A PROPOS DE IARBA FIARELOR…

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

În recentul meu volumaş de versuri Rost de doină. Cîntece fără stăpîn (Ed. Christiana, Bucureşti, 2012) figurează, la pagina 28, o poezie dedicată d-lui dr. Pavel Chirilă, care începe cu: Prin uitucul meu de veac/ umblu după ierbi de leac:/ sîntele şi rarele,/ ce le ştiu doar fiarăle… şi se încheie cu: Dar eu simt că oareunde/ iarba fiarălor se-ascunde/ şi că-n ceruri orice stea/ se învîrte după ea! („Căutătorul”). Mai mulţi cititori şi-au exprimat nedumerirea cu privire la această „iarbă a fiarelor”, iar unul dintre ei mă chestionează politicos chiar într-un mesaj trimis pentru rubrica de comentarii a acestui blog. Lăsînd deoparte registrul metaforic, le răspund celor curioşi prin scurta compilaţie de mai jos (fotografiile sînt „pescuite”, desigur, de pe internet).   (R. C.)

Iarba fiarelor

Legendă...

Iarba fiarelor (după unele legende, descoperită omului de către... arici!) este pre­zen­tată în folclor ca o plantă miraculoasă, care ar avea proprietatea de a-l apăra pe om de armele de fier, de a deschide încuietorile metalice, de a înlesni înţelegerea limbii animalelor şi plantelor – într-un cuvînt, de a da posesorului puteri mai presus de fire. După unii, ea ar avea şi însuşirea de a-l face norocos la bani pe cel care ar găsi-o şi ar şti s-o folosească. Nu creşte decît în anumite locuri tainice, iar noaptea s-ar plimba de colo pînă colo, ca un fel de stafie vegetală. Atunci cînd înfloreşte, zice-se, ar străluci ca aurul. Ca să scape de cei ce umblă după ea, s-ar ascunde în pămînt sau în ape. Culesul ei ar implica un ritual aparte (ca şi mult mai spectaculoasa mătrăgună), trebuind s-o rogi să se lase smulsă şi să i te juri că n-o vei folosi, chipurile, împotriva firii ei (adică pentru a face rău altora).

... şi realitate

Cea numită în mod curent iarba fiarelor (denumirea ştiinţifică: Cynanchum vincetoxicum sau Vincetoxicum officinale), mult mai accesibilă decît ar părea din poveştile despre ipostaza ei legendară, creşte prin fîneţe, livezi şi tufişuri. Este o plantă ierbacee „veninoasă”, cu tulpina dreaptă, cu frunzele încodate (şi pricinuitoare de văr­sături) şi cu florile alb-gălbui, asemănătoare celor de liliac. Dincolo de utilizarea ei tradiţională în diferite „reţete” vrăjitoreşti (a căror eficienţă este greu de evaluat şi care sînt oricum nerecomandabile din punct de vedere creştin), se poate întrebuinţa cu pru­denţă în tratarea umflăturilor, dropicii (hidropiziei) şi bolilor de rinichi. Se prepară din ea un ceai cu 10 grame de rădăcină uscată la un litru de apă (proporţia trebuie respectată cu stricteţe, căci planta este otrăvitoare), din care se bea cîte o cană de 3 ori pe zi, înaintea meselor, pînă la înzdrăvenire.