luni, septembrie 09, 2013

O PREFAŢĂ A FRATELUI ANDREI DÎRLĂU


Am primit şi dau mai departe...



PREFAŢA VOLUMULUI
DE CÎNTECE ŞI POEZII PATRIOTICE
NU UITA CĂ EŞTI ROMÂN
(ED. AGATON, FĂGĂRAŞ, 2013),
ÎNGRIJIT DE PRESBITERA NATALIA CORLEAN


Nu pentru-o lopată de rumenă pîine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mîine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sîngele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cîntecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!


„Ridică-te, Gheorghe! Ridică-te, Ioane!”

Strigătul zguduitor, îndemnul la luptă pentru credinţă şi neam al lui Radu Gyr, din 1956, nu era adresat numai românilor de sub dictatura comunistă.
Da, era într-adevăr o chemare împotriva regimului impus în România de tancurile unuia dintre cei mai siniştri dictatori ai istoriei: Iosif Visarionovici Stalin. De altfel, pentru acest poem-manifest – caz unic de pedeapsă capitală dată pentru o poezie – autorul a fost condamnat la moarte (sentinţă comutată apoi la 25 ani de temniţă grea, din care a executat la Aiud şase, doi cu lanţuri la picioare).
Dar chemarea lui Radu Gyr, o dată cu a tuturor martirilor din temniţele comuniste, ni se adresează şi nouă, astăzi. Şi poate că în strigătul lor este cu atît mai multă durere şi urgenţă cu cît mulţi dintre noi nici măcar nu ne dăm seama că văzduhul de mîine al copiilor noştri riscă să nu mai fie nici liber, nici românesc, şi nici cel al dreptei credinţe.
Fraţi dreptmăritori, este timpul să ne luăm credinţa în serios!
Fraţi creştini, este timpul să-L luăm pe Hristos în serios!
Fraţi români, este vremea să ne luăm ţara în serios!
Prea sîntem tentaţi să luăm totul în glumă – cum spune un poet contemporan:

Din patru vînturi bîntuie urgia,
Şi vremea-ar fi să nu mai ştim de glumă.
Valahie, smochinul lui Mesia,
Ce duh hilar şi ce-ntristată humă! [1]

Din uscatul smochin neroditor din Evanghelie, în care părem să ne fi transformat (sau să fi fost transformaţi), este vremea să redevenim stejarul lui Ştefan-Vodă, sau via cea sădită de dreapta Dumnezeului puterilor, întru desăvîrşire (Psalmul 79, 16).
Vremurile în care trăim sînt cumplite. Apostazia a atins proporţii planetare. Şi în aceste vremuri teribile se cer mărturii clare, fără compromis, se cere credinţă neşovăielnică. Este necesar să ne ridicăm şi să afirmăm cu tărie adevărul creştin în care credem, fără teamă şi ezitare; deoarece este adevărul de credinţă al strămoşilor, temelia pe care s-a înălţat neamul nostru.
Este adevărul de credinţă al Sfîntului Constantin Brâncoveanu. Dar Balada lui ne învaţă să nu confundăm acel strigăt al său în faţa decapitării propriilor copii - „Doamne, fie voia Ta!” - cu laşitatea şi pasivitatea călduţă, nelucrătoare.
„Doamne, fie voia Ta!” al lui Vodă Brâncoveanu nu este o scuză pentru fatalism şi resemnare. „Doamne, fie voia Ta!” nu este un oftat supus şi mioritic în faţa inevitabilităţii Răului. Cu Răul văzut, şi mai ales nevăzut, se poate lupta şi trebuie luptat, cu arme duhovniceşti.
Voia Domnului nu e să fim legume. Voia Lui e să îndrăznim, căci El a biruit lumea.
„Doamne, fie voia Ta!” înseamnă voinţă de jertfă mărturisitoare, înseamnă acţiune şi luptă. „Doamne, fie voia Ta!” este o chemare la mucenicie. „Doamne, fie voia Ta!” este acceptarea sacrificiului şi a Crucii, aşa cum a fost, în grădina Ghetsimani, sfîşietoarea acceptare a Răstignirii de către Domnul Iisus Hristos. „Doamne, fie voia Ta!” semnifică primirea jertfei, ştiind că ea duce la Înviere!
Aceasta este lecţia Baladei domnitorului martir Constantin Brâncoveanu. Şi fiecare poem, fiecare cîntec sau imn din acest minunat volum de poeme şi cînturi patriotice, îngrijit de editoarea şi presbitera Natalia Corlean, cuprinde o rugăciune către Dumnezeu şi o lecţie pentru noi.
Nu este întîmplător că îndemnul la trezire, la ridicare şi luptă către neamul nostru revine mereu în atîtea dintre poemele şi imnurile cuprinse aici. Un „somn de moarte” pare să stăpînească acest neam, odinioară atît de dîrz, dar care pare să-şi fi uitat crezul ortodox şi identitatea naţională.
Interzis sub comunism, poemul „Deşteaptă-te, Române”, scris de Andrei Mureşanu la 1848, a devenit imnul nostru naţional după ce a fost intonat pe străzi în decembrie 1989. Îl auzim adesea; dar oare mai luăm aminte la tulburătoarele lui versuri?

Preoţi, cu crucea-n frunte, căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate şi scopul ei preasfînt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decît să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pămînt!

Oare nu vedem că e vremea să ne trezim din acest somn de moarte, în care ne „adînciră barbarii de tirani”? Să ne ridicăm din somnul consumerist, mediatic şi secularizant, al indiferenţei şi al confortului derizoriu, al necredinţei şi al patimilor, al neiubirii de Dumnezeu şi de neam, al amneziei identitare?
Tot cu crucea-n frunte a pornit oarecînd la luptă şi un alt Sfînt Constantin – Împăratul Constantin cel Mare, cel care avea să facă din creştinism, acum exact 1700 ani, religia oficială a Imperiului Roman.
Avem modele vrednice de urmat: „măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine”...  Şi totuşi, acum, cînd din nou „se vîră cnuta în vetrele străbune”, vînzătorii de ţară nu lipsesc. Dar nu lipsesc nici fiii neamului, „românii din patru unghiuri”, care aşteaptă doar chemarea care să-i unească „în cuget şi-n simţiri”:

Înalţă-ţi a ta frunte şi cată-n jur de tine,
Cum stau ca brazii-n munte voinici sute, mii;
Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stîne,
Bătrîni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din cîmpii!

Forţa acestor versuri ne scutură, ne scoate din letargie şi ne înalţă; ne cheamă să conştientizăm că „Avem o ţară”! Să ne amintim că „avem un rai de Sfinţi, / în temniţi daţi la moarte / şi aruncaţi în groapă neştiuţi”.
Că din pămînt „ies moaşte sfinte-n zeghe grea de deţinuţi”. Ne cheamă să nu uităm că Ştefan este „sfînt şi viu cu duhul / cel ce a stat Ortodoxiei scut / şi azi de-l vom chema să-nfrîngă Apusul / va răsturna cinci veacuri de pămînt”.
Ne cheamă să nu uităm „Ardealul sfînt, pămîntul răstignirii, / Cu tunul sfîrtecat de cel viclean, / Avem ierarhii sfinţi, pe Iancu şi martirii, / Pe Horea tras pe roată pentru neam”. Ne cheamă să iubim şi să apărăm Ardealul, a cărui „vină scrisă cu sînge” este doar aceea că este românesc şi că „Ortodoxia a iubit”.

