CÎNTECUL
ULTIMULUI CONSTANTIN
Din mii de morţi, voi fi eu însumi unul,
dar n-or avea habar păgînii care,
că-n vălmăşagul luptelor, călare,
m-oi avînta cu oastea, ca nebunul.
Voi înfrunta şi sabia, şi tunul
de parcă-aş fi-ntre mulţi un oarecare,
pe-atît de mic pe cît am fost de mare,
şi nu m-o şti decît în cer Preabunul.
Imperiale-nsemne n-oi avea,
ci doar năprasna fierului în mînă
şi rîvna crucii vie-n carnea mea,
iar îndărăt mai mult n-o să rămînă,
din tot ce-am fost, decît un hoit sadea,
cu moartea-n el ca singura stăpînă.
CÎNTECUL LUI TEOFIL PALEOLOGUL
Păcate-avem de plată multe, vere,
dar eu mă simt onoarei mai dator
şi, de mi-i soarta păcătos să mor,
ca demn să fiu mă rog să am putere.
Pe toţi se vede treaba că ne cere
osînda dreaptă şi păgînii vor
să-ngenunchem umili în faţa lor,
dar nu le-om face-asemenea plăcere.
Născuţi în purpuri, moartea ne va fi
şi ea de-o-mpărătească măreţie
şi vom rămîne în legende vii,
ca jertfa noastră loc în veci să ţie
atîtor omeneşti nimicnicii,
iar jalea-n noi să tragă-a bucurie!
CÎNTECUL LUI DON FRANCISCO DE TOLEDO
Oricît mi-ar fi Levantul de străin,
dator sînt sfintei cruci şi-onoarei mele
să-nfrunt între Bosfor şi Dardanele
păgîna liftă şi în loc s-o ţin.
Nu-i spada mea destulă, dar creştin
voi şti să mor, în toiul luptei grele,
şi mi-oi tăia un ultim drum, spre stele,
la rînd cu basileul Constantin.
Nevolnic, laş sau trădător vreodată
nici eu n-am fost, nici neamul meu nu este,
iar dacă-i scris ca soarta să ne bată,
noi vom intra călare în poveste,
cu fruntea sus şi inima curată,
servind Bizanţul gloriei celeste.
CÎNTECUL LUI GIUSTINIANI LONGO
Rănit de moarte,
tot mă iau de piept
cu Dumnezeu, că n-a
fost bun cu mine
să mor luptînd ca
leul pe ruine,
cum ar fi fost şi
glorios, şi drept.
N-am tras de cînd
mă ştiu a înţelept,
ci m-am simţit doar
în războaie bine,
iar
azi, cînd moartea ca o cutră vine,
eu zac aici şi cred
că e nedrept.
Ţi-am fost ostaş de
cînd mă ştiu, Iisuse,
şi spada-mi fu o
viaţă-ntreagă cruce,
iar cînd în ceruri
steaua mea apuse,
corabia asta
încotro mă duce?
Minune e ca duhul
meu nu se
smintească-n veci şi către iad s-apuce!
CÎNTECUL LUI IOAN DALMATUL
Tu, Doamne, ceri să arătăm iubire,
dar eu mă vreau acum cu totul ură,
să fac prăpăd, cu gustul morţii-n gură,
şi-n urma mea strigoii să se-nşire!
Mi-atîrnă viaţa doar de-un fir subţire
şi largul morţii ca un vis mă fură:
de nu eşti surd, de ruga mea te-ndură
şi dă-mi să mor avan ca o cumplire!
Sînt tot o rană, dar puţin îmi pasă
atît cît mai răzbesc să-mi tai cărare
prin toată gloata asta ticăloasă,
ce poate lesne trupul să-mi omoare,
dar nu şi duhul, care-n urmă lasă
zapis de foc plinirii viitoare!
Răzvan
CODRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu