Andrew Gonzalez, Yemanja
I
Cu tălpi gingaşe umbli prin tăcere
şi urme laşi în ea ca pe nisip,
şi bine ştii c-ar fi de-ajuns să ţip
ca tu s-aluneci goală printre sfere.
Chiar de iubirea spre cuvînt se cere,
am învăţat s-o-nşel în fel şi chip
şi-aşa să-ţi cruţ stelarul arhetip
de tot ce-ar fi în firea ta cădere.
Mereu te tac mai mult decît te cînt
şi rămăşag pe glezna ta divină
mai pun un vis, mai pun un licăr sfînt...
Şi tu te duci, suavă şi mlădie,
să-ţi moi piciorul alb în luna plină
şi să mai sorbi un gît de veşnicie.
II
Sweet November cu Charlize Theron...
E-atîta suflet razna peste vise,
şi-n frumuseţe-atîtea răni deschise,
că Dumnezeu ne pare un poltron.
Tîrziu de toamnă, capăt de eon,
zădărnicie-a zînelor promise:
iubirea-a-n faşă cine ne-o ucise
şi-i ţine morţii tristul ei ison?
Oricît de rea ar fi sămînţa-n noi,
cu ce-au greşit aceste glezne line,
şi ceru-acesta strîns sub gene moi,
şi dragostea ce-atît de cald ne ţine?
Cînd laşi aşa durere înapoi,
nimic e cea pe care-o duci cu tine...
III
E-aşa frumoasă-n dulcea-i nebunie,
cu marea-n ochi şi soarele în plete,
şi aş iubi-o-aşa de pe-ndelete
că s-ar crăpa în noi de veşnicie.
Dar ea nicîcînd de mine n-o să ştie,
ci-n lumea ei va da tîrcoale bete
iubirilor smintite sau şirete,
ce mor ciudos pe limba lor tîrzie...
Splendorii-i sîntem întrupări deşarte
şi-n noi se coace moartea zi de zi,
şi-atîta ne rămînem de departe
de parcă evi întregi ne-ar despărţi,
iar Dumnezeu mereu e-n altă parte,
oricît de mult pe cruci s-ar răstigni.
IV
Deşi ai fost durerea mea cumplită,
să mai trăiesc o dată, nu te-aş vrea
nici alta şi nici altfel decît cea
ce m-a tîrît cu visul în ispită.
Uitare nu-i pe lume să te-nghită,
nici dragoste să ardă ca a mea,
şi-oricît ai fi de bună sau de rea,
te simt că-mi eşti din coastă răzleţită.
Nu-s ochi să poarte suflet ca al tău,
nici gleznă nu-i să zburde-aşa de lină,
iar de-am căzut, smintiţi de ceasul rău,
ne-o răzbuna a vecilor lumină,
căci ce-a rămas necopt sau sterp în noi
va da în pîrga zilei de apoi.
V
Mă-ntrebi, amice, unde-i surghiunit
eternul feminin de altădată,
dar eu îl simt în fiecare fată -
ca taină vie, nu ca simplu mit.
Oricît de mult iubirii i-am greşit
şi-oricît ne este firea de stricată,
ce Dumnezeu ne-a dăruit odată
nu ia-napoi, ci plînge răstignit.
Dar noi, smintiţi, uităm de cele bune
şi orbi ne sîntem tuturor şi nouă,
deşi de sus acelaşi har ne plouă.
E frumuseţea veşnică minune
şi duhul cîntă îngereşte-n noi,
oricît am fi de surzi, de orbi, de goi!
VI
Eu pun de-un vis, tu pui de-o nebunie
şi ne-ntîlnim extatic amîndoi,
cînd soarele se uită înapoi,
pe-acelaşi ţărm de dragoste tîrzie.
Purtăm blestemul lui n-a fost să fie,
dar şi-ndîrjirea firii vii în noi,
iar luna-n cer ne-arată sînii goi
şi-n poala ei cu-n somn stelar ne-mbie.
E poate vremea să cădem la pace
cu ce-am fi vrut să fim şi nu vom fi...
Cînd Dumnezeu atît de lung te tace
e semn că moartea bîntuie pe-aci
şi că de-acum nu vremile sărace
măsură ni-s, ci mutele vecii...
VII
Ce trişti am fi de n-am cîrpi cu vise
şi cu-amăgiri sărmanul nostru trai
de izgoniţi din ceruri şi din rai,
nici morţi, nici vii, cu răni mereu deschise!
Atîta moarte cum să porţi în trup
şi-n suflet cum să-nduri atîta viaţă
fără parşiva visului dulceaţă,
din care hălci de dragoste se rup?
Minciună nu-i, nici pură nălucire,
ci rost adînc al dorului de-a fi,
lăsat de Dumnezeu să ne inspire
şi ispitit de dracul pe pustii,
azi treaz în noi şi mîine amintire,
răscumpărînd iubirile de vii.
Răzvan CODRESCU
Mai puteţi citi pe acest blog:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu