PE APUCATE
Noi scriem poezie pe furate -
azi un sonet şi mîine un rondel -
şi nu avem nici timp destul, nici zel,
de marile poeme-adevărate.
Aşa ne şi iubim, pe apucate,
un ceas pe zi, ba chiar şi mai niţel,
iar visul nostru, cît mai ştim de el,
nu-i zbor înalt, ci tîrnă prin păcate.
Nimic nu ne mai iese pe de-a-ntregul,
nici cum putea sau trebuia să fie,
de nu eram doar patimă tîrzie.
Şi chiar Cuvîntul, cîţi mai înţelegu-l
pe crucea lui înfiptă-n Căpăţînă,
cu-n simţ în cer şi patru în ţărînă?...
RĂMÎN NESCRISE MARILE
POEME...
Rămîn nescrise marile poeme
pe care, poate, le-am purtat în noi,
şi-n ceasul judecăţii de apoi
de-osîndă-avem din plin de ce ne teme.
Talanţii noştri îngropaţi cu vreme
în visul sterp şi-n bietele nevoi
suna-vor trist cînd o să trecem, goi,
spre hău-n care sila lumii geme.
Căci am avut şi ani destui, şi daruri,
şi răstignitul cerului Cuvînt,
dar orbi şi surzi am fost la ce e sfînt,
lăsaţi mereu în voia altor valuri,
încît la urmă ce-a rămas din toate
e numai floarea vechilor păcate...
POEMUL CEL MAI BUN
Poemul cel mai bun e-ntotdeauna
acela care ne-a rămas nescris,
pe-un vîrf dor sau pe-un talaz de vis,
mereu sfios să nimerească struna.
Şi ori că l-am purtat în noi întruna,
ori că tîrziu ca floarea s-a deschis,
n-ajunge nici pisanie, nici zapis,
ci-i numai scoc în care bate luna...
Rămaşi cu frumuseţea lui datori
vom trece vadul lumii la soroc
şi toate celelalte la un loc
n-or fi nici umbra purei lui splendori,
doar îngeri trişti isonul ni-l vor ţine,
spre-nduplecarea milelor divine.
Răzvan CODRESCU
Azi, în marţea celor trei ceasuri bune ale poeziei, ni se deschide încă un orizont al interogaţiilor esenţial-umane, suspendat – mereu dureros – între apolinic şi dionisiac. Aspiraţia către Poemul total sau numai intuiţia plutirii lui în aerul tare al înălţimilor fiinţei e însuşi semnul celor mari. Oricâte patimi ne-ar dărui efemerului, arderea creatoare, dimpreună cu cea a credinţei, înalţă pe omul cu har întru cuvânt, apropiindu-l de mântuire. Astfel, poete, ,,înalţă-ne, ne mântuie/Din valul ce ne bântuie” în vremuri de lăuntrică restrişte, căci pentru ,,cuvinte potrivite” întotdeauna a fost vreme şi întotdauna a fost vremea…
RăspundețiȘtergereÎnțeleg că ”poemul” este metafora a tot ce este creație. Într-adevăr, sîntem din ce în ce mai necreativi și mai nereceptivi la creațiile altora mai vechi sau mai noi. Iată de ce nici nu putem construi sau reconstrui ceva în lumea românească de 25 de ani: măcinăm în gol și trăim la minima rezistență.
RăspundețiȘtergere