*

Este important să nu se înţeleagă greşit: acestea nu sînt, în nici un caz, chemări xenofobe, şovine, fundamentaliste ori antisemite, nu sînt incitări extremiste la ură sau la occidento-mahie. Nu, nicidecum. Românii au fost întotdeauna toleranţi şi primitori de străini. Nu avem nimic împotriva Apusului sau a Europei, nu urîm pe nimeni şi nu dorim răul nimănui. Îndemnul nu este să prigonim, să ucidem, să nedreptăţim sau să discriminăm pe nimeni, ci „Să apărăm cu rîvnă Ortodoxia / Şi acest pămînt de Sfinţi şi de eroi”. Să le apărăm mărturisindu-ne credinţa – dacă este nevoie – cu preţul propriei vieţi.
Este o chemare pentru păstrarea credinţei şi legii strămoşeşti, a dragostei de ţară şi de Dumnezeu. Este o chemare actuală şi azi, ca şi în vremea ocupaţiei otomane, austro-ungare sau sovieto-comuniste. Este actuală nu pentru că am fi din nou sub ocupaţie; nimeni nu contestă libertatea cucerită în 1989. Este însă actuală din pricina riscurilor unei libertăţi greşit înţelese. Din cauza primejdiei deznaţionalizării, descreştinării şi secularizării, care este la fel de mare – dacă nu mai mare – astăzi, în condiţiile tendinţei lumii postmoderne, laicizate, de a favoriza uitarea moştenirii şi tradiţiilor străbune.
Este actuală fiindcă vine peste noi valul unei globalizări anticreştine – o „ocupaţie” mult mai subtilă, mai insidioasă. Fiindcă riscăm să ne pierdem datinile, obiceiurile şi credinţa dreptmăritoare, sub influenţa dizolvantă a unei pseudo-culturi fără chip şi fără obîrşie. Există pericolul real ca, în loc de un popor ortodox, cu o cultură şi o identitate străveche, să devenim şi noi o simplă populaţie, fără rădăcini şi fără Dumnezeu.
Ne putem trezi mîine, în loc de cetăţeni liberi în propria lor patrie, că am fost reduşi la condiţia unor simpli muncitori emigranţi, rătăcind printr-o Europă descreştinată şi omogenizată şi ea, sau a unor bieţi simbriaşi (chiar dacă, în cel mai „bun” caz, relativ bine plătiţi) la nişte uriaşe corporaţii transnaţionale, într-o Românie transformată în colonie economică şi piaţă de desfacere pentru produsele acestor corporaţii.
Sau, ferească Dumnezeu, în caz de război, la condiţia unei mase de „carne de tun” fără valoare, anonimă şi înlocuibilă, sacrificată din nou fără scrupule, ca şi altădată, în conflicte înspăimîntătoare, care nu ne privesc.

*

Sînt evocate, în această necesară culegere a doamnei Corlean, legiunile organizate de Avram Iancu în Ţara Moţilor la 1848 (Cîntecul Iancului) şi oribila asasinare a lui Mihai Viteazul – cavalerul creştin şi cel mai mare oştean pe care l-a dat neamul nostru (Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul).
Marşul lui Iancu – ieşit „să izgonească hoţii şi-ai neamului călăi” – stă alături de Marşul lui Tudor – un alt luptător „ce-nspăimîntă pe păgîni”, „voinicul, olteanul”, „viteazul ce umple de teroare zbirii bietului popor”. În fruntea disciplinatei sale trupe de panduri – olteni instruiţi ce luptaseră alături de el în războiul ruso-turc – „Crăiuţul Tudoruţ” ajunge domn al Ţării Româneşti, dar este trădat de doi dintre propriii săi căpitani şi ucis de grecii lui Alexandru Ipsilanti. Căci, desigur, Tudor Vladimirescu nu putea accepta înglobarea Ţărilor Române într-o Grecie Mare, aşa cum dorea Ipsilanti.
Visul pentru care a luptat şi a murit Tudor a fost dorul care a ars în inimile atîtor viteji, neînfricaţi luptători pentru libertatea acestui neam:

Vino, Ştefan, Voievoade
Cu suflet mare
Neamul tău de ţi-l sloboade,
Vestindu-i zi de-nălţare!
(Ştefane Sfinte)

Ştim că „Sfinţii nu au morminte”, că sînt pururea vii. Chemarea la înviere este către neamul întreg:

Să scoale Cel Bun
Neamul tău român
La Sfînta-nviere!

Dar neamul este alcătuit din noi şi, în ultimă instanţă, fiecare dintre noi sîntem chemaţi la învierea sufletului şi întoarcerea la Hristos. Nu e o simplă coincidenţă faptul că tot maicile de la Mănăstirea Diaconeşti, care au alcătuit culegerea din care este citat acest poem, au editat şi Întoarcerea la Hristos după manuscrisul lui Ion Ianolide; Dumnezeu să le răsplătească nevoinţa pusă în slujba Sa şi a Sfinţilor noştri.


Basarabia

E ghimpată sîrma dintre fraţi,
Dar vom avea şi noi o zi de Paşte,
Hai, români, din moarte înviaţi!

Basarabia este pe cruce, despărţită de fraţii ei de sînge prin tragic hotar de sîrmă ghimpată. Hotinul lui Ştefan nu mai este românesc, iar Bucovina îşi plînge chinul în pămînt străin. Vechiul hotar al Moldovei, străjuit de Ştefan, este azi în Ucraina, vechiul şi blîndul ei grai românesc are tot mai multe inflexiuni slave, iar noi, „prin tăcere, sîntem vinovaţi” (Se urcă Basarabia pe cruce).
„A rosti numele Basarabiei e totuna cu a protesta contra dominaţiei ruseşti. Acest nume singur este o istorie întreagă”, spunea Eminescu. Această Basarabie răstignită este numită de românul şi poetul cu talent şi suflet mare Grigore Vieru „străvechea şi frumoasa Ţară Eminescu”.
Cenzurînd latinitatea şi românitatea basarabenilor, după anexarea din 1940, regimul comunist din „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească” a impus scrierea cu alfabet chirilic şi l-a exclus pe Eminescu din programa şcolară. O comoară pierdută şi redescoperită mai tîrziu de intelectualii Basarabiei (datorită şi lui Grigore Vieru şi soţilor Teodorovici), „Domnul Eminescu” este pentru ei sinonim cu însăşi limba română.
„Graiul grîului, graiul neamului!” numeşte Vieru limba noastră, într-un poem pus pe muzică de Ion şi Doina Aldea Teodorovici – ca atîtea altele, reproduse în volumul de faţă. Pentru basarabeni, Planeta Limbii Române, „limba ţării”, nu e simplu instrument de comunicare, ea este boltă de biserică şi limbă de clopot, este vatră şi ogor, floare şi cîntec, inimă şi doină, este lacrimă şi crez.
Iar „cînd nu poţi nici plînge, nici rîde, nici cînta, cu-al tău pămînt, cu cerul tău în faţă, tu taci atunci, taci tot în limba ta” (Grigore Vieru). Căci chiar şi imnul Republicii Moldova este tot Limba noastră, poemul preotului Alexei Mateevici:

Limba noastră-i limbă sfîntă
Limba vechilor cazanii...
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte...

