Pagini

▼

sâmbătă, iulie 06, 2013

INTERMEZZO LIRIC: EROSSTIHURI (6)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Andrew Gonzalez, The Love of Souls

I

E-n ochii tăi atîta serafică beţie
că ruguri par să ardă în strălumina lor
şi braţele-ţi întinse par gata pentru zbor
spre dragostea pe care doar Dumnezeu o ştie.

Dar vremea e o cutră şi-n poala ei tîrzie
nu are decît moartea să se adune spor:
cînd totul este-n lume prin fire trecător,
se face dorul cruce şi visul rană vie.

Soroacele-s blestemul căzut pe noi din faşă
şi nu-i nimic să poată scăpa de răul lui,
nici duhul plin de rîvnă, nici carnea pătimaşă,
iar cînd în calea-i visul zîzanie ţi-l pui,
mereu decît durerea e dragostea mai laşă
şi dracul ne mai bate în cruce cîte-un cui.


II

Par vegetale mîinile subţiri
împreunate-n poala ta sfioasă
şi-ţi prind în murgul serii s-amiroasă
cosiţele-a parfum de trandafiri.

N-ai reuşi prea tare să mă miri
de-ar da în floare gura ta frumoasă
şi-ar înfrunzi făptura-ţi mlădioasă
din glezne pînă-n verzile priviri.

În tine-s toate crude şi suave,
şi-ţi vin la sîn măiastrele să-ţi cînte
ca îngerii-n lumina sfintei slave,
iar stelele, în ochii tăi răsfrînte,
iubirii se smeresc şi-i pun pecete
icoana ta sfinţită pe-ndelete.


III

Picioare-aşa de lungi doar visul are,
de neatins, ca tot ce-aievea nu-i,
pe cînd tu morţii curmeziş te pui
cu plinătatea cărnii care doare.

Cînd furi din paşi atîta larg de zare
şi umbra-ţi creşte dreaptă-n coasta lui,
tu pari a tuturor şi-a nimănui,
ca luna-n cer sau apa din izvoare.

Stihie eşti a evului tîrziu
şi frumuseţea arde-n tine pură,
iar firea-şi află-ntreaga ei măsură
în mersul tău feeric şi mlădiu:
să aibă-n noi iubirea rîvnă vie,
tu glas i-ai fi, iar lumea-n jur - pustie.


IV

Cînd noaptea-şi trage gluga peste noi,
te-aş învăţa ceva despre lumină,
iar cînd lumina zilei este-n toi,
ţi-aş spune despre bezna ce-o să vină...

Mereu ne-mbie visul dinapoi
şi dinainte dragostea divină,
dar tot rămînem netocmiţi şi goi,
şi lumea-n noi nu prinde rădăcină.

Mai mult ne-am vrea, dar nu ştim ce sau cine,
şi ne smerim tăcerilor de vii,
rîndaşi ai morţii între rău şi bine,
scuipaţi din gura sfintei nebunii
şi-aşa de singuri că ades ne vine
un dor nesăţios de-a nu mai fi.


V

Ne-am vrea-n tîrziul lumii înviere,
dar nici un ciot de cruce nu ne-ncape
şi-atîta-i sîntem morţii de aproape
că îi simţim răceala în viscere.

Zadarnic duhul după cer se cere
cînd carnea n-are încotro să scape
şi prind ca nişte cîrtiţe să sape
dorinţele în noi, după plăcere.

Pentru dulceaţa clipei trecătoare
noi lesne dăm şi suflet, şi vecie,
şi îl urîm pe Dumnezeu că doare
mai mult decît să îl iubim că-nvie!
Decît cu Fiul Omului pe cruce,
noi mai degrabă pe pustii ne-am duce!


VI

Ce crudă-a fost iubirea ta cu mine,
dar ce frumoasă în cruzimea ei!
M-ai vrut mai mult decît puteai să vrei
şi nu m-ai vrut pe cît puteai de bine...

Cum jos îţi dai tot straiul de pe tine,
cînd dracul iscă-n carnea ta scîntei,
la fel de vise te despoi şi-ţi iei
cuvîntul dat, ce strîmt mereu îţi vine.

Dar dragostea, ce mii de chipuri poartă,
te iartă iar şi iar, oricît ai fi
în sinea ta de vie sau de moartă...
De vraja goliciunii tale tace
chiar glasul care strigă în pustii,
şi toate cad în poala ta la pace!


VII

Demult am încetat de-a te mai vrea,
iar azi nici tu nu te mai vrei rîvnită:
de-acum e timpul slobod să-şi trimită
pe urma noastră haita lui cea rea.

Cînd stinsă este-a dragostelor stea,
nici moartea nu mai pare-aşa cumplită,
ci ne-ndulcim de ea ca de-o ispită,
căci crucea vieţii prea ne-atîrnă grea.

Ce-ar mai putea-n amurg să ne îmbie
decît promisa cerului splendoare
şi bietul nostru colţ de veşnicie,
ce nici nu ştim cît mîngîie sau doare...
Murind, s-o face iar iubirea vie?
Habar n-avem, dar credem cu ardoare.

Răzvan CODRESCU

la

2 comentarii: