Molitfă. Bunicului meu
În noapte
semnul lui se va trimite. La noapte n-o să fie de visat.
Prin noapte,
peste inimi adormite, un pas bătrîn se va purta prin sat.
Nimic de-al
locului n-o să îl sîmtă, căci toate-s obosite împrejur
Şi pasul va
găsi cărarea strîmtă fără să scoale cîinii-n bătături.
Se va opri
abia tîrziu, departe, la marginea pustiului de vieţi,
Acolo unde
pietrele nu-s moarte și lemnele stau treze în pereţi,
Acolo unde
liniștea-i 'nălţată pe firea tare-a unei lumînări
Ce pîlpîie şi
picură-n polată cu preţul răsplătit de aşteptări,
Acolo unde
noaptea sîngerează, în casa celui mai bătrîn din sat,
A ultimului
drept rămas de pază, a ultimului care n-a uitat.
Supus de timp,
i-s oasele cărunte și urma lor se-ntinde palidă,
Și timpu-i
este-n urmă cît un munte pe care,-n vîrful lui, bătrînul stă.
La el veni-va,
ca de pe coclauri, și numai lui i se va arăta,
Dar, din
puterea întîlnirii, aur va curge-n lumînare. Şi în ea
Vor străluci
cîntările cîntării, căci, cald, fierbinte, întîlni-se-vor
Un om de lut
cu cremenea iertării și tatăl viu cu fiul muritor.
Şarpele casei
îşi va da suflarea, iar răsuflarea lui va curge-n rai
Şi-aşa
bătrînii-şi vor urma cărarea, purtînd acelaşi chip şi-acelaşi strai.
Şi, ca-ntr-un dor,
ca legănați pe braţe, îmbrăţişaţi de umbră, luminoşi,
Bătrînul pe
bătrîn o să-l înalţe și moşul se va rezema de moş.
Apoi se vor
desface din strînsoare și cel din noapte-i va săpa mormînt,
Lăsînd tăria
desluşirii mare să odihnească omul pe pămînt.
Şi vor vedea,
cînd fi-va adormirea, cei care-i vor închide ochii-n zori
Bătrînul satului
purtînd privirea Bătrînului stăpîn al tuturor.
Valentin DAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu