oficial ne apare cumva defazat în raport cu actualitatea, cu provocările realităţii curente, cu sensibilitatea noilor generaţii. Uneori, oamenii Bisericii lasă impresia că trăiesc într-o lume paralelă cu a noastră... E curios cît de puţin a învăţat lumea teologică românească de la un spirit ortodox atît de viu şi de fascinant ca N. Steinhardt - monahul Nicolae de la Rohia -, primenitor harismatic al cuvîntului mărturisitor, la buna (re)întîlnire dintre cult şi cultură, dintre tradiţie şi actualitate... Sau din dialogul necurmat şi informal cu tinerii al părintelui Gheorghe Calciu, „războinicul întru Cuvînt”, poate cel mai de seamă predicator român al Ortodoxiei luptătoare la răscruce de veacuri şi de milenii... Sau de la părintele Galeriu, care a ştiut să rămînă cuminte în vechea paradigmă, dar s-o reîmprospăteze din mers, atent la semnele vremii... Sau din marea lecţie globală a mişcării spirituale a „Rugului Aprins”, sugrumată de comunism, dar deschizătoare de căi nebănuite, din păcate insuficient valorificate de recepţia livrescă a posterităţii...  O mare răspundere (ca să nu zic de-a dreptul vină) pentru acest blocaj comunicaţional şi pentru această deconectare de la „viul vieţii” a discursului „popesc” o are, desigur, învăţămîntul nostru teologic, aproape la fel de osificat ca şi în comunism. Persistă un anumit divorţ păgubos - şi un fel de suspiciune reciprocă - între religie şi cultură, între lumea Bisericii şi lumea Cetăţii, între literă şi duh. El se reflectă şi în proasta colaborare dintre Biserică şi intelectualitate, de la care ar fi fost mult mai mult de aşteptat în cei 25 de ani de postcomunism. Cum-necum, discursul creştin venit dinspre laicatul ortodox are un plus de realism şi de vitalitate, este mai liber şi mai tranzitiv, suplinind uscăciunea rutinei clericale. Dan Puric - pentru că l-aţi nominalizat, şi pe bună dreptate - este, în această privinţă, un caz grăitor, care se pricepe de minune să-şi pună talentul şi popularitatea în slujba lui Hristos şi a tradiţiei naţionale catalizate de duhul creştin (de la marii interbelici pînă la supravieţuitorii temniţelor comuniste, printre care s-au numărat şi mulţi dintre marii duhovnici ai neamului). Pînă la urmă decisiv este nu atît ce spune Dan Puric (aceleaşi lucruri le pot spune - şi chiar le spun, poate chiar mai riguros - şi alţii), cît cum spune. N-aş zice că e un „transfer de competenţă” (nici n-ar fi de dorit), ci mai degrabă o diferenţă de abilitate discursivă (fără compromisuri esenţiale). Multe au laicii de învăţat de la clerici, dar multe ar avea şi clericii de învăţat de la laici, dacă ar practica smerenia în aceeaşi măsură în care o predică. În fond, în sensul cel mai larg şi mai adînc, Biserica sîntem cu toţii, iar „preoţia împărătească a laicilor” nu-i deloc de dispreţuit, cum Părinţii ştiau foarte bine, iar Dumnezeu - Care împarte harurile - o ştie mai bine decît toţi.

Interviu realizat de

Ciprian Chirvasiu

(Adevărul)

Fotografiile sînt cele postate pe adevarul.ro

Interviul a fost luat în luna februarie şi dat publicităţii în luna martie 2014.