Pagini

joi, octombrie 17, 2013

INTERMEZZO LIRIC: EROSSTIHURI (10)


By Andrew Gonzalez

I

Nimic nu-ntrece vraja ta morenă,
nici mlădioasa-n umblet legănare
a paşilor ce poartă fiecare
alungul umbrei tale ca pe-o trenă.

Marie-n duh şi-n carne Magdalenă,
frumoasă coz îţi tai prin vis cărare
şi urma ta lăsată-n gînd îmi pare,
din cîte taine sînt, cea mai serenă.

Mai taci cu mine-o noapte, morenita,
şi preţ de-un danţ mai rabdă-mă să-ţi cînt,
din glezne pînă-n părul des, ispita,
cu-n ochi în cer şi altul pe pămînt,
cît îşi mai bate coasa ei, cumplita,
departe moartea şi întreg mai sînt!


II

De-i dalb sau oacheş trupul tău subţire,
de vegetali ţi-s ochii sau celeşti,
pe visul meu ca o mlădiţă creşti
şi miresmezi a reavănă iubire.

Te schimbi mereu, dar ai aceeaşi fire
şi ştiu, deşi n-ai nume, că tu eşti,
frumoasă ca o nadă din poveşti
şi pură ca o slovă din psaltire.

Nălucă treci spre zarişti de risipă
şi tot nălucă iarăşi te aduni,
şi prin iubire fiecare clipă
pe limba veşniciei o răzbuni,
iar moartea-n urma ta de ciudă ţipă
şi o tuleşte razna prin genuni.


III

Mă-nduplec iar netrupniciei tale
şi-ţi deapăn albul visului fuior:
din tălpi în creştet sîntem numai dor
şi lamură-a splendorilor astrale.

Aievea de ne-am da sub vremi tîrcoale,
n-am fi decît libov mistuitor
şi ne-ar pîndi păcatele ciopor
din smîrcul trist al cărnurilor goale.

Eu ştiu că are dragostea măsuri
ce lumii-i sînt pe plac şi pe-nţeles
şi nu spre-a fi ca îngerii de puri
un alt făgaş al nunţii ne-am ales,
ci-am vrut doar morţii să-i lăsăm în gură
un gust amar, la cît de mult ne fură.


IV

Tu niciodată n-ai să fii a mea,
nu pentru că ai fi demult a lui,
nici pentru că n-ai fi a nimănui,
ci pentru că iubirea nu ne vrea.

Eu vină port că n-am fost demn de ea,
iar tu c-ai vrut să-i scapi, fugind hai-hui,
aşa că rost de-a fi-mpreună nu-i
cît veghea ei putere va avea.

Ce-a fost sau e-n iubire nemăsură
cu timpul se plăteşte, dor cu dor,
căci firea ei trădarea n-o îndură
şi-i e prin sine tîlcul orbitor -
desigur, din dreptate, nu din ură -
ca strălumina slavei pe Tabor.


V

Că te-am crezut, şi preţ de-o clipă, sfîntă,
iar nurii tăi serafici mi-au părut,
cînd tu-ţi vindeai amanţii cu-n sărut,
e vina mea, ce-n struna morţii cîntă.

N-am drept să-mi tîngui inima că-i frîntă,
nici glasul cărnii că-mi rămîne mut,
cît timp pe mine singur m-am pierdut
şi nu m-am luat cu îngerul la trîntă.

Cînd să discernem nu am fost în stare
iubirea de minciună şi păcat,
cînd în deşert cerescul chip l-am luat
şi-ntregi ne-am pus himerei la picioare,
osînda-i drept să stea mai sus de milă
şi s-o răbdăm cu inimă umilă.


VI

În mine port sublima ta splendoare,
din jos de glezne pînă-n sus de plete,
dar cînd te-admir lăuntric pe-ndelete,
nu ştiu cît eşti aievea sau visare.

Nu ştiu ce-a pus din leagăn firea-n tine
şi ce-am strunjit cu dalta minţii eu,
dar mai frumoasă-mi năluceşti mereu
pe cît mai mult te adîncesc în mine.

Nu-i nimeni şi nimic asemeni ţie
în largul lumii, să mă fure-afară,
şi însăşi viaţa-n tine e mai vie
cînd sinea mea vrăjită te măsoară,
şi-aşa, din rug aprins de bucurie,
eu i-s iubirii foc, iar tu-i eşti pară!


VII

Pe ruginiul toamnei despletite
o luăm în sus, spre cel din urmă rai,
şi Dumnezeu în cale ne trimite
rătăcitorul frunzelor alai.

Din spate norii, uzi, ne dau tîrcoale,
dar nu mai au asupra-ne putere,
ci prind spre alte zări să se răscoale,
pe unde visul după rod se cere.

Noi ne-am cules din via vieţii anii
şi, îmbătaţi cu mustul lor tîrziu,
lăsăm coline triste de pustiu
şi stîrv de vis, să dea în el vultanii;
sfioşi suim spre tainica splendoare
şi lumea ca un braţ pierdut ne doare.

Răzvan CODRESCU

Mai puteţi citi pe acest blog:

2 comentarii:

  1. Stimate domnule Codrescu, urmăresc cu mereu noi delicii estetice evoluţia seriei de Erosstihuri (evoluţie în sens tematic, nu valoric, pentru că harul e un dat constant !), alternând cu „polemicile cordiale” pe care le propuneţi constant cititorilor acestui blog. Surprinde plăcut, ca o regăsire de sine, acest tip de sensibilitate, refuzând fronda, teribilismul ori forţarea barierelor discursivităţii, practicate adesea de poezia contemporană. La fel, cred că recursul la poezia cu formă fixă revitalizează eleganţa liricii „zăpezilor de altădată”, după care, în pofida clamatului nihilism postmodernist, mulţi tânjesc în taină. Primiţi, deci, un modest „exerciţiu de admiraţie” – o pastişă după unul dintre sonetele ultimei serii (a noua), ca ecou, în registru minor, al vocii poetului în cetate:
    Cu verb adânc ne umpli o tăcere,
    Făcând cu gândul cercuri pe nisip,
    Şi ştii, o clipă – harului dând chip -
    Să ne absolvi de-a veacului durere.

    Chiar dacă versul tău spre cer ne cere,
    N-om descifra enigma-ţi, ca Oedip,
    Şi nu ţi-om mulţumi, căci prototip
    de om suntem – doar vrerea ni-i avere...

    Dar să nu taci, căci nu culegi doar vânt –
    Sunt încă ochi ce spre lumină suie...
    Cât din cuvânt mai iese câte-un sfânt,
    Poete, fă-ne-n suflet cărăruie,
    pân’ n-o fi-n noi dihonia deplină
    şi vremea nu ne-o bate-n palme cuie.

    RăspundețiȘtergere
  2. Frumoase si sonetele, si ecourile. Natural ar fi sa se regaseasca intr-o carte.

    RăspundețiȘtergere