Pagini

joi, iunie 27, 2013

INTERMEZZO LIRIC: EROSSTIHURI (5)


Andrew Gonzalez, Summoning of the Muse

I

Aşa de bine frumuseţea-ţi şade
că-şi face firea loc în cer prin tine
şi se visează cetele divine
cu chipul tău pictate pe arcade.

Pe lîngă tine toate-n lume-s fade
şi nici un trup isonul nu ţi-l ţine,
iar soarele se-nchină pe coline
splendorii tale şi-n genunchi îţi cade.

Atîta eşti de fără-asemănare
că mă sfiesc cu mîna să te-ating
şi să te strig pe sfîntul nume care
îşi ţese-n taină pînza de paing,
să prindă-n ea, din zare pînă-n zare,
iubiri ce mor şi stele ce se sting.


II

E-n tine suflet mult, dar e şi trup,
iar pîrga ta, tăcere cu tăcere,
se-mbie gurii mele cum se cere
gustată mierea strînsă într-un stup.

Din vraja ta nu pot să mă mai rup
şi fecioriei tale efemere
tîrcoale-i dau cu foamea în viscere
şi stau, s-o prad, la pîndă ca un lup.

Tu te prefaci că nu te-ai vrea vînată
şi că nu vezi în mine-un prădător,
dar musturi curg din carnea ta de fată
şi toate veşniciile te dor,
şi nu te vrei atît de mult visată
pe cît te vrei sorbită por cu por.


III

Nedemn am fost de casta ta iubire,
rîvnind prea mult ce nu se cuvenea,
iar azi, cînd vrednic poate-aş fi de ea,
tu spectru eşti, ca fumul de subţire...

Cum n-am habar de te mai afli-n fire
sau te-a-nghiţit vreo tainiţă de stea,
tîrcoale-ţi dau în vis, ca piaza rea,
şi-n mine prind vedenii să se-nşire.

Şi-atîta creşti în mintea mea de vie
că parcă-ţi simt durerea-n mădulare
şi răsuflarea ta cum mă adie,
iar din tristeţea care leac nu are
se zămisleşte-atîta poezie
cît limba mea să nască nu-i în stare.


IV

Simţim în vis că vine dimineaţa
şi ne-nfioară trist lumina ei:
aş vrea - şi simt că tu de-asemeni vrei -
s-o pot opri, zălog punîndu-mi viaţa.

Dar şapte vieţi dacă-aş avea, şi toate
de jertfă gata visului frumos,
tot ar da iama zorile în jos
şi melcul vremii coarnele şi-ar scoate.

Visarea-n noi e rai adevărat
doar cît îşi doarme-al nopţii şarpe somnul,
încolăcit pe cel dintîi păcat
şi-afierosit pămîntului de Domnul.
Iar dacă nume iadul morţii are,
acela-i Timpul - scris în fiecare.


V

Călări, pe coama visului, în sus,
nu ştim ce zări, nici care tîlc ne cheamă,
şi ne privim - pe noi şi-n jur - cu teamă,
căci presimţim că vremea ni s-a dus.

Nu eşti mireasă, nici eu mire nu-s,
nici prunc din noi n-a apucat să geamă,
şi-om da cîndva în faţa morţii seamă
că stearpă-n noi iubirea a apus.

De taina nunţii lepădaţi cu zile,
am tot bătut pustia lumii goi,
şi-acum am vrea zadarnic înapoi
să-ntoarcem vremea, cu priviri umile,
dar nu mai e nici rîvnă vie-n noi,
nici cartea vieţii nu mai are file...


VI

Făptura ta, pe vremuri cîntătoare,
veghează azi la poarta nopţii, mută,
şi luna, doar, pe frunte te sărută
şi-ţi bate-n ochi cu recea ei splendoare.

Puteam să fim amiază grea de soare
sau rug aprins în zarea ne-ncepută,
smeriţi şi goi pe-a raiului redută,
călcînd năpîrci şi visuri în picioare...

Puteam să fim orice, oricînd, oriunde,
de-am fi păzit o singură poruncă,
dar azi priviri piezişe ne aruncă,
oricît în trup şi-n straie ne-am ascunde,
cei rînduiţi străjeri de foc să-i fie
iubirii ce-a rămas de noi pustie.


VII

Nebuni de vis mai mult ca niciodată,
vom pune capăt tristului veleat
şi sufletul, de alte zarişti beat,
şi-o da în noi măsura-adevărată.

Ne va sorbi, pe limba ei uitată,
Iubirea ce de-a pururi ne-a vegheat,
de cînd, din somnul meu îngenuncheat,
te-ai ridicat, bucată cu bucată.

Ni-i dat să fim în vecii slavei una
sau vom rămîne - trup şi coastă - doi?
Afla-vom eu şi tu ce-nseamnă noi
cînd sus, în cer, ne-o ţine-n poală luna?
Sau, ca Orfeu uitîndu-mă-napoi,
te-oi pierde, vinovat, pe totdeauna?

Răzvan CODRESCU

Mai puteţi citi pe acest blog:

Un comentariu:

  1. Primul şi ultimul mi-au mers la inimă. Sper să publicaţi cât mai repede volumul.

    RăspundețiȘtergere