Andrew Gonzalez, Summoning of the Muse
I
Aşa de bine
frumuseţea-ţi şade
că-şi face firea
loc în cer prin tine
şi se visează
cetele divine
cu chipul tău
pictate pe arcade.
Pe lîngă tine
toate-n lume-s fade
şi nici un trup
isonul nu ţi-l ţine,
iar soarele
se-nchină pe coline
splendorii tale
şi-n genunchi îţi cade.
Atîta eşti de
fără-asemănare
că mă sfiesc cu
mîna să te-ating
şi să te strig pe
sfîntul nume care
îşi ţese-n taină
pînza de paing,
să prindă-n ea,
din zare pînă-n zare,
iubiri ce mor şi
stele ce se sting.
II
E-n tine suflet
mult, dar e şi trup,
iar pîrga ta,
tăcere cu tăcere,
se-mbie gurii
mele cum se cere
gustată mierea
strînsă într-un stup.
Din vraja ta nu
pot să mă mai rup
şi fecioriei tale
efemere
tîrcoale-i dau cu
foamea în viscere
şi stau, s-o
prad, la pîndă ca un lup.
Tu te prefaci că
nu te-ai vrea vînată
şi că nu vezi în
mine-un prădător,
dar musturi curg
din carnea ta de fată
şi toate
veşniciile te dor,
şi nu te vrei
atît de mult visată
pe cît te vrei
sorbită por cu por.
III
Nedemn am fost de casta ta
iubire,
rîvnind prea mult ce nu se
cuvenea,
iar azi, cînd vrednic poate-aş fi
de ea,
tu spectru eşti, ca fumul de subţire...
Cum n-am
habar de te mai afli-n fire
sau te-a-nghiţit vreo tainiţă de stea,
tîrcoale-ţi dau în vis, ca piaza rea,
şi-n mine prind vedenii să se-nşire.
Şi-atîta creşti în mintea mea de
vie
că parcă-ţi simt durerea-n mădulare
şi răsuflarea ta cum mă adie,
iar din tristeţea care leac nu are
se zămisleşte-atîta poezie
cît limba mea să nască nu-i în
stare.
IV
Simţim în vis că vine dimineaţa
şi ne-nfioară trist lumina ei:
aş vrea - şi simt că tu
de-asemeni vrei -
s-o pot opri, zălog punîndu-mi
viaţa.
Dar şapte vieţi dacă-aş avea, şi
toate
de jertfă gata visului frumos,
tot ar da iama zorile în jos
şi melcul vremii coarnele şi-ar
scoate.
Visarea-n noi e rai adevărat
doar cît îşi doarme-al nopţii
şarpe somnul,
încolăcit pe cel dintîi păcat
şi-afierosit pămîntului de Domnul.
Iar dacă nume iadul morţii are,
acela-i Timpul - scris în
fiecare.
V
Călări, pe coama visului, în sus,
nu ştim ce zări, nici care tîlc ne cheamă,
şi ne privim - pe noi şi-n jur - cu teamă,
căci presimţim că vremea ni s-a dus.
Nu eşti mireasă, nici eu mire nu-s,
nici prunc din noi n-a apucat să geamă,
şi-om da cîndva în faţa morţii seamă
că stearpă-n noi iubirea a apus.
De taina nunţii lepădaţi cu zile,
am tot bătut pustia lumii goi,
şi-acum am vrea zadarnic înapoi
să-ntoarcem vremea, cu priviri umile,
dar nu mai e nici rîvnă vie-n noi,
nici cartea vieţii nu mai are file...
VI
Făptura ta, pe vremuri
cîntătoare,
veghează azi la poarta nopţii,
mută,
şi luna, doar, pe frunte te
sărută
şi-ţi bate-n ochi cu recea ei
splendoare.
Puteam să fim amiază grea de
soare
sau rug aprins în zarea
ne-ncepută,
smeriţi şi goi pe-a raiului
redută,
călcînd năpîrci şi visuri în
picioare...
Puteam să fim orice, oricînd,
oriunde,
de-am fi păzit o singură poruncă,
dar azi priviri piezişe ne aruncă,
oricît în trup şi-n straie ne-am
ascunde,
cei rînduiţi străjeri de foc să-i
fie
iubirii ce-a rămas de noi pustie.
VII
Nebuni de vis mai mult ca
niciodată,
vom pune capăt tristului veleat
şi sufletul, de alte zarişti
beat,
şi-o da în noi măsura-adevărată.
Ne va sorbi, pe limba ei uitată,
Iubirea ce de-a pururi ne-a
vegheat,
de cînd, din somnul meu
îngenuncheat,
te-ai ridicat, bucată cu bucată.
Ni-i dat să fim în vecii slavei
una
sau vom rămîne - trup şi coastă -
doi?
Afla-vom eu şi tu ce-nseamnă noi
cînd sus, în cer, ne-o ţine-n
poală luna?
Sau, ca Orfeu uitîndu-mă-napoi,
te-oi pierde, vinovat, pe
totdeauna?
Răzvan
CODRESCU
Mai puteţi citi pe acest blog:
Primul şi ultimul mi-au mers la inimă. Sper să publicaţi cât mai repede volumul.
RăspundețiȘtergere