Numele lui Ştefan cel Mare şi Sfînt şi al lui Mihai Eminescu au altă rezonanţă în Basarabia; ei sînt întrupări ale conştiinţei de neam la modul absolut, aproape ca nişte arhetipuri. Aşa cum autori precum Petru Cărare sau Aurelian Silvestru, prea puţin cunoscuţi la noi, sînt nume simbolice la Chişinău. Cît despre Ion şi Doina Teodorovici, morţi de tineri într-un accident suspect în 1992, după telefoane şi scrisori de ameninţare, unii îi numesc martiri şi nu ezită să vorbească despre asasinat comis de serviciile ruse.
Pentru noi, scrierea în alfabet latin e firească, banală chiar. Pentru ei – este un triumf şi un miracol:

Scrisule venit din stele,
Orice literă a ta
Ca pe ochii maicii mele
Dornic o sărut.
Bucură-te, scris latin,
Că pe valea dulce-amară
N-ai venit ca un străin,
Ai venit la tine-n ţară
Şi la fraţii tăi.
(Răsai, versuri Grigore Vieru,
muzica Ion şi Doina Teodorovici)

Grafia latină – victorie precară, izbîndă fragilă atîta vreme cît politic, economic şi militar Republica Moldova este în totală dependenţă de Federaţia Rusă – este mereu asociată cu Tricolorul (simbol considerat subversiv în Basarabia), cu românitatea şi cu legea strămoşească, ortodoxă („graiul, doina, datina”):

Atît de minunat scînteie,
De crezi că de pe bolţi albastre
L-a rupt Hristos din curcubeie
Şi l-a dat românimii noastre.
E cald sub el ca sub o rană
Ce-a chinuit Mîntuitorul,
E cald în Ţara cea Ştefană
Ne încălzeşte Tricolorul.
(Trei culori, versuri Grigore Vieru,
muzica Ion şi Doina Teodorovici)

Astăzi, „Prutul ca o muchie de cuţit” nu desparte două ţări, ci două părţi ale aceluiaşi trup tragic, tăiat de un brîu însîngerat (Maluri de Prut, versuri A. Păunescu, muzica Ion Aldea Teodorovici).
Sînt evocate şi cumplitele deportări staliniste, în care peste două milioane de basarabeni şi bucovineni au fost duşi în „Siberii fără de sfîrşit”, unde au murit peste 700.000 dintre ei [2]:

Toate le ierţi, Doamne de sus,
Cu blîndeţe măreaţă,
Chiar şi pe cei care Te-au dus
în Siberii de gheaţă.
(Reaprindeţi candela,
versuri Grigore Vieru,
muzica I. Teodorovici)

Şi, din nou, acelaşi strigăt, aceeaşi chemare către un neam parcă anesteziat:

Trezeşte-te, tu, patrie drogată...
N-au nici o cale fraţii s-apuce.
Aşteaptă-n van un sprijin de la noi,
E dusă Basarabia pe cruce
Şi noi o contemplăm cu ochii goi.
(Baladă pentru Basarabia,
versuri A. Păunescu,
muzica Tatiana Stepa)


Ardealul

Nu-i demn de-un popor să tot umble cu jalba,
Şi Turda şi Clujul şi Deva şi Alba...
Cînd veni Abrudul şi Vidra se scoală
Se scoală Ardealul, e semn de răscoală
E regele dacilor: Iancu Avram
Şi el este astăzi precum toţi eram
Lumină de neam.       
(Vali Şerban, Avram Iancu)

Nu, nu e demn de un popor să tot umble cu jalba – pe la Istanbul, Viena, Moscova, Bruxelles, Berlin, Londra ori Washington... „Popor român, ridică-te-n picioare! Destul cu-acest prăpăd nemeritat! Destul cu-acest concert de servitori!”. Pînă cînd vom accepta locul fără demnitate pe care ni-l hărăzesc mereu politicieni şi „tehnocraţi” cu nume terminate în -escu, ce par români după nume, dar au suflete de vînzare şi conştiinţe de venetici mercenari?
Oare cînd ne vom asuma tragicul destin al neamului nostru? Cînd ne vom elibera de complexele provinciale şi atitudinea plecată, timorată, de cetăţeni de mîna a doua ai unei Europe amnezice şi paricide, care a uitat sau nu vrea să-şi recunoască legăturile de sînge cu strămoşii noştri întemeietori ai Ilionului tracic, şi care-şi reneagă identitatea şi rădăcinile creştine, răsăritene?
O Europă mercantilă şi seculară, care-şi înţelege unirea ca pe o comunitate fără comuniune, întemeiată doar pe interese, nu pe dragostea şi moştenirea creştină. O Europă deicidă, fără Dumnezeu, fără biserici şi fără Biserică – singura comunitate cu adevărat universală.
Nu, nu sîntem popor din flori, nici nu ne putem resemna să fim popor de slugi! (Victor Socaciu, Mereu cu Dumnezeu).

Popor românesc, nu uita niciodată
Că nu eşti urmaş de fricoşi şi bastarzi!
La tine acasă, cît faci ochii roată,
De dragul eroilor veşnic să arzi!
(Iancu la Ţebea)

Nu ne-au fost specifice capul plecat, compromisul laş, acceptarea umilinţei pentru blidul de linte, slugărnicia nevertebrată, frica, obedienţa, oportunismul. Unii spun că ne-am fi ales cu ele din epoca fanariotă. Alţii – că sînt o moştenire din comunism. Mai drept ar fi să spunem că, ori de cîte ori a slăbit credinţa în Dumnezeu, ne-au copleşit patimile şi slăbiciunile omeneşti. Căci Dumnezeu este sursa oricărei virtuţi şi, fără har, nu există dragoste, nobleţe, eroism sau jertfă.

Sîntem sătui de hoţii şi minciună.
Ardealul e parte curată şi bună
Din Ţara Română.     
(Avram Iancu)

Ardealul ne e leagăn şi vatră. Simbolic vorbind, sîntem cu toţii „moţi” din „Apusenii” unei geografii a sufletului românesc, sîntem cu toţii Avram Iancu, sau ar trebui să fim. Veacurile de împilare încă sîngerează, „în osul naţiei se-aude o roată / muşcînd din Horea, Cloşca şi Crişan. / Şi iar la Alba Iulia ni-i flancul / Pe care ardem şi ne batem toţi / Cînd dinspre Apuseni răsare Iancu / Ca un Iisus Hristos cu chip de moţ” (Clopotul Reîntregirii).
Sînt simbolurile sacre ale naţiei: Horea cel „risipit pe roţi”, Doja, Iancu „pătimitul crăişor”, Mihai cel ucis pe Cîmpia Turzii, Vlad ucis lîngă Giurgiu, Brîncoveanu ucis la Stambul, Visarion Sarai, Sofronie, Oprea, martirii năsăudeni, Tudor ucis de Eteria, Codreanu, Sandu Tudor, Gafencu şi ceilalţi mucenici ai dreptei credinţe, Cîmpia Libertăţii de la Blaj şi Catedrala Reîntregirii de la 1918 din Alba Iulia – loc sfînt unde ar trebui să se închine întregul neam:

Veniţi, români, veniţi la Mecca noastră,
Veniţi la Alba Iulia-n Ardeal!

Dacă Ardealul este parte din România, în acelaşi timp, la fel cum într-o hologramă partea conţine întregul, „acum România e toată-n Ardeal”. Tot aşa cum România este toată şi în Basarabia, şi în Bucovina, şi în fiecare parte a trupului ei de pămînt, în fiecare munte, fiecare sat, fiecare rîu care o alcătuieşte. Căci România Mare nu este un nume de partid monopolizat de demagogi, ci este un crez, o stare de spirit, o nădejde, un arhetip.


Rezistenţa anticomunistă. Lupta din munţi

Un capitol aparte al volumului este dedicat rezistenţei din munţi şi martirilor din închisorile comuniste.
Trebuie spus că în nici o ţară europeană invadată de comunism n-au avut loc, în anii de după al doilea război mondial, atîtea confruntări armate între autoritatea comunistă şi tinerii patrioţi. În munţii României au existat mai multe grupuri de partizani, care au opus o înverşunată rezistenţă armată trupelor Securităţii, pînă în momentul capturării.
Unul din ele a fost Grupul de rezistenţă Carpatin-Făgărăşan, condus de Ion Gavrilă Ogoranu, acţionînd pe versantul nordic al Făgăraşilor („banda Haşu-Gavrilă” cum apare în documentele Securităţii). Grupul a rezistat 7 ani (1948-1955), în timp ce grupul de pe versantul sudic, ceva mai longeviv, condus de fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, a fost prins şi executat după 9 ani de hăituire.
Cu siguranţă Scrisoarea-Testament a eroicului grup al lui Gavrilă Ogoranu, scrisă în Săptămîna Mare a anului 1954, ar trebui să figureze în toate manualele de Istoria României; la fel cum ar trebui inclusă şi în cele de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, alături de fragmente din Imn pentru crucea purtată a lui Virgil Maxim, Amintiri din mlaştina disperării a lui Dumitru Bordeianu, poemele lui Radu Gyr şi alte mărturii ale luptei şi jertfelor elitei spirituale a neamului nostru, ale fiilor Bisericii noastre, în anii în care România a fost ocupată de regimul marxist.
Puţine pagini s-au scris în limba română care să egaleze forţa şi frumuseţea morală a acestui extraordinar Testament. Redactat în Muntele Buzduganu din apropierea Mănăstirii Sîmbăta, de unde luptătorii urmăreau, ascunşi, slujba din Vinerea Mare, Testamentul a fost gîndit, şi mai ales trăit, „în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasuri de veghe cu arma în mînă”.
Ei l-au închinat tinerilor din România, „ca semn al dragostei ce vă purtăm, ca unora ce le va fi dat, cînd noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvîrşească marea şi strălucita biruinţă românească.” Deşi e semnat de Ion Gavrilă Ogoranu şi Gheorghe Cornea, el este o mărturie colectivă. În afară de doi, membrii întregului grup au fost cu toţii ucişi de regimul comunist. Toţi au căzut nu în confruntările cu Securitatea, ci în urma trădării. Excepţiile au fost Ion Ogoranu şi Ion Ilioiu, pe care Dumnezeu i-a salvat pentru a da mărturie [3].
Textul Testamentului este atît de frumos încît sînt ispitit să-l reproduc în întregime. Nu este o simplă frumuseţe estetică, ci una a harului dumnezeiesc. Recunoaştem de îndată că tinerii bărbaţi care l-au conceput – fii buni ai Bisericii – erau sub atingerea minunată a Duhului Sfînt:
„Aşa am înţeles noi neamul nostru: o dîră de foc sfînt pierdută în negura vremilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele ce izvorăsc din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dîrei de foc, printre crestele de brazi, vedeam aceeaşi dîră de lumină, tot mai puternic luminată, terminată la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare. În această dîră de foc din urma şi dinaintea noastră, noi, cîţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, aducem darul nostru de foc, candelă a iubirii noastre de Neam, jertfa noastră”.
Este o viziune tulburătoare a destinului neamului românesc în istorie. La urma urmei, sîntem unul din extrem de puţinele popoare creştin-ortodoxe de pe planetă. Păstrîndu-ne discernămîntul şi dreapta măsură, fără a cădea în triumfalismul ieftin al unor mesianisme îndoielnice, putem subscrie din toată inima la acest crez înălţător privind rolul pe care pronia divină îl va fi hărăzit românilor şi Bisericii noastre în planul mîntuirii. Oare nu spunea şi Petre Ţuţea că „Poporul român este o minune a lui Dumnezeu în drumul Său prin istorie”?
Testamentul nu este o creaţie literară; sînt cuvintele unor eroi care aveau să le întărească prin moartea lor. Testamentul lor este un jurămînt. Şi ceea ce au jurat, au împlinit:
„Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pămînteană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţarea la o viaţă tihnită. Şi, de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm... Ceea ce ne-a mînat aici a fost dragostea de Neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. Exişti în măsura în care iubeşti, şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire. Noi nu admirăm Neamul nostru, nici nu căutăm a-l înţelege şi studia, în virtutea vreunui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii. Şi nu l-am schimba cu oricare altul. Nici în gînd, cum nicio mamă nu şi-ar schimba copilul. În inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri de emigrare... Voim să rămînem aici, părtaşi ai durerii şi bucuriilor lui, ai destinului lui, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră” (subl. n.). Şi mai departe:
„Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român, de totdeauna, focul sfînt şi cald al familiei româneşti... În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atîta nobleţe şi frumuseţe încît nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să te jertfeşti...”.
Iar cînd le-a fost cel mai greu, în confruntarea cu răutatea, ipocrizia, ambiţia prostească sau nepăsarea unor compatrioţi, care există aievea şi pe care le cunoaştem cu toţii prea bine, s-au întors către modelele neamului:
„Ne-am coborît în adîncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor celor ce şi-au dat viaţa pentru acest Neam.. Iar [ei] ne-au legat, prin jertfa lor, în lupta din care nu putem ieşi decît biruitori sau morţi”.
Şi, mai ales, s-au întors către Hristos:
„Am simţit în ceasurile negre mîna lui Dumnezeu, atunci cînd slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte sau deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci, pînă cînd nu vei suferi tu însuţi măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, nu vei putea înţelege drama de pe Golgota”.
Mişcarea de rezistenţă din ţara noastră, privită superficial, pe termen scurt, poate să apară ca un eşec politic temporar. Totuşi, pe termen lung ea s-a dovedit chiar şi o victorie politică, prin căderea regimului comunist. Însă, în primul rînd, ea a fost o izbîndă duhovnicească şi morală, o victorie a credinţei creştine şi a conştiinţei naţionale, patriotice, care nu s-au lăsat învinse. Rezistenţa armată din munţi, împreună cu cea din închisori, din anii 1948–1964, dar şi cea din decembrie 1989, reprezintă argumente care desfiinţează mitul insultător potrivit căruia românii ar fi un popor pasiv, mioritic, lipsit de şira spinării. Această rezistenţă eroică şi martirică este proba incontestabilă ce spulberă imaginea unei naţii amorfe, incapabile de luptă şi opoziţie în faţa dictaturii şi opresiunii. Imaginea în sine este de fapt un clişeu, insistent cultivat şi propagat cu tenace persistenţă în imaginarul colectiv românesc.
Dacă e adevărat că nu sîntem o naţie laşă în ansamblul ei, în schimb sîntem una intens polarizată: eroii coexistă cu trădătorii. Trădarea prin care au fost omorîţi şi eroii luptei împotriva bolşevismului, ca şi atîţia alţi eroi ai neamului nostru, confirmă spusele lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Vînzarea de fraţi e o boală naţională; fie încercăm să ne tămăduim de ea, fie vom muri de ea”.
Indiferent dacă trădarea s-a datorat meschinelor interese oportuniste, iubirii de arginţi, dorinţei de putere, miopiei duhovniceşti şi politice, invidiei ori răutăţii, ea a avut întotdeauna consecinţe tragice: nu doar pentru eroii înşişi, care oricum şi-au luat cununa în veşnicie, cît mai ales pentru neamul întreg, care a fost mereu oprit să-şi ocupe locul demn în lume, fiind ţinut sub ocupaţie internă şi externă.
Din nefericire, Ion Gavrilă Ogoranu ştia ce spune. Din cauza acestei patologii morale, care ne decimează elitele, s-a ajuns să se vorbească despre un adevărat „auto-canibalism”, care ne face să ne devorăm între noi poate mai mult decît oricare alt neam. S-a mai vorbit despre un tragic, paradoxal şi fratricid „război româno-român”. Despre morbida satisfacţie pe care unii români o simt atunci cînd asistă pasivi la înfrîngerea celor mai buni dintre ei, sau, mai grav, cînd dau în mod activ o decisivă mînă de ajutor la distrugerea lor.
Pentru a explica acest fenomen – vai, mult prea recurent! – al trădării eroilor noştri de către propriii conaţionali nu mai este suficient să ne gîndim la oportunism sau egoism; putem deja vorbi de un fenomen de influenţă demonică.


Martirii din închisori

În încheiere, pentru a înţelege mai bine secţiunea din volum dedicată versurilor deţinuţilor din temniţele comuniste, vom vorbi puţin despre contextul în care au fost alcătuite.
În ultimii ani au apărut numeroase mărturii ale foştilor deţinuţi, supravieţuitori ai temniţelor comuniste, o memorialistică mărturisitoare dezvăluind tablouri cutremurătoare despre atrocităţile comise în aceste infernuri secrete între 1948-1964 [4]. România a fost împînzită cu o reţea de penitenciare şi lagăre de muncă forţată, locuri de tortură destinate izolării şi exterminării deţinuţilor politici, elitei religioase, intelectuale şi politice, nimicirii oricărei dizidenţe sau rezistenţe anticomuniste. Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din România, în acest univers concentraţionar, format din circa 44 penitenciare principale şi 72 lagăre de muncă forţată destinate deţinuţilor politici, au pătimit peste 3 milioane de oameni, dintre care cca 800.000 au murit [5]. O cifră exactă poate nu vom afla niciodată, multe probe fiind distruse.
Pe această hartă a groazei existau diverse tipuri de închisori:
- penitenciare de reeducare, unde se aplica tortura cea mai diabolică în vederea convertirii la ideologia comunistă: Suceava, Piteşti, Gherla, Ocnele Mari, Aiud;
- închisori de exterminare a elitei religioase, intelectuale şi politice: Rîmnicu Sărat, Sighet, Galaţi, Craiova, Braşov, Oradea, Tîrgu Jiu;
- lagăre şi colonii de muncă: Minele Cavnic şi Baia Sprie, Balta Brăilei, Canalul Dunăre-Marea Neagră (Poarta Albă, Peninsula, Salcia, Capul Midia, Coasta Galeş, Saligny, Castelu, Periprava, Constanţa, Cernavodă), Salcia, Urleasca, Sălcioara, Jegălia, Perieşi, Grădina, Satul Nou;
- închisori de anchetă, triaj şi tranzit: Rahova, Jilava, Malmaison, Uranus;
- penitenciare pentru minori: Tîrgşor, Mărgineni, Cluj; penitenciare-spital: Tîrgu Ocna, Văcăreşti;
- închisori pentru femei: Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni, Arad.
Piteşti. În acest terifiant „Arhipelag M.A.I.” [6] din România a existat o „insulă a ororii absolute” (V. Ierunca), cum alta n-a mai fost în întreaga geografie carcerală comunistă – închisoarea de la Piteşti. Acolo a început la 6 decembrie 1949 un sinistru experiment numit „reeducare”, tinzînd la distrugerea psihică a deţinuţilor. Reeducarea din România „a depăşit în bestialitate şi ferocitate cele mai inumane sisteme de anihilare a personalităţii prin chinuri şi teroare care au existat în lumea comunistă. O confirmă toate relatările publicate” [7].
„Din stepele ruseşti pînă în centrul Europei, peste tot unde s-a întins imperiul sovietic, arsenalul cruzimii s-a dezvoltat ca într-un mediu natural. Peste tot au existat călăi sadici, torturi de neînchipuit, false mărturisiri şi procese, ucidere sistematică prin tot felul de metode, de la inaniţie la schingiuiri. Dar nicăieri nu regăsim esenţa «fenomenului Piteşti» – transformarea sistematică a victimei în călău şi dezagregarea ei psihică prin schingiuirea deţinuţilor de alţi deţinuţi” [8].
Într-adevăr, nicăieri în spaţiul euro-sovietic al «lagărului comunist» n-a existat un angrenaj atît de diabolic ca în România.
Mai mult, Piteştiul a fost gîndit ca un „proiect-pilot”, ce urma să fie replicat ulterior nu doar în marele penitenciar ce devenise România stalinizată, ci la nivel global, planetar. Azi poate părea o irealizabilă viziune de coşmar, dar în anii 1950 revoluţia mondială comunistă era în plină ofensivă. O confirmă Ioan Ianolide: „Cele ce se petreceau la Piteşti erau considerate «mica revoluţie» ce urma să dezlănţuie apoi «marea revoluţie internaţională». Experimentul piteştean trebuia să devină universal, în scopul «restructurării» întregii omeniri conform legilor materialismului istoric. Aceasta e schema generală a fenomenului «reeducării» piteştene. El s-a mai produs şi în alte părţi, dar nicăieri n-a dat rezultatele din Piteşti” [9].
„La Piteşti – scrie Ianolide – s-au practicat toate metodele de tortură. Bătaia cea mai obişnuită era cu pumnii şi ciomagul. Au fost rupte coaste, oase, coloana vertebrală, capete sparte, timpane distruse, ochi scoşi. Pe un tînăr l-au răstignit cu sfori de două cuie din perete şi l-au bătut în ficat pînă a murit. Ţurcanu l-a coborît cu scîrbă de pe perete şi l-a tîrît afară, unde i-au încheiat proces verbal de deces pentru «atac de cord». Altuia i-au dat să bea apă sărată şi a murit în chinuri groaznice. Multora le-au smuls unghiile, sau părul fir cu fir. S-a folosit picătura chinezească. Dinţii săreau din gură ca fasolea bătută. Alţii – spînzuraţi de picioare şi torturaţi... Se făcea stivă de oameni, apoi ciomăgaşii urcau sus, unde dansau şi loveau; victimele urlau de durere. Dar cei ce strigau erau pedepsiţi în plus... Prietenii erau puşi să se bată între ei; dacă unul lovea «cu milă» era bătut pînă era vindecat de această «boală burgheză». În zilele de post (vineri mai ales) reeducaţii erau şi mai îndrăciţi” [10].
Printre „iadurile roşii” se aflau Canalul Dunăre – Marea Neagră (Canalul Morţii) şi Aiudul. „Începută în primăvara lui 1962 (exact 10 ani de la încetarea celei de la Piteşti) şi continuată pe parcursul a aproape trei ani, reeducarea de la Aiud a fost concepută şi pusă în aplicare cu scopul de a ucide moral pe cei mai înverşunaţi duşmani ai comunismului, astfel ca, în eventualitatea în care, din motive conjuncturale, regimul ar fi fost nevoit să-i pună în libertate (ceea ce s-a şi întîmplat), ei să nu mai constituie un pericol. Atît prin amploare (prin ea au trecut cîteva mii de deţinuţi) cît şi prin rezultate (spectaculoase din punctul de vedere al regimului, dezastruoase din punct de vedere uman), această acţiune criminală a fost aproape tot atît de cumplită ca şi reeducarea de la Piteşti. Au fost ucise vise şi împinse la sinucidere mii de conştiinţe. Aiudul ultimilor ani de detenţie e «frate geamăn cu Piteştiul»” [11].
Toate metodele de la Piteşti, tortura, spălarea creierelor, transformarea victimei în călău, s-au aplicat şi la Aiud. Cei mai recalcitranţi deţinuţi, care refuzau categoric reeducarea, erau concentraţi în Zarcă – „Mîncătoarea de oameni” cu faimă sinistră. Aici erau închişi luptătorii decişi să reziste cu orice preţ, pînă la capăt [12]. „Izolatoare” asemănătoare erau Casimca de la Jilava, Cazinca de la Suceava, Neagra de la Sighet etc. Aici deţinuţii executau pedepse în condiţii cumplite de frig, întuneric, mizerie şi înfometare, cu încălcarea chiar a Codului Penal comunist.
„Au vrut să ne demoleze moralul. Aveau metode diabolice pentru a ne face să renunţăm la credinţa noastră şi să ne închinăm lor. Ajunsesem un cadavru pe verticală. Nu vă puteţi imagina cum arată iadul. Mureau oamenii pe capete. Cădeam din picioare de foame, iar foştii torţionari se laudă acum la televizor că ne dădeau să mîncăm ciocolată. Cînd am ieşit din închisoare am aflat că cel care mă turnase devenise colonel de Securitate la Constanţa”, povesteşte un fost deţinut politic.
Nici un torţionar nu a fost judecat după 1989. De pildă despre Vasile Ciolpan, şeful închisorii din Sighet, există un raport din 1955 şi o declaraţie proprie, după ce a fost turnat de un subaltern (aşa se lucra, se turnau între ei, astfel sistemul se autocontrola) că din lemnul alocat pentru sicriele deţinuţilor morţi şi-a făcut mobilă. Toţi au fost îngropaţi în pînză de sac, iar directorul şi-a făcut mobilă din lemnul pentru coşciuge. Pentru el fiecare mort însemna o masă, un fotoliu, o noptieră în plus. A scăpat fără nici o pedeapsă. Şi nu este un caz singular [13].
Iată şi un pasaj din cutremurătoarea carte a lui Virgil Maxim:
„Dimineaţa se încărcau morţii într-o căruţă, erau duşi pe malul Mureşului şi răsturnaţi în prund, iar deţinuţii de drept comun prăvăleau pămîntul peste cadavre. Mai tîrziu s-a făcut cimitirul de dincolo de Zarcă, pe locul numit în limba localnicilor Dealul Robilor. Felul cum mureau oamenii era înfiorător. Dar atunci nu impresiona pe nimeni. Unii mureau în spasme şi aiureli. Alţii se sculau în picioare, schelete vii, şi se prăbuşeau în sunet de oase, lovindu-se unul de altul. Alţii se sprijineau pe pereţi, încercînd să se ridice, şi cădeau în cap sau se îndoiau ca lumînările înmuiate de căldură în sfeşnic. Alţii, cu gurile căscate ca nişte hăuri, cu ochii prăbuşiţi în găvanele orbitelor, suspinau: «Apă... apă...». Moartea le alina orice suferinţă. Acum nimeni nu ştie ale cui sînt coastele rupte care sparg, primăvara după ploaie, grămezile de bolovani. Ale cui – gleznele risipite printre ierburi sau fruntea albă de var, ca un pietroi tocit de apele vremii, sau degetele răsfirate vrînd parcă să apuce razele soarelui – ziua – şi ale lunii – noaptea, sau dinţii presăraţi că mărgelele pe marginea potecii înguste? La Înviere fiecare mădular îşi va căuta trupul său, marea şi pămîntul îşi vor da morţii lor, şi se vor îmbrăca toţi în Lumina în care au crezut şi pe care au aşteptat-o. Vor împărăţi în veac şi bucuria lor nimeni nu o va mai putea lua. Căci Hristos îi va umple pe ei de dragostea Lui, în veci” [14].
Eroismul feminin. În temniţe n-au fost torturaţi doar deţinuţi bărbaţi, ci şi femei: „Fetele [întîlnite la închisoarea Văcăreşti] păreau îngeri trecuţi prin infern. Niciodată nu se va putea elogia îndeajuns comportamentul elevelor şi studentelor din România trecute prin iadul închisorilor comuniste. Înălţimea şi frumuseţea tragică a eroismului feminin la care am fost martor, cu greu se poate descrie. [...] Aceleaşi bătăi, aceeaşi foamete, acelaşi frig, aceeaşi singurătate, aceeaşi mizerie de toate felurile, aceleaşi insulte şi vulgarităţi” [15].
Şi totuşi, nu torţionarii au biruit, nu bătăuşii hulitori de Dumnezeu, ci ei, cei sălbatic torturaţi, înfometaţi şi prigoniţi, a căror bucurie într-adevăr nimeni n-o va putea lua. Acesta e mesajul tuturor celor ce au trecut prin iadurile comuniste. „Mă adun – scrie o supravieţuitoare – într-o rugăciune pentru toate mamele ce au trudit să-şi înalţe copiii, iar în locul lor le-a sosit din închisoare o hîrtie pe care scria că aceştia nu mai există. Peste puţin vom merge la ei şi noi, cei ce am rămas să dăm mărturie. Dar voi, cei tineri, ce veniţi după noi, să nu-i uitaţi. Cînd va sosi rîndul vostru să-i întîlniţi, să le spuneţi că sacrificiul nu le-a fost în zadar, că mormînt lîngă mormînt, jertfă lîngă jertfă, au învins!” [16].


