CUM VĂD EU LUCRURILE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Mai mulţi cititori ai blogului mi-au reproşat că nu am scris nimic pe acest blog după alegerile din 9 decembrie şi restructurarea scenei politice româneşti. Dacă tot mi se cere un punct de vedere, îl formulez pe scurt mai jos (fără să-mi propun să conving pe cineva şi resemnat cu vechiul meu nărav de a deranja pe toată lumea). În prag de sărbători, nu putea lipsi o urare...

LA SFÎRŞIT DE AN ELECTORAL

Politic, n-am stat niciodată mai prost în cei 23 de ani de postcomunism: practic, nu avem opoziţie. USL – adică “Marele Roşu” transcarpatin, cu inanita, stupida, penibila şi imunda remorcă pseudo-liberală (plastic numită mai nou, cu poporană fantezie dîmboviţeană, şi “băşina lui Căcărău”) şi cu “Antenele” la înaintare (“Felix e cu noi!”) – are o majoritate discreţionară la toate nivelurile şi nu-i rămîne de rezolvat, pro domo, decît problema Cotrocenilor (unde zilele lui Băsescu sînt atît de numărate încît mai multe gazete centrale îi ţin deja AMR-ul). Ungurii (UDMR), pentru prima oară, se simt ei înşişi inutili şi derutaţi pe scena politică românească. PP-DD, ce trece drept principalul beneficiar dintre outsider-i, jubilează marginal, cu orgasme oteviste de paradă mîrlănească. De PDL s-a ales praful (şi stă să se aleagă şi pulberea, cu un scurt răgaz de sărbători), iar gluma nesărată numită ARD îşi linge rănile cu distincţie intelectuală (şi, desigur, cu ferm patos… anti-legionar). Singurul care s-a scos, cît de cît, este Mihai Răzvan Ungureanu (care a nimerit Parlamentul cu instinct de utecist), marţafoiul de serviciu rămînînd Mihail Neamţu (bătut măr la el acasă – Arad – de o mînă de agramaţi de pe aiurea, dar şi din propriul anturaj portocaliu). Nu spun ca Bacovia (Dumnezeu să-l ierte!), ci invers: “Mi s-au îndeplinit toate profeţiile politice, sînt nefericit”… Mai prin primăvară (cînd nu exista ARD, ci doar cîteva premise ale sale) scriam, vorbind despre “Pseudomorfozele contemporane ale dreptei”:

“Cele două formaţiuni fanto­ma­tice ieşite mai recent de sub pulpana preşedintelui Băsescu, FCD (Fundaţia Creştin-Democrată) şi NR (Noua Republică), mai degra­bă tolerate decît agreate de «greii» partidului, sînt încă de­parte de a reprezenta o alternativă viabilă sau de a determina vreo metanoia înăuntrul acestuia. Mai mult decît atît, lucru­rile se îndreaptă spre un dispreţ tot mai făţiş al naţionalului, ceea ce este incompatibil cu o autentică poziţie de dreapta, oricîte bune intenţii s-ar afla în subsidiar. Dreaptă antinaţio­nală (ca şi dreaptă antitradiţională) nu poate exista decît în ima­ginarul vînzătorilor de fan­tome. […]

Rămîne de văzut ce şi cît va ieşi din aventura novatoare a d-lui Neamţu, mai ales că impresia mea este (s-ar prea putea să mă înşel – şi mi-aş dori-o sin­cer) că deo­cam­dată a reuşit să-şi facă mai mulţi duşmani de­cît prieteni. Dar cînd n-a avut dreapta duşmani şi stînga… «tovarăşi de drum»? […]

Un semn al secă­tuirii «celulei româneşti», corelativ cu pierderea încrederii în propriile valori, este şi neputinţa de a mai crea forme noi şi viabile ca răspuns la realităţile complexe ale momentului. Paralizia spiritului creator se resimte în toate domeniile vieţii publice, de la cultura înaltă şi pînă la negoţul de dugheană. În plan politic, românii nu au reuşit, în peste 20 ani de postco­mu­nism, să creeze nici măcar un singur partid de opoziţie ca­­pa­bil să se măsoare eficient şi credibil cu hidra neo-cripto-comunistă. Poli­tica româ­neas­că s-a cîrpit penibil fie din reziduurile vechiului partid comunist, fie din reziduurile uzatelor «partide istorice», peste care s-a adăugat lus­trul imi­­tativ al unor «modele» occidentale străine de pul­sul realităţilor noas­­tre curente. Tot ce s-a încercat în altă direcţie a sucombat în sta­diu de făt. Tentativele (parţial tot mimetice) de con­stituire, pe seg­men­­­tul mereu neocupat al dreptei, a unui partid «conservator», «popular» sau «creştin-democrat», mai ales după anul 2000, n-au ajuns nici măcar la modestul stadiu atins, pe linia aşa-zisei «sinteze liberal-conserva­toa­re», de defuncta Uniune a Forţelor de Dreapta […], Ro­mâ­nia părînd căzută ireversibil sub blestemul lui «n-a fost să fie» (care mă tem că nu-i decît expresia idiomatică a nevre­d­ni­ciei prefăcute în fa­ta­litate). Vom vedea curînd şi dacă NR va fi acea salva­toa­re «Albă-ca-Zăpada» sau doar visul psihanalizabil al celor şapte pitici…”.

A fost visul celor şapte pitici, din care a lipsit tocmai… Albă-ca-Zăpada. Un vis cu elemente de coşmar (de care nu scapi nici dacă arăţi… usturoiul). În continuare, rămîne mai totul de făcut şi mai nimeni în stare să facă. Cît despre Europa, ea începe, instinctiv, să-l aibă mai drag pe Ponta (pocăit din mers şi perfect servit de deriva Matelotului – al cărui cîntec sună tot mai fals, atît la proră, cît şi la pupă), mai degrabă uşurată că a scăpat de nişte neproductive puseuri de dreapta „la porţile Orientului”.

Lucrul care s-ar cădea însă să ne pună cel mai serios pe gînduri, mult mai grav decît calitatea lamentabilă a actualei clase politice (de la stînga pînă la dreapta), decît lipsa unei opoziţii reale, decît neputinţele noastre creatoare/constructive în plan politic şi/sau cultural, decît duplicitatea neguţătoreşte amorală a unei Europe ea înseşi confruntate cu dificultăţile unui proiect falimentar (în care nici n-ar vrea să „încremenească”, dar la care nici n-ar vrea să renunţe), este incapacitatea – mult mai elementară – de a ne mobiliza, ca popor (nici nu mai îndrăznesc să spun: naţiune), măcar într-o reacţie publică responsabilă şi concertată împotriva parodiei de democraţie pe care sîntem solicitaţi s-o întreţinem cu votul şi pe spinarea noastră. Acest tot mai vădit deficit de „imunitate” a organismului naţional, dincolo de orice doctrine şi ideologii, este marea noastră problemă actuală şi de perspectivă (dacă admitem că mai sîntem capabili să avem un viitor). Boicotarea alegerilor ar fi putut fi, pe 9 decembrie, un semn şi un început de redresare colectivă. Ce-i drept, românii nu s-au înghesuit la urne, dar nici n-au fost în stare de un absenteism semnificativ, care să delegitimeze măcar formal clasa politică actuală şi întregul „sistem ticăloşit”. USL se va putea prevala în anii următori, şi pe plan intern, şi pe plan extern, de retorica în acelaşi timp băţoasă şi parşivă a „reprezentativităţii” şi a „legitimităţii” sale, făcîndu-şi mendrele pe spinarea civismului acefal şi nevertebrat al unui electorat care, pînă la urmă, nu poţi conchide decît că îşi merită soarta. Atîta laşitate, cecitate, turpitudine şi iresponsabilitate este parcă prea mult pînă şi pentru „eterna şi fascinanta Românie”! Cum să nu întinerească un Ion Iliescu şi să nu-şi pregătească un Adrian Năstase convalescenţa postpenitenciară?!

Bravos naţiune! Halal să-ţi fie! Cu portocaliul şi cu buturuga mică ai văzut cum a fost; stai să vezi cum e cu trandafiriul şi cu carul mare! Carul cu proşti, fireşte, pe care nu mai are ce sau cine să-l răstoarne, pentru că „noi suntém români” şi mai va pînă la mintea de pe urmă…

Răzvan CODRESCU

... Care veselie

De cap să vă fie,

De la tinereţe

Pîn’ la bătrîneţe!

La anu’ şi la mulţi ani!