by Andrew Gonzalez
I
Tu dai iubirii
alte mlădieri
cînd trupul
fraged dezmierdat se lasă
şi n-am habar de
eşti sau nu frumoasă
cînd după crucea
dragostei te ceri.
Mereu mai dulce
astăzi decît ieri
ţi-e vraja
tăinuită sub mătasă
şi-atît mă simt
în poala ta de-acasă
că prind în ea
atavice puteri.
Şi e în
mine-atîta bucurie
că mă topesc suav
pe coapsa ta
şi-n jos alunec,
ca o lavă vie,
spre gingăşia
tălpii din sanda,
iar glezna-n mers
aşa de lin îţi cîntă
că arcul ei se
face liră sfîntă.
II
Eu port în
mine-apusele iubiri
ca pe-o otravă şi
mă dor de ele
şi ochi, şi oase,
şi rărunchi, şi piele,
şi sufletul
mîncat de amintiri.
Tu tristă-mi stai
de veghe şi te miri
de cît mi-atîrnă
rănile de grele,
şi-ai vrea mai
mult iubirea-mi să te-nşele
decît s-o vezi
cum suferă-n priviri...
Dar eu te-am
implorat să nu mă vrei
şi nici n-ai vrut
s-auzi, de parcă-n tine
şi-a pus
blestemul dragostei temei;
măcar acum, cînd
marea noapte vine,
paharul meu de-ai
înceta să-l bei,
ne-ar fi, iubito,
negrăit mai bine!
III
De trup iubirea
noastră se dezbracă
şi-aşa cum stăm,
cu sufletele goale,
habar n-avem nici
în ce fel, nici dacă
mai are rost să
ne mai dăm tîrcoale...
Dar pare-o taină
scrisă-adînc în noi
să fim, în
rînduiala firii, una,
şi, cînd privim
cu gîndul înapoi,
iubirea noastră
ţipă ca nebuna!
Din mers s-o
re-nvăţăm se cade poate,
dar ce-a rămas
aievea-n noi se teme
că nu mai e nici
sîrg destul, nici vreme,
şi că-n zadar ajung la urmă toate...
Păcate-avem
ciopor, dar cel mai mare
e de-a nu fi
de-un vis mai bun în stare.
IV
Iubirea nu-i
nimic şi nu ne ştie
cît nu-i jertfim
şi cel din urmă gînd
şi nu strigăm în
dulcea ei pustie,
cu trupul gol şi
inima arzînd.
Cu jumătăţi
iubirea nu se ţine,
nici împărţită-n
multe nu se vrea,
nici pusă sluj la
coada altui bine,
ci-i plină ochi
şi ocoşă de ea.
Cînd pradă tot şi
de ajuns nu-i este,
te-ntrebi de-i
fiica dragostei de sus
sau numai vechea
şarpelui poveste,
ce-o spui mereu
şi tot mai e de spus?
Cînd toate par în
poala ei celeste,
ia seama dacă
viclenite nu-s!
V
De-ai fi aievea, te-aş
începe, poate,
de la sfioasa tălpilor
fineţe
şi limba mea s-ar
strădui să-nveţe,
pe tine-n sus,
drumeagurile toate.
Pe gleznă, pe
genunchi, pe coapsa lină,
pe şoldul tău
alene legănat,
pe sînul ce-ţi
tresare a păcat,
pe gîtul ca un
lujer de lumină...
La sfat aş sta cu
gura ta frumoasă
şi-n ochii tăi
m-aş furişa ca-n vis,
atît de-adînc să
simt că nu-mi mai pasă
de ce mi-a fost
sau nu pe lume scris
şi că nicicînd
n-am fost aşa de-acasă,
decît la început,
în paradis.
VI
Ce-ţi port e mult
mai mult decît iubire
şi n-am destul
cuvinte să ţi-o spun;
deci dacă tac, că
tac să nu te mire,
căci să te-ador nu ştiu vreun
chip mai bun!
Cînd mut îmi uit,
sub vraja ta, de mine,
mă simt la fel cu
îngerii din cer,
ce stau părtaşi
pe veci luminii line
şi nu rămîne
duhul lor stingher.
E nunta-n noi din
taine cea mai vie,
oricîtă moarte
ne-ar miji în trup,
şi nu e rost mai
pur de bucurie
decît din coaja
lumii să mă rup
şi dăruit, din
cîte sînt, doar ţie,
să mă-mplinesc ca
fagurele-n stup.
VII
Făcînd popas în
taina ta cuminte,
din lume fug ca
dintr-un vis urît
şi numai Dumnezeu
mă ştie cît
mă fac, din rece
sau călîu, fierbinte.
În tine ard ca-n
flăcările sfinte,
nemistuit şi-aşa
de viu încît,
paharul morţii de
l-aş da pe gît,
mai plin de
viaţă-aş fi ca înainte!
Tu n-ai nimic a
face sau a spune,
ci-i prea
de-ajuns miracolul că eşti,
curată ca un glas
de rugăciune
şi dulce ca o
nadă din poveşti,
măsură-n trup a
firii noastre bune
şi pîrgă a iubirii-mpărăteşti.
Răzvan CODRESCU
Mai puteţi citi pe acest blog:
După atâtea în-/confruntări polemice şi încrucişări de spade retorice, generate de temele propuse în ultima vreme, iată un (nou) inter-mezzo (,,nel mezzo del cammin”, cum ar spune Dante) de pace interioară, schiţat cu aceeaşi graţie imagistică a seriilor anterioare. Miniaturile lirice, însoţite inspirat de grafica lui Gonzalez – ca altădată vinietele cărţilor medievale – ne dezvăluie mici căi de redescoperire a sublimului, ascuns adânc în omenesc ori uitat, sub presiunea unui cotidian rutinier şi aplatizant. Forme diafane de ,,ars sentiendi” contemporane, rătăcite parcă în uscăciunea sufletească a începutului de mileniu, sonetele ne reamintesc esenţial să ne bucurăm mereu de minunea că suntem, că simţim şi n-avem încă ,,sufletele goale”… Sperăm doar ca, după ce-au descins din lumina harului, textele să vadă şi lumina tiparului.
RăspundețiȘtergereVă mulţumesc pentru recidiva vorbelor frumoase.
RăspundețiȘtergereCît despre apariţia în volum, mă îndoiesc, la cît de prost a debutat financiar acest an, că voi avea personal banii necesari sau că vreo editură s-ar băga să scoată poezie pe spesele ei. Aşa că, probabil, nu va fi prea curînd.