Colindele din închisori

Aceşti „îngeri palizi” ai istoriei recente, „robii Domnului din închisori”, sînt „jertfa unui neam sfinţit pe Cruce” (Radu Gyr, Astăzi neamul nostru prăznuieşte).
Crezul îngemănat în Hristos şi în izbînda neamului românesc le-a dat putere să zidească ţării temelii umane – temeliile pe care stăm noi astăzi, majoritatea fără măcar să le conştientizăm:

Atîţia morţi ascut în noi oţele...
Cu rănile noi ne-am atins de cer.
Zidim destin...
Dar nu din var şi piatră ctitorim,
Ci tencuim cu albe oseminte,
Din cărămida rănilor zidim.
Turnaţi în cremene şi jurăminte,
Cu ochii-aprinşi de-un sfînt mister,
Privim cum zilnic alte noi morminte
Se înalţă pajuri albe către cer
Să pună ţării temelii de fier.             
(Radu Gyr, Avem atîţia morţi)

Este incontestabil că toţi erau perfect conştienţi de sensul hristic al jertfei lor pentru neam:

Stăpîne Însîngerat, Domn al luminii
Şi veşnicie limpede, Iisuse!
Tu, Care ai primit pe frunte spinii
Şi cuie adînci în mîinile-Ţi supuse,
Tu, Domn al Răstignirii şi Învierii
Care din cruce ne-ai făcut lumină [...]
Dă-ne încleştarea Ta, dă-ne puterea
Din ceasul pironirii însîngerate.
Să ne primim şi cuiele şi fierea
Ca Tine în marea Ta singurătate.     
(Radu Gyr, Rugăciune)

Iar rugăciunea lor nu era pentru ei înşişi, ci pentru acest popor pe care l-au iubit cum noi sîntem departe de a putea măcar înţelege:

Pe fruntea ţării zîmbetul Ţi-l pune
Şi neamul care-acum osînda-şi duce
Învaţă-l Tu amara rugăciune
Din clipele suirilor pe cruce.
Şi sus pe crucea crîncenă pe care
Stă Neamul nostru răstignit fără de vină,
Tu scrie, Iisuse, un aprins inel de soare,
Ca semn al Învierii ce-o să vină.
Şi spune morţilor celor de sub troiţe sfinte
Că va veni cîndva o dimineaţă
Cînd neamu-ntreg va fulgera la Viaţă,
Cuminecat prin morţii din morminte.
(Ibidem)

Este limpede că Viaţa, scrisă cu majusculă, la care este chemat să se trezească întregul Neam Românesc, nu este viaţa lumească a acestui veac, ci Viaţa veşnică a Împărăţiei lui Dumnezeu. Dorul şi credinţa acestor martiri a fost întoarcerea Neamului românesc la Hristos, învierea lui întru credinţă şi mîntuire. Şi ei au acceptat să se ofere ca jertfe vii, preţ de sînge al învierii noastre a tuturor.
O spune şi Valeriu Gafencu, dînd pilda evanghelică a bobului de grîu ce moare spre a aduce multă roadă:

Preţul pentru care m-am jertfit
Cerea o viaţă grea şi o moarte de martir. [...]
M-adapă Iisus cu Apă Vie,
Grăuntele zvîrlit în groapă-nvie.
(Valeriu Gafencu, Trăiesc flămînd)

Aşa cum spune un colind cîntat de maicile de la Diaconeşti, pe versurile poeţilor întemniţaţi, cei din închisori n-au avut să-I aducă drept prinos Pruncului Iisus la Naşterea Sa decît sufletele lor curate, trupurile schingiuite şi vieţile lor jertfite:

suflet dalb şi luminos
slobozit din trupuri frînte nemilos.
La Hristos dac-au ajuns,
la picioare blînd I-au pus
viaţa lor, urzită-n rugăciuni şi plîns.
(Sus la ’naltul cerului)

Nădejdea care le-a dat putere a fost doar harul şi mîntuirea întru slava Împărăţiei lui Dumnezeu:

Vom porni din închisori
Fulguiţi de nea
Ca s-ajungem pînă-n zori
Lîngă ieslea Ta.
Drept tămîie-am pregătit
Lacrimi grele-n căni,
Aur: lanţul ruginit,
Smirnă: sînge-n răni.
Suferinţa vom uita
Sub cereşti lumini
Serafimii vor cînta
Încărcaţi de crini.
Inimile, în cununi
Vom aduce-n dar,
Peste jertfa lor s-aduni
Nimburi mari de har.
(Constantin Dragodan, Linu-i lin)

Ei sînt cei mai vrednici sfinţi rugători ai noştri în ceruri:

Sus la ’naltul cerului
mucenicii Domnului
cer în rugă
mîntuirea neamului.

Prin aceşti mucenici ai Domnului, neamul îşi plînge pocăinţa şi se împărtăşeşte de viaţa veşnică:

V-au zvîrlit în temniţa uitării
Mucenici ce-aţi plîns lacrima ţării.
(Radu Gyr, Astăzi neamul nostru prăznuieşte)

Nu! Neamul nostru nu vă plînge
Ci se cuminecă prin voi.                                
(Radu Gyr, Imn morţilor)

Stînd răstigniţi pe crucea muceniciei, ei se roagă să fie iertate nu păcatele lor, ci ale Neamului, ale noastre:

O, Iisuse Împărate,
iartă lacrimi şi păcate! [...]
căci pe Crucea Ta
stăm bătuţi în cuie.
(Radu Gyr, Colind)

*

Avem o ţară de legendă; o ţară binecuvîntată de Dumnezeu, Care Însuşi o colinda – potrivit basmului – pe jos, însoţit de Sfîntul Petru. O ţară a colindelor:

Leru-i ler, a fost odată
Ţara asta minunată
Căci nici basmul n-o cuprinde.
Veneau îngerii din cer
peste ţară să colinde.
Cobora şi Domnul Sfînt
Cu Sfînt Petru pe pămînt,
doi moşnegi cu mîini de ceară
îi vedeai umblînd prin ţară.
Nu ştiai că prin nămeţi
trece Sfînt izvor de vieţi.
(Ion Popescu, În loc de colind)

Dar astăzi, în ţara colindelor,

Numai vîntul mai colindă;
Spartă-i uşa de la tindă
De prigoana răilor
În ţara colindelor.
(Ibidem)

De aceea, fraţi dreptmăritori, dacă zicem că avem credinţă în Dumnezeu, este timpul să ne luăm credinţa în serios!
De aceea, fraţi creştini, dacă vrem să înviem, ca neam şi fiecare din noi în parte, este timpul să-L luăm pe Hristos în serios!
De aceea, fraţi români, dacă ne numim români, este vremea să ne luăm ţara în serios!
De aceea eroii şi martirii neamului vă cheamă: Ridicaţi-vă! Ridică-te, Gheorghe! Ridică-te, Ioane! Căci orice chemare colectivă este, mai întîi de toate, o chemare individuală. Hristos Însuşi ne cheamă – ca neam, dar în primul rînd ca persoane. [...]
Ridică-te, popor român! Ridicaţi-vă! Nu uitaţi că purtaţi nume de domnitori şi voievozi, de împăraţi, de Sfinţi şi de Martiri, nume de Apostoli, de Profeţi şi de eroi, nume de Patriarhi, Cuvioşi, Muceniţe şi Îngeri, primite o dată cu Sfîntul Botez întru Hristos!
Fiţi vrednici de ele! Fiţi vrednici de numele de creştin şi de român!
Ridicaţi-vă!

Scrisă în perioada Penticostarului 2013, între Săptămîna Luminată şi 1 iunie (Sfîntul Iustin Martirul şi Filosoful), cu binecuvîntarea şi sub îndrumarea Părintelui Protosinghel Iustin Miron, Stareţul Sfintei Mănăstiri Oaşa, de fratele Andrei Dîrlău.

