Andrew Gonzalez, The Love of Souls
I
E-n ochii tăi atîta serafică beţie
că ruguri par să ardă în strălumina lor
şi braţele-ţi întinse par gata pentru zbor
spre dragostea pe care doar Dumnezeu o ştie.
Dar vremea e o cutră şi-n poala ei tîrzie
nu are decît
moartea să se adune spor:
cînd totul este-n
lume prin fire trecător,
se face dorul
cruce şi visul rană vie.
Soroacele-s
blestemul căzut pe noi din faşă
şi nu-i nimic să
poată scăpa de răul lui,
nici duhul plin
de rîvnă, nici carnea pătimaşă,
iar cînd în
calea-i visul zîzanie ţi-l pui,
mereu decît
durerea e dragostea mai laşă
şi dracul ne mai
bate în cruce cîte-un cui.
II
Par vegetale
mîinile subţiri
împreunate-n
poala ta sfioasă
şi-ţi prind în
murgul serii s-amiroasă
cosiţele-a parfum de
trandafiri.
N-ai reuşi prea
tare să mă miri
de-ar da în
floare gura ta frumoasă
şi-ar înfrunzi
făptura-ţi mlădioasă
din glezne pînă-n
verzile priviri.
În tine-s toate
crude şi suave,
şi-ţi vin la sîn
măiastrele să-ţi cînte
ca îngerii-n lumina
sfintei slave,
iar stelele, în
ochii tăi răsfrînte,
iubirii se
smeresc şi-i pun pecete
icoana ta
sfinţită pe-ndelete.
III
Picioare-aşa de
lungi doar visul are,
de neatins, ca
tot ce-aievea nu-i,
pe cînd tu morţii
curmeziş te pui
cu plinătatea
cărnii care doare.
Cînd furi din
paşi atîta larg de zare
şi umbra-ţi
creşte dreaptă-n coasta lui,
tu pari a tuturor
şi-a nimănui,
ca luna-n cer sau
apa din izvoare.
Stihie eşti a
evului tîrziu
şi frumuseţea
arde-n tine pură,
iar firea-şi
află-ntreaga ei măsură
în mersul tău
feeric şi mlădiu:
să aibă-n noi
iubirea rîvnă vie,
tu glas i-ai fi,
iar lumea-n jur - pustie.
IV
Cînd noaptea-şi
trage gluga peste noi,
te-aş învăţa ceva
despre lumină,
iar cînd lumina
zilei este-n toi,
ţi-aş spune
despre bezna ce-o să vină...
Mereu ne-mbie
visul dinapoi
şi dinainte
dragostea divină,
dar tot rămînem
netocmiţi şi goi,
şi lumea-n noi nu
prinde rădăcină.
Mai mult ne-am
vrea, dar nu ştim ce sau cine,
şi ne smerim
tăcerilor de vii,
rîndaşi ai morţii
între rău şi bine,
scuipaţi din gura
sfintei nebunii
şi-aşa de singuri
că ades ne vine
un dor nesăţios
de-a nu mai fi.
V
Ne-am vrea-n
tîrziul lumii înviere,
dar nici un ciot
de cruce nu ne-ncape
şi-atîta-i sîntem
morţii de aproape
că îi simţim
răceala în viscere.
Zadarnic duhul
după cer se cere
cînd carnea n-are
încotro să scape
şi prind ca nişte
cîrtiţe să sape
dorinţele în noi,
după plăcere.
Pentru dulceaţa
clipei trecătoare
noi lesne dăm şi
suflet, şi vecie,
şi îl urîm pe
Dumnezeu că doare
mai mult decît să
îl iubim că-nvie!
Decît cu Fiul
Omului pe cruce,
noi mai degrabă pe pustii ne-am duce!
VI
Ce crudă-a fost
iubirea ta cu mine,
dar ce frumoasă
în cruzimea ei!
M-ai vrut mai
mult decît puteai să vrei
şi nu m-ai vrut
pe cît puteai de bine...
Cum jos îţi dai
tot straiul de pe tine,
cînd dracul
iscă-n carnea ta scîntei,
la fel de vise te
despoi şi-ţi iei
cuvîntul dat, ce
strîmt mereu îţi vine.
Dar dragostea, ce
mii de chipuri poartă,
te iartă iar şi
iar, oricît ai fi
în sinea ta de
vie sau de moartă...
De vraja
goliciunii tale tace
chiar glasul care
strigă în pustii,
şi toate cad în
poala ta la pace!
VII
Demult am încetat
de-a te mai vrea,
iar azi nici tu
nu te mai vrei rîvnită:
de-acum e timpul
slobod să-şi trimită
pe urma noastră
haita lui cea rea.
Cînd stinsă
este-a dragostelor stea,
nici moartea nu
mai pare-aşa cumplită,
ci ne-ndulcim de
ea ca de-o ispită,
căci crucea
vieţii prea ne-atîrnă grea.
Ce-ar mai putea-n
amurg să ne îmbie
decît promisa
cerului splendoare
şi bietul nostru
colţ de veşnicie,
ce nici nu ştim cît
mîngîie sau doare...
Murind, s-o face
iar iubirea vie?
Habar n-avem, dar
credem cu ardoare.
Răzvan
CODRESCU
Ce amestec de rai si de infern!
RăspundețiȘtergerePăi... nu tocmai ăsta-i erosul?
RăspundețiȘtergere