LA MOARTEA PRIETENULUI MARIUS BĂDIŢESCU

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Fotografie preluată de pe site-ul Colegiului Naţional „Ienăchiţă Văcărescu” - Tîrgovişte

Mă aflu încă sub şocul produs de aflarea năprasnicei veşti, comunicate telefonic, cu voce gîtuită, de fiica lui, Irina: pe profesorul şi scriitorul Marius Bădiţescu, prietenul meu drag, cel care a fost, pînă deunăzi, cel mai viu dintre noi, promoţia 1983 a Facultăţii de Limba şi Literatura Română de la Universitatea Bucureşti, Dumnezeu a vrut să-l cheme la El la numai 54 de ani, din iarna mohorîtă a Tîrgoviştei voievodale în locul de verdeaţă al primăverii care nu se trece.

Om fascinant, de o complexitate uneori dificilă şi derutantă, amestec indefinit de virtuţi şi de păcate, a avut o inimă mare… şi de la ea avea să i se tragă. Şi eu, şi cei cărora s-a întîmplat să le dau eu de veste am avut aceeaşi reacţie iniţială: un răstimp de cutremur mut şi apoi exclamaţia, muiată în lacrimi, „Aşa ceva nu se poate!”. Dar iată că se poate şi se întîmplă, din raţiuni tainice, în faţa cărora am învăţat să ne smerim. Robul lui Dumnezeu Marius Gheorghe – primul plecat dincolo dintre noi – s-a stins la Tîrgovişte, în noaptea de 16 spre 17 decembrie, şi a fost înmormîntat pe 19, la amiază, în Drăgăneştii Vîlcei, satul lui de baştină din mirifica Ţară a Loviştei (de care era atît de mîndru şi pe care atît de mult a iubit-o, patetic şi necondiţionat). L-au petrecut pe ultimul drum tatăl, sora, cumnatul, nepoţii, soţia (minunata noastră colegă Carolina Bădiţescu, născută Niţă), fiul (Vlad) şi fiica (Irina), o mînă de rubedenii şi o mînă de prieteni (cîţi vor fi putut ajunge în inima muntelui, în mijloc de săptămînă, pe viscol şi nămeţi). Păcat că n-a putut fi de faţă şi Marcel Petrişor, unul dintre oamenii care l-au iubit şi l-au preţuit cel mai mult, încă de la primele lui aventuri bucureştene!

Mie mi-a fost dat să-l văd pentru ultima oară în vara anului trecut, la Drăgăneşti, în căsuţa pe care-o şi-o ridicase în coasta gospodăriei părinteşti; am stat la taclale pe îndelete, ca în vremurile primei tinereţi, şi poate că ne-am amăgit a fi mai tineri decît sîntem…

Ne cunoscusem în cătănie (Corbu, Dobrogea), în pragul studenţiei (1978-79). Mă urmăreşte întruna, mai puternică decît toate celelalte amintiri dragi, vizita neaşteptată pe care mi-a făcut-o, în straie ostăşeşti, cu firescul unei frăţii pe care niciodată n-am resimţit-o mai deplină, pe cînd mă aflam internat într-un spital din Constanţa, unde scăpasem pentru o săptămînă de corvoada „instrucţiei”, „gărzilor” şi „sectoarelor”, dar boleam de singurătate, printre străini. „Dascăle!”, am exclamat cu o bucurie ca de copil cînd am dat cu ochii de el la marginea patului... Nu venise cu mîna goală: adusese ţigări („Carpaţi” de Sf. Gheorghe) şi, într-o legăturică, pîine, slănină şi ceapă...

Îi spuneam Dascălul pentru că urmase liceul pedagogic de la Rm. Vîlcea şi apucase să facă, o vreme, pe învăţătorul. Era isteţ, exuberant, simpatic necioplit şi cînta dumnezeieşte. Cu timpul, ţărănia lui uşor ostentativă s-a ridicat pînă la cel mai înalt rafinament intelectual. Avea o curiozitate niciodată ostoită, o gîndire vie, sprintenă şi sănătoasă, un umor cu note de pitoresc folcloric şi mai ales un mare dar al scrisului – pe care, din păcate, i-a fost dat să moară fără a şi-l fi valorificat pînă la capăt. Uneori stofa de mare prozator nu ajunge, dacă se întîmplă să nu ai şi ceva şansă (sau dacă viaţa te aduce să joci prost o şansă care ţi s-a oferit la un moment dat). Şi ce promiţător debut avusese în Desantul ’83 („Schimbarea la faţă”), celebra antologie de proză scurtă scrisă de autori tineri (se număra printre ei şi Mircea Cărtărescu, căruia de-abia-i ieşise, dacă-mi aduc bine aminte, o plachetă de versuri), scoasă pe atunci de Cartea Românească, iar în urmă fericit reeditată de Paralela 45 (anul 2000)! Din grupul nostru de cătane „teriste” de la sfîrşitul anilor ’80, numai „Ioan de la Maramu” – Ioan Es. Pop – pare să fi avut nu doar talent literar, ci şi „stea” (pe decindea mai diafană a poeziei).

După anii studenţiei (1979-1983), s-a aşezat la Tîrgovişte (prin a doua căsătorie), a bătut cîţiva coclauri, ca navetist, apoi şi-a dus viaţa ca profesor de limba franceză (a fost unul dintre cei mai atipici şi mai îndrăgiţi profesori ai Colegiului Naţional „Ienăchiţă Văcărescu”, iar entuziasmul trezit foştilor săi elevi a lăsat destule urme, inclusiv pe internet). A continuat să scrie şi să traducă, dar fără îndîrjirea afirmării publice şi nu străin de ispitele risipirii. Cu greu i-am smuls, pe vremuri, cîteva articole pentru Puncte cardinale (mai ales despre dreapta franceză, care a rămas pînă la capăt preocuparea lui intelectuală de căpătîi). Mai prompt a răspuns la solicitarea unei selecţii din scrisul lui Alain de Benoist, care s-a şi tipărit în 1998, la Bucureşti, în colecţia „Dreapta europeană” a Editurii Anastasia: O perspectivă de dreapta. Antologie critică a ideilor contemporane, selecţie, traducere, cuvînt înainte şi note de Marius Bădiţescu (nu ştiu dacă n-a rămas singura carte tradusă în româneşte din Benoist). Recitesc emoţionat, acum ca pe un crîmpei testamentar, memorabilul început al Cuvîntului înainte: „Un paradox al timpurilor noastre este că a fi de dreapta pare mai uşor decît a vorbi despre dreapta. În primul caz, beneficiezi de isteriile vituperante ale energumenilor cu trandafirul ostentativ afişat la butonieră, dar cel puţin te situezi într-o stare de fapt care garantează, cu toate riscurile asumate, o identitate salvatoare. Această stare de fapt ţine locul oricărui discurs teoretic sau justificativ. Într-o lume vlăguită de discursuri şi recursuri, a fi şi a face pot garanta, dacă nu mîntuirea, măcar supravieţuirea. Situaţie dificilă, aproape imposibilă. A aborda însă «dreapta» nu e nici dificil, nici imposibil – e pur şi simplu sinucigaş. Căci orice desfăşurare discursivă a unei opţiuni disimulează un complex…” (o spunea un om care şi-a asumat el însuşi mai ales incomoditatea „sinucigaşă” a vorbitului despre dreapta, cu o bună distanţă faţă de patimile imediate ale politicului).

Şi-a luat apoi şi doctoratul în Litere cu o teză despre Louis-Ferdinand Céline (avîndu-l coordonator conjunctural pe Romul Munteanu), sintetizată în volumul – singurul volum propriu pe care a apucat să-l publice – Céline sau „reacţionarismul” între ideologie şi retorică (Editura Vremea XXI, Bucureşti, 2004, în colecţia „Fapte, Idei, Documente”), pe a cărui copertă finală scriam: „… cartea de faţă luminează un întreg context istoric, dar şi o complexă aventură stilistică a prozei contemporane, dintr-o perspectivă echilibrată, ocolind subtil cele două «fundături simetrice» ale exegezei postbelice: cea reducţionist-ideologizantă şi cea reducţionist-estetizantă. Autorul are în vedere cu precădere dimensiunea polemică şi pamfletară a scrisului lui Céline, cu virtuţile şi cu excesele lui, căutînd unitatea dialectică a unei personalităţi prea adeseori judecate superficial şi stigmatizate aprioric”. Din Céline (cu care avea o deosebită afinitate sufletească) a şi tradus, cu pană de maestru, Bagatelle pour un masacre (şi nu numai)… dar cine se mai bagă să publice astăzi aşa ceva?

Nu ştiu ce urmă va fi lăsat Marius Bădiţescu în literatura şi cultura acestui tîrziu de lume românească, dar în sufletele celor care l-au cunoscut îndeaproape, în toată sinuoasa (şi desigur nedreptăţita) lui trecere prin lume, urma rămîne de neşters. A fost genul de personaj cu care dacă te-ai întîlnit, fericit sau nefericit, uitarea nu-l mai încape. Dacă ar fi să-l definesc literar, aş zice că a întruchipat cumva trei Karamazovi într-un lotru oltenesc cu ochi albaştri, ieşit din legendă şi tot în ea întors: Mitea şi Aleoşa străduindu-se, sincer şi imperfect, să co-existe cu şi într-un Ivan care s-a frămîntat „ruseşte”, cu carnea şi cu gîndul, dar care va fi reuşit măcar uneori, ştiut sau neştiut, să-l vîre, „româneşte”, pe dracul în turbincă.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească.

Adolf VASILE

(alias Răzvan CODRESCU)

P. S.

Îi dedicasem o poezie în recentul meu volum Rost de doină. Cîntece fără stăpîn, pe care n-am habar dacă va fi ajuns s-o citească. O reproduc aici, cu inima strînsă (prietenii – şi mai ales „Grupul Ianc”* – ştiu cel mai bine de ce…), ca pe un necuminte cuvînt de despărţire…

SCRIPCAR

Lui Marius Bădiţescu

Ielele, nebunele,

îmi smintiră strunele:

le dezmierd cu jale-n jos,

ele-mi chiuie focos;

le ciupesc cu foc în sus,

ele pe jălit s-au pus...

Slovele, zăluzele,

îmi usucă buzele,

şi din creştet la picioare

şira viersului mă doare...

Doamne-al strunelor, de vrei,

ce-a rămas din anii mei

i-ai pe toţi, să-i mînci cu sfinţii,

dar mai lasă-mi scripca minţii,

să mai cînt pe ea, o zi,

cîte-au fost şi n-or mai fi!

* Mioara Ianc – mai tîrziu şi Mugur Trosca, viitorul ei soţ –, Carolina Niţă, Mirela Coteanu, Dorina Dragomir, Lidia Truşcă, Anastasia Săcădat (Tic), Irina Andriciuc, Sanda Puşcă, o vreme Cornelia Dudău (Coco – pierdută de timpuriu prin cele străinătăţuri), Maria Sălăjan şi Cristiana Dumitrescu, apoi Grigore Moga, Marius Bădiţescu şi cu mine, meteoric şi alţii. Cei mai mulţi ne legasem încă dinainte de începerea studiilor, fie în stagiul militar, fie în „practica” efectuată pe „şantierul socialist” de la blocul Dunărea (Noi, juni studinţi din anul '79,/ Am măturat moloz de eră nouă...), fie la Ostrov, pe malul Dunării, la cules de struguri din podgoriile Patriei (nerecunoscătoare).