[1] Răzvan Codrescu, din volumul Răsăritenele iubiri. Este doar unul dintre poeţii neincluşi în prezenta antologie doar pentru motivul că este o culegere deschisă, un prim pas ce va fi urmat şi de alţii. Nasc încă poeţi iubitori de Hristos şi de neam pe meleagurile noastre, iar talentul luminat de credinţă a continuat şi va continua să dea mărturie a duhului ce animă acest popor, pe care harul nu l-a părăsit.
[2] Victor Bîrsan în Masacrul inocenţilor, Bucureşti, 1993, consideră că circa 300.000 basarabeni şi bucovineni au murit în foametea provocată de Stalin în 1946-47, iar 900.000 români au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan între 1940 şi 1964. Anton Ovseyenco, în The Time of Stalin: Portret of a Tyranny, New York, Harper and Row, 1981, estimează numărul victimelor comunismului în Basarabia şi nordul Bucovinei, în vremea lui Stalin, la 1.500.000 persoane. Sînt estimări conservatoare, totuşi cifre enorme raportate la mica populaţie a acestor regiuni.
[3] Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc, serie în 7 volume publicate între 1995 şi 2007 la Timişoara (Ed. Marineasa), Cluj (Ed. Viaţa Creştină), Baia Mare (Ed. Marist) şi Mesagerul de Făgăraş.
[4] Printre ele: I. Ianolide – Întoarcerea la Hristos; V. Maxim – Imn pentru crucea purtată; D. Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării; Mărturia unui creştin: Părintele Marcu de la Sihăstria; Gh. Andreica – Mărturii; D. Bacu – Piteşti; Monahul Moise – Valeriu Gafencu Sfîntul închisorilor; I. Bărdaş – Calvarul Aiudului. Din suferinţele unui preot ortodox; Pr. Dimitrie Bejan – Viforniţa cea mare, Satul blestemat şi Oranki – Amintiri din captivitate; Un mare mărturisitor creştin: Părintele Constantin Sîrbu; Graţia Lungu-Constantineanu – Pr. Iustin Pârvu: Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor; Pr. Zosim Oancea – Datoria de a mărturisi. Închisorile unui preot ortodox; Pr. Mina Dobzeu – Trei strigări împotriva lui Antihrist. Istoria adevărată a pustnicului de la Brădiceşti; Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric; Pr. Ilarion Felea – Spre Tabor; Pr. Liviu Brânzaş – Martor într-un proces moral; I. Ioanid – Închisoarea noastră cea de toate zilele; I. Cîrja – Canalul morţii; C. Ropală – Periprava, memorial din gulagul românesc; N. Ciolacu (Monahul Nectarie) – Haiducii Dobrogei. Rezistenţa armată anticomunistă din Munţii Babadagului; Galina Răduleanu – Repetiţie la moarte; Viorica Stănuleţiu Călinescu, Maria Roşca Brahonschi, Viorica Pârnac Stănescu – Lacrima prigoanei; Aspazia Oţel Petrescu – Strigat-am către Tine, Doamne...; Ana-Maria Marin – Poveste de dincolo; A. Lefa – Fericiţi cei ce plîng; I. Gavrilă Ogoranu – Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc; M. Buracu – Tăbliţele de săpun de la ITŞET-IP; Gh. Jijie – George Manu. Monografie; V. Ierunca – Fenomenul Piteşti, Pr. Gh. Calciu-Dumitreasa – Războiul întru Cuvînt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii; I. Pantazi – Am trecut prin iad; G. Bălănescu – Din împărăţia morţii; V. Corbuţ – Cetatea diavolului; M. Petrişor – Cumplite încercări, Doamne! Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste; D. Andronescu – Reeducarea de la Aiud; D. Lucinescu – Destine etc.
[5] Florin Mătrescu, în Holocaustul roşu, dă cifra de 891.500 morţi în genocidul comunist comis între actualele graniţe ale României, fără a mai vorbi de Basarabia şi Bucovina. Mereu alte cifre se adaugă. După „capitularea necondiţionată" de la 23 august 1944, 180.000 soldaţi şi ofiţeri au fost deportaţi în lagărele gulagului sovietic (doar cîteva mii s-au mai întors). În mlaştina rîului Bălţi din Basarabia s-a descoperit un osuar românesc compus din 50.000 schelete de soldaţi români din Armata Regală Română, care în primăvara lui 1944 au constituit prima linie de rezistenţă împotriva Armatei Roşii (cf. Mihai Vicol, „Un Katyn românesc”, România Liberă Internaţional, 320/04.08.96). Ocuparea ţării de către Armata Roşie a însemnat un val de crime în rîndul populaţiei civile, crime de proporţii încă necunoscute, oameni ucişi pentru a fi jefuiţi sau fiindcă-şi apărau fiicele şi soţiile de violuri. Colectivizarea forţată a ţărănimii (începînd din 1949) a afectat 12.000.000 ţărani; au fost sate mitraliate şi nimicite cu tunurile, provocînd 30.000 victime. Deportările masive dintre 1949–1960 s-au soldat cu încă 200.000 ţărani morţi în lagăre de muncă sau închisori. Rezistenţa armată din munţi (1946–1958), unică în lagărul comunist, a mai adăugat un număr de victime.
[6] Ministerul Afacerilor Interne dinainte de 1989.
[7] Există dicţionare şi lucrări bazate pe studii şi documente istorice: Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2007 (martirologiu-dicţionar de cca 1000 pagini, alcătuit de un colectiv multiconfesional de specialişti coordonat de Adrian Nicolae Petcu, cercetător CNSAS); Adrian Nicolae Petcu (coord.), Partidul, Securitatea şi Cultele: 1945-1989, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005; George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Ed. Nemira, Bucureşti, 2004; Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu, Flori Stănescu, Biserica întemniţată. România: 1944-1989, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 1998; cf. Răzvan Codrescu, „Jerfelnicia ortodoxă în anii comunismului”, în vol. Din temniţe spre sinaxare, Galaţi, Egumeniţa, 2008, pp. 31-33.
[8] Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 76.
[9] Ioan Ianolide, Deţinutul profet, Ed. Bonifaciu, 2009, p. 149.
[10] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă. Predanie a sfinţilor români din închisori, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, pp. 92-96. Cartea „a devenit testamentul miilor de morţi de la Piteşti, Aiud, Gherla, Tîrgu-Ocna”, unde Ianolide a fost închis. Despre el părintele Voicescu spune că „în cei 23 ani de temniţă cîştigase înţelepciunea unui mare avvă” (citat în Fericiţi cei prigoniţi: martiri ai temniţelor româneşti, ediţie îngrijită de Marin Matei, Ed. Bonifaciu, 2008, p. 94).
[11] Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, p. 26.
[12] Pr. Liviu Brânzaş, Raza din Catacombă – Jurnal din închisoare, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 292.
[13] „Cîte milenii de închisoare politică s-au pronunţat în tribunalele comuniste din România”, interviu cu Marius Oprea, de Bogdan Eduard, www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=4880.
[14] Virgil Maxim, Imn pentru Crucea purtată, Ed. Antim, Bucureşti, 2002, p. 132.
[15] Pr. Liviu Brânzaş, Raza din catacombă – Jurnal din închisoare, ed. cit., p. 98.
[16] Maria Roşca Brahonschi, Lacrima prigoanei, apud Fericiţi cei prigoniţi: martiri ai temniţelor româneşti, ed. cit., p. 189.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire