ÎN RĂSCUMPĂRAREA TIMPULUI PIERDUT...

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

LA EDITURA CHRISTIANA:

În loc de prefaţă

Cum se vede chiar din titlu (Ăsta sunt eu!) şi subtitlu (Istorii personale), cartea de faţă este în primul rînd un pariu cu sine în­suşi al autorului, "în răscumpărarea timpului pierdut", cum îi place să spună: reflecţii din "viul vieţii" ale unui om de formaţie clasică, preţuitor al culturii şi al artei îndeosebi (mai ales în aria muzicală şi plastică), dar şi al gîndului întors asupra lor, fără ambiţia siste­maticităţii (pe care cine o caută cu tot dinadinsul, o poate găsi în altă carte a sa: Omul şi criteriile [1]) sau a elaborării calofile (medi­cului Puiu Stoiculescu îi place să respire aerul cultural şi să dialo­gheze pe temele cele mai variate, dar nu-şi propune să uzurpe lo­cul scriitorului sau al filosofului, deşi are destule afinităţi intime şi cu unul, şi cu celălalt).

Sînt în carte cîteva portrete care se ţin minte şi care contează şi prin aportul lor documentar (D. Danielopolu, Ion Alin Gheor­ghiu [2], Marcel Chirnoagă, Anibal Teohari [3] etc.), sînt şi schiţe ("mi­­ni­aturi") şi povestiri care ţin de fresca pitorească a unei lumi apuse (nu fără vervă umoristică şi savori de limbaj, servite oare­cum de la sine de filonul de "caragialism" al românităţii noastre "balcanice", pentru care îţi trebuie mai degrabă "antene" decît dar creator), sînt şi frumoase rînduri de meloman cu pretenţii, despre Bach (Johann Sebastian, dar şi... Anna Magdalena) sau Mozart, ca şi despre deliciile muzicii clasice din perspectiva unui nespecialist, apoi gînduri, multe gînduri de pe traseul unei vieţi de octogenar, unele cristalizate aforistic, altele doar trăgînd a aforisme (şi răma­se în manuscrise ca nişte aşchii de "atelier", pe care nu te lasă ini­ma să le muţi în ghenă, pentru că fac parte din autenticitatea unor trăiri şi osteneli care ţi-au fost dragi şi te-au dus mai departe), efe­me­ride pe care autorul n-a mai stat să le cearnă, dar în care citito­rul răbdător va găsi destule lucruri miezoase (cel mai puţin răbdă­tor n-are decît să sară peste ele, spre paginile mai dense şi mai com­­pacte dinspre finalul volumului, unde epicul te bate amical pe burtă şi te trage sugubăţ de şireturi, nu fără fantezie şi ironie a­mară, dar atîta cît să nu te otrăveşti).

Înţeleg că autorul, călător pasionat în anii săi verzi, mai pre­găteşte un volum, în care precumpănitoare vor fi însemnările de că­lătorie (care nu lipsesc nici din volumul de faţă, întreţesute în tex­te cu alt accent, cum este cel despre "Alin", în care litoralul bul­găresc ne face cu ochiul, de la Balcic la Albena, sau descrierea Lotrului la Voineasa, din "Dies ebrietatis, dies illa...", ca să nu mai vorbesc despre radiografiile făcute Caracalului ori Ciocăneştiului natal, ca într-o călătorie iniţiatică "în căutarea timpului pierdut").

Dincolo de toate, dr. Puiu Stoiculescu ne aduce aminte de vre­mu­rile bune în care medicii erau şi profesionişti de nădejde, şi oameni cultivaţi, în timp ce astăzi, din păcate, breasla medicală pa­re să stea tot mai prost şi cu profesionalismul, şi cu deschiderea cul­turală... Am însă convingerea intimă că e doar o criză trecă­toare, ca a întregii lumi româneşti postcomuniste, şi că pildele tre­cu­tului, atîtea cîte sînt, vor reuşi pînă la urmă să fie mai tari de­cît ispitirile prezentului.  

Răzvan Codrescu

[1] Puiu Stoiculescu, Omul şi criteriile/ Man and criteria, ediţia a doua revă­zută, cu traducere în limba engleză de Carmen Paţac, Editura Christiana, Bucureşti, 2012 (prima ediţie, numai cu textul în limba română, a apărut în 2007, la Editura Universalia din Bucureşti).

[2] Ca şi Marcel Chirnoagă, mare prieten al autorului, care a ţinut să-şi ilustre­ze şi cărţile cu tablouri de-ale acestuia din colecţia personală.

[3] Tatăl Olgăi Horia (soţia lui Vintilă Horia), cu care autorul a fost la un moment dat în corespondenţă (cf., în secţiunea "Personalităţi", cap. "Cores­pon­denţă cu Olga Horia").

O MOSTRĂ DIN CUPRINSUL VOLUMULUI

MUŞTELE

Muştele sînt fiinţe umane, ca şi noi oamenii. Au picioa­re, mîini (aripi), mănîncă, simt frică ş.a.m.d.

Cînd este vorba de cîini, aceştia sînt protejaţi, chiar dacă te muşcă mortal sau turbezi, în timp ce muştele nu sînt protejate de nimeni. N-am auzit de vreo asociaţie pentru pro­­tecţia muştelor, în comparaţie cu atîtea asociaţii de pro­tecţia cîinilor sau pisicilor.

Toată lumea omoară muşte fără nici o jenă sau părere de rău. Mai mult decît atît: omorîrea lor se face bestial, de re­gulă cu pliciul, care, dacă respectăm proporţiile, la om ar echi­vala cu un meteorit gigantic care i-ar cădea peste casă.

Aşa cum Uniunea Europeană a cerut europenilor ca tăie­rea porcilor să se facă fără stres sau găinilor să li se ofere spa­ţii adecvate, găzduire confortabilă şi tratament blînd, ca să nu fie stresate, m-am gîndit că şi muştelelor să li se ofere a­ceas­tă posibilitate de a le omorî fără a fi stresate.

Nu numai pliciul, dar nici gazarea (se încuie camera în care se pune un spray ucigător) nu trebuie admise. Nu mai vreau un al doilea Auschwitz!

Pentru a fi în spiritul celor preconizate de Uniunea Euro­peană, m-am gîndit că muştele trebuie să aibă parte de o moar­te blîndă, nestresată. Ce cumplit trebuie să fie în cre­ie­rul muştei (o fi avînd oare?) atunci cînd vine o bombă (aste­roid – pliciul) şi este strivită fără milă, fără a avea dreptul mă­car să se apere!

Proiectul meu constă în a prinde muştele în hîrtii lipi­cioase (aşa ceva se obişnuieşte), dar nu să fie lăsate să moa­ră în chinuri, lipite de hîrtie, ci, după ce se lipesc, să fie scoa­se şi să li se injecteze un tranchilizant foarte activ, mor­tal, aşa cum se face cu condamnaţii la moarte în SUA.

Pentru acest scop, am construit nişte seringi speciale, foar­te mici, de unică folosinţă, sterile. (Nu trebuie să le tri­mi­tem pe lumea cealaltă injectîndu-le şi microbi.)

Doresc să produc o substanţă chimică care nu e dureroa­să, produce eu­forie (muştele sînt foarte sensibile la traume şi stresuri), du­pă care adorm iniţial în somn superficial, cu vise frumoase (că sînt aşezate pe nişte prăjituri), şi, în cele din urmă, muş­tele ajung să închidă ochii definitiv.

Am în vedere că şi muştele sînt de o mare diversitate, mai ales dimensională; există unele foarte mici – musculiţe – şi altele foarte mari – muscoi. Pentru fiecare categorie de muşte tre­buie folosite seringi de injectare diferite ca dimensiune. Pen­tru musculiţe, voi crea nişte miniseringi, submilimetrice, cu un ac atît de sub­ţire, ce să mai spun de canalul intern, încît crearea lui re­pre­zintă o performanţă cel puţin egală cu unele piese create de NASA!

Deoarece muştele nu ţin neaparat să meargă să se lipeas­că de hîrtia lipicioasă, voi crea nişte pompe speciale, şi ele variate ca dimensiuni, care vor sufla aerul către hîrtiile lipicioase (conducînd muştele spre hîrtie, aşa cum fac poliţiştii cu pietonii).

O dată muştele ajunse pe hîrtiile lipicioase, vor fi scoase cu mare grijă, să nu li se rupă aripile – cum ar fi dacă unui om i s-ar trage atît de tare mîinile încît i s-ar scoate din încheieturi? –, apoi muştele ar fi aşezate pe nişte fotolii mi­nus­cule, de contenţie, pentru a li se injecta substanţa amin­tită. Bineînţeles că aceste fotolii ar avea dimensiuni diferite – nu poţi pune un muscoi într-un fotoliu de musculiţă...

Pe de altă parte, fo­toliile ar fi rabatabile, ca la dentist, ast­fel ca muştele să se simtă cît mai confortabil, să nu fie crispate sau anxioase în aştepta­rea injecţiei.

Această abordare deosebită ar crea o nouă mentalitate şi o nouă eră tehnică, inclusiv cu multe noi locuri de muncă. Constructori – fabrici de chimicale, de făcut fiole, de făcut fotolii, chimişti, farmacologi (fiind vorba de dimensiunile variate ale muştelor, se va administra drogul pe kilocorp), tehni­cie­nii fabricii pentru pompele de suflat şi multe, multe anexe.

Am putea crea filiale care în circuitul lor turistic ar putea expune pe viu tehnica adormirii muştelor, organizînd vizitarea facultă­ţilor adiacente, a fabricilor de seringi şi produse chimice. Ar trebui creaţi ghizi specializaţi în acest domeniu (alte locuri de muncă).

Va fi implicată şi Uniunea Artiştilor Plasici, care să facă o mare statuie – Musca – la intrarea în Facultatea de Chimie, plus pictori care să picteze multe tablouri în care personajul principal să fie, bineînţeles, musca în diversele sale ipostaze: pe birou, pe cămaşă, pe halat, pe carne, pe pîine, în ciorbă ş.a.m.d. S-ar crea o nouă dimeniune plastică, în care perso­najul principal, musca, ar fi transfigurată în fel şi chip, s-ar putea crea mituri, maiouri cu musca pictată pe ele.

Pentru ţară ar deveni o importantă sursă de venit, ar creş­te produsul intern brut cu cel puţin 10%, ar atrage simpatia multor ţări astăzi răuvoitoare, a băncilor, a numeroase companii na­­­ţionale şi internaţionale.

Se ştie că musca, mult mai mult decît omul, produce niş­te sonorităţi excepţionale, bîzîitul, care ar putea fi şi sursă de inspiraţie pentru compozitori, dar şi pentru crearea de apa­rate sau instrumente de produs bîzîitul, de la cel al mus­cu­liţelor pînă la muscoi – ca la om: soprană, tenor, bas –, care ar îmbogăţi muzica, prin orchestraţie specială cu apara­te de produs bîzîitul, cum am menţionat.

Lumea ar deveni, altfel, mai bogată din punct de vedere etic, moral, economic. Repet, s-ar crea fabrici de produse sin­tetice pentru adormirea definitivă (nu-mi place cuvîntul omorîrea), de seringi, scaune, fotolii, aparate muzicale; s-ar dezvolta turismul internaţional, dar şi, fapt foarte important, s-ar produce o schimbare radicală în arte: pictură, sculptură, muzică, de ce nu şi cinematografie, ceea ce ar schimba men­ta­li­tatea omenirii, îmbogăţind-o, realizîndu-se – cred că nu exagerez – o adevărată revoluţie, considerînd-o poate mai ma­re şi decît Revoluţia franceză din 1789.

Sînt un om tenace, ambiţios, puternic, am realizat toate proiectele pe care mi le-am pus în cap pînă acum. Cred că şi de data asta voi reuşi!

Dr. Puiu STOICULESCU

Dr. Puiu Stoiculescu

(portret de Ion Alin Gheorghiu - 1977)