By Andrew Gonzalez
I
Nimic nu-ntrece
vraja ta morenă,
nici mlădioasa-n
umblet legănare
a paşilor ce
poartă fiecare
alungul umbrei
tale ca pe-o trenă.
Marie-n duh şi-n
carne Magdalenă,
frumoasă coz îţi
tai prin vis cărare
şi urma ta
lăsată-n gînd îmi pare,
din cîte taine
sînt, cea mai serenă.
Mai taci cu
mine-o noapte, morenita,
şi preţ de-un
danţ mai rabdă-mă să-ţi cînt,
din glezne pînă-n
părul des, ispita,
cu-n ochi în cer
şi altul pe pămînt,
cît îşi mai bate
coasa ei, cumplita,
departe moartea
şi întreg mai sînt!
II
De-i dalb sau
oacheş trupul tău subţire,
de vegetali ţi-s
ochii sau celeşti,
pe visul meu ca o
mlădiţă creşti
şi miresmezi a
reavănă iubire.
Te schimbi mereu,
dar ai aceeaşi fire
şi ştiu, deşi
n-ai nume, că tu eşti,
frumoasă ca o nadă din poveşti
şi pură ca o
slovă din psaltire.
Nălucă treci spre
zarişti de risipă
şi tot nălucă
iarăşi te aduni,
şi prin iubire
fiecare clipă
pe limba
veşniciei o răzbuni,
iar moartea-n
urma ta de ciudă ţipă
şi o tuleşte
razna prin genuni.
III
Mă-nduplec iar
netrupniciei tale
şi-ţi deapăn
albul visului fuior:
din tălpi în
creştet sîntem numai dor
şi lamură-a
splendorilor astrale.
Aievea de ne-am
da sub vremi tîrcoale,
n-am fi decît libov
mistuitor
şi ne-ar pîndi
păcatele ciopor
din smîrcul trist
al cărnurilor goale.
Eu ştiu că are
dragostea măsuri
ce lumii-i sînt
pe plac şi pe-nţeles
şi nu spre-a fi
ca îngerii de puri
un alt făgaş al
nunţii ne-am ales,
ci-am vrut doar
morţii să-i lăsăm în gură
un gust amar, la
cît de mult ne fură.
IV
Tu niciodată n-ai
să fii a mea,
nu pentru că ai
fi demult a lui,
nici pentru că
n-ai fi a nimănui,
ci pentru că
iubirea nu ne vrea.
Eu vină port că
n-am fost demn de ea,
iar tu c-ai vrut
să-i scapi, fugind hai-hui,
aşa că rost de-a
fi-mpreună nu-i
cît veghea ei
putere va avea.
Ce-a fost sau e-n
iubire nemăsură
cu timpul se
plăteşte, dor cu dor,
căci firea ei trădarea
n-o îndură
şi-i e prin sine tîlcul
orbitor -
desigur, din
dreptate, nu din ură -
ca strălumina
slavei pe Tabor.
V
Că te-am crezut,
şi preţ de-o clipă, sfîntă,
iar nurii tăi
serafici mi-au părut,
cînd tu-ţi
vindeai amanţii cu-n sărut,
e vina mea, ce-n
struna morţii cîntă.
N-am drept să-mi
tîngui inima că-i frîntă,
nici glasul
cărnii că-mi rămîne mut,
cît timp pe mine
singur m-am pierdut
şi nu m-am luat
cu îngerul la trîntă.
Cînd să discernem
nu am fost în stare
iubirea de
minciună şi păcat,
cînd în deşert
cerescul chip l-am luat
şi-ntregi ne-am
pus himerei la picioare,
osînda-i drept să
stea mai sus de milă
şi s-o răbdăm cu
inimă umilă.
VI
În mine port
sublima ta splendoare,
din jos de glezne
pînă-n sus de plete,
dar cînd te-admir
lăuntric pe-ndelete,
nu ştiu cît eşti
aievea sau visare.
Nu ştiu ce-a pus
din leagăn firea-n tine
şi ce-am strunjit
cu dalta minţii eu,
dar mai
frumoasă-mi năluceşti mereu
pe cît mai mult
te adîncesc în mine.
Nu-i nimeni şi
nimic asemeni ţie
în largul lumii,
să mă fure-afară,
şi însăşi viaţa-n
tine e mai vie
cînd sinea mea vrăjită te măsoară,
şi-aşa, din rug
aprins de bucurie,
eu i-s iubirii
foc, iar tu-i eşti pară!
VII
Pe ruginiul
toamnei despletite
o luăm în sus,
spre cel din urmă rai,
şi Dumnezeu în
cale ne trimite
rătăcitorul
frunzelor alai.
Din spate norii,
uzi, ne dau tîrcoale,
dar nu mai au
asupra-ne putere,
ci prind spre
alte zări să se răscoale,
pe unde visul
după rod se cere.
Noi ne-am cules
din via vieţii anii
şi, îmbătaţi cu
mustul lor tîrziu,
lăsăm coline
triste de pustiu
şi stîrv de vis,
să dea în el vultanii;
sfioşi suim spre
tainica splendoare
şi lumea ca un
braţ pierdut ne doare.
Răzvan CODRESCU
Mai puteţi citi pe acest blog:
Stimate domnule Codrescu, urmăresc cu mereu noi delicii estetice evoluţia seriei de Erosstihuri (evoluţie în sens tematic, nu valoric, pentru că harul e un dat constant !), alternând cu „polemicile cordiale” pe care le propuneţi constant cititorilor acestui blog. Surprinde plăcut, ca o regăsire de sine, acest tip de sensibilitate, refuzând fronda, teribilismul ori forţarea barierelor discursivităţii, practicate adesea de poezia contemporană. La fel, cred că recursul la poezia cu formă fixă revitalizează eleganţa liricii „zăpezilor de altădată”, după care, în pofida clamatului nihilism postmodernist, mulţi tânjesc în taină. Primiţi, deci, un modest „exerciţiu de admiraţie” – o pastişă după unul dintre sonetele ultimei serii (a noua), ca ecou, în registru minor, al vocii poetului în cetate:
RăspundețiȘtergereCu verb adânc ne umpli o tăcere,
Făcând cu gândul cercuri pe nisip,
Şi ştii, o clipă – harului dând chip -
Să ne absolvi de-a veacului durere.
Chiar dacă versul tău spre cer ne cere,
N-om descifra enigma-ţi, ca Oedip,
Şi nu ţi-om mulţumi, căci prototip
de om suntem – doar vrerea ni-i avere...
Dar să nu taci, căci nu culegi doar vânt –
Sunt încă ochi ce spre lumină suie...
Cât din cuvânt mai iese câte-un sfânt,
Poete, fă-ne-n suflet cărăruie,
pân’ n-o fi-n noi dihonia deplină
şi vremea nu ne-o bate-n palme cuie.
Frumoase si sonetele, si ecourile. Natural ar fi sa se regaseasca intr-o carte.
RăspundețiȘtergere