ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XXVIII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Max Ernst, Europa după al doilea Potop

(este chiar ilustraţia care a însoţit textul în revistă)

1997

APOCALIPSA ŞI ŞTIINŢA

Înainte de a ataca raportul actual dintre ştiinţă şi religie – dintre ultimele descoperiri ale ştiinţei actuale şi eshatologia biblică, în speţă Apocalipsa – este bine să defi­nim sferele celor două noţiuni. Voi începe cu ştiinţa, care este cel mai comun termen pentru omul contemporan şi, tocmai de aceea, cel mai greu de definit, ca toate noţiunile comune cu care operăm zi de zi.

Ştiinţa este un domeniu al cunoaşterii sistematice greu de definit, reprezentînd una dintre activităţile majore ale minţii omeneşti. Din acest punct de vedere, ea se asea­mă­nă cu arta, religia sau filosofia. În latină, ştiinţa înseam­nă cunoaştere, dar, în accepţiunea actuală, ea înseamnă numai un anumit tip de cunoaştere. Treptele ştiinţei sînt: observaţia dirijată, care duce la clasificarea cunoştinţelor; de la clasificare se ajunge, prin deducţie, la legi generale, care pot fi aplicate, în continuare, noilor fenomene, fie neprovocate, fie provocate în sens experimental. Dacă le­gi­le astfel stabilite nu se aplică noilor observaţii sau expe­ri­men­te, ori dacă duc la erori, atunci se modifică legea con­form experienţei celei noi. Ştiinţa este o cercetare fără limi­te, care trebuie să întrunească asentimentul general al exper­ţilor (cf. Encyclopedia Britannica).

Apocalipsa este mai uşor de definit, ea fiind o carte a Bibliei şi făcînd parte din Noul Testament (cu care acesta – şi întreaga Biblie – se şi încheie, de altfel). Denumirea provine de la cuvîntul grecesc apokalypsis, echivalent al termenului latinesc revelatio, însemnînd “descoperire, dez­vă­­luire”. Apocalipsa e scrisă de Sfîntul Evanghelist Ioan, cam prin anul 95 sau 96, sub inspiraţia Duhului Sfînt, şi ea este cea mai misterioasă dintre toate cărţile Bibliei, conţi­nînd profeţii absconse privitoare la vremurile de pe urmă. De aceea, mulţi se străduiesc să descifreze sensurile as­cun­se ale Apocalipsei, unii dintre ei ajungînd la pure aberaţii des­pre cea de-a doua venire a Mîntuitorului ca şi des­pre modalitatea în care lumea va lua sfîrşit.

Acum, după ce am definit cele două obiecte ale cercetării noastre, fixînd astfel conţinutul noţiunilor, pu­tem trece la studiul propus în titlul eseului, fără teama de a nu ne înţelege, de vreme ce acceptăm cu toţii acelaşi conţi­nut noţional.

Să vedem ce ne spune Biblia despre începutul şi sfîr­­­şitul lumii şi, în paralel, ce ne spun ultimele “descope­riri ştiinţifice” despre acelaşi lucru. Apocalipsa explică sfîr­şitul prin simboluri, pe care oamenii s-au străduit îndelung să le descifreze, greşind însă în aproape toate situaţiile. Ştiin­­ţa, acceptînd sfîrşitul în modul în care Apocalipsa îl sugerează, încearcă să precizeze timpul şi durata sfîrşitului, bineînţeles tot pe baza unor supoziţii, chiar dacă oamenii de ştiinţă le obţin astăzi prin simulări pe computer.

Întrucît nu numai Apocalipsa ne vorbeşte despre sfîrşitul lumii, ci mai găsim referiri şi în alte cărţi, fie la Daniel, în Vechiul Testament, fie în cuvîntarea eshatolo­gică a Mîntuitorului din Evanghelia după Matei, sau în unele epis­­tole apostolice, ne vom referi la fiecare dintre ele, de cîte ori va fi nevoie.

Ştiinţa crede că universul s-a născut din “supa” pri­mor­dială, adică din elementele materiale amestecate indis­tinct şi care, în miliarde de ani, s-au separat, s-au aglomerat şi au dat naştere lumii, aşa cum o vedem noi pînă astăzi. O altă teorie afirmă că universul s-a născut din Big Bang, adică dintr-o explozie iniţială care a extins materia concen­trată în nuclee foarte dense, dînd naştere universului şi galaxiilor. Toate acestea sînt simple teorii, imaginate de oamenii de ştiinţă fie la masa de scris, fie la computer, în ultimele decenii. Se ştie că, pe baza unor pro­grame, poţi introduce în computer orice elemente şi obţine tot ceea ce doreşti: formele cele mai fantastice şi mai înde­părtate de realitate, sau forme foarte apropiate de realitate, pe care le poţi transpune apoi în condiţii fantas­tice.

Să vedem ce spune Biblia: “La început, a făcut Dum­­ne­zeu cerul şi pămîntul... Apoi a zis Dumnezeu: «Să se adune apele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul»… Şi a zis Dumnezeu: «Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pămînt, să despartă ziua de noapte şi să fie semne care să deosebească anotimpurile, zilele şi anii»... A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari... şi stelele, şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pămîntul” (Facerea 1, 1-17).

Doi astrofizicieni de la Universitatea din Michigan, Fred Adams şi Greg Laughlin, pornind de la premisa că Big Bang-ul este adevărat, ajung la concluzia că lumea se va prăbuşi într-o “supă” finală, după mai multe faze inter­me­diare, în care nu vor mai fi corpuri, ci numai nişte particule împrăştiate: electroni, pozitroni, fotoni şi neutrino. Toate aceste faze ale istoriei cosmice a lumii au fost simulate de ei pe computer, pornind de la data ipotetică a Big Bang-ului. Era actuală a lumii se cheamă, după denumirea dată de ei, Era Steliferoasă şi se caracterizează prin dominanţa ener­giei stelelor, iar universul apare plin de energia înaltă a galaxiilor.

Acesta este universul nostru descris de Biblie în primul capitol din Cartea Facerii. Semnele timpului sînt net delimitate, după voinţa lui Dumnezeu, ziua şi noaptea se succed cu precizie, anotimpurile sînt şi ele bine marcate. Ca rezultat al simulării pe computer, cei doi astrofizicieni ne lasă impresia că, încet-încet, universul se va întuneca, dis­­părînd în întuneric. Stephen Maran, de la American Astro­nomical Society, constată că ceea ce spun Adams şi Laughlin este foarte bine construit, dar numai pe supoziţii; să nu uităm că există o serie nesfîrşită de necunoscute care ar putea schimba esenţial scenariul celor doi.

Pînă aici nu este nici un fel de contradicţie între viziunea biblică a creării lumii şi prezentarea universului actual de către cei doi oameni de ştiinţă. Atîta doar că Adams şi Laughlin încep cu Big Bang-ul, pe care te obligă să-l accepţi. Descrierea lumii văzute este aceeaşi în Biblie ca şi în scenariul lor. Cei doi astrofizicieni împart istoria cos­mosului în patru ere: Era Steliferoasă (actuală); Era Degenerată, în care toate stelele universului vor arde şi nu vor mai exista decît bucăţi uriaşe de stele, sau chiar stele moarte, cu o masă rarefiată şi cu o lumină foarte slabă în jurul lor, mai mult ca nişte corpuri albe; Era Găurii Negre (Black Hole Era), în care toate stelele vor colapsa şi nu va mai exista nimic altceva decît o masă densă de obiecte colapsate; Era Întunecată, în care găurile negre se vor eva­pora şi tot ce va mai rămîne din universul nostru de astăzi va fi doar o supă imensă, formată din protoni, electroni, fo­to­ni şi neutrino.

Desigur, vor exista o serie de faze intermediare: Era Steliferoasă se va termina atunci cînd stelele şi sorii nu vor mai avea gaze şi vor arde integral. Soarele nostru luminos îşi va pierde lumina şi se va rarefia într-un uriaş corp roşu, apoi va deveni un corp stelar alb şi dens, cam de dimen­siunea pămîntului de azi. Pe pămînt, mările se vor usca, probabil pămîntul se va prăbuşi în soare şi va arde. Cînd şi ultima stea îşi va consuma gazul, lumea va intra în Era Degenerată, cînd prin spaţiu vor pluti bucăţi mari de stele moarte, explodate, fără nici o strălucire. În general, aceste corpuri vor cădea în găurile negre, care le vor înghiţi, acestea fiind, de fapt, obiecte colapsate atît de dense încît gravitatea lor nu permite nici măcar luminii să radieze, drept care apar ca nişte spaţii absolut negre – şi astfel se intră în Era Găurii Negre. Spre sfîrşitul acestei ultime ere, se va petrece cel mai dramatic fenomen, atunci cînd acele particule elementare numite protoni, care trăiesc în inima fiecărui atom, vor începe să decadă, masa din găurile negre se va împrăştia de tot şi orice viaţă, chiar în formele cele mai rudimentare, va înceta, pentru că fără protoni nu există carbon, care este baza vieţii. Era Întunecată va fi deci o imensă “supă” din corpusculii pe care i-am numit şi care se va extinde la infinit, pe o arie “infinit mai mare decît cea pe care o ştim noi acum”, afirmă Adams.

Dacă ne întoarcem la Biblie, vom rămîne surprinşi cît de asemănătoare sînt fazele descrise de Adams şi Laughlin cu fazele prezentate succint de Biblie, rămînînd doar diferenţa esenţială că, în scenariul ştiinţific, Dumnezeu nu are nici un rol, iar sufletul uman nu apare nicicum. Ei admit că viaţa s-ar putea să nu dispară total, că civilizaţiile vor migra în alte spaţii, ce vor mai oferi condiţii de supra­vieţuire, sau, în ultima eră, cînd nu vor mai exista corpuri, vor trebui să se acomodeze la noile condiţii. Cei doi astro­fizicieni vorbesc de migraţia vieţii în “spaţii paralele”, dar ei nu admit apariţia spontană a vieţii în noile condiţii. Adams şi Laughlin şi-au publicat studiul lor de 68 de pagini în aprilie 1997, în Review of Modern Physics.

Adams şi Laughlin se ocupă, după propriile lor afirmaţii, exclusiv de evoluţia fizică a lumii, despre viaţă vorbind numai incidental.

Biblia, dimpotrivă, se ocupă mai puţin de fizica universului şi mai pe larg de viaţă, şi în special de viaţa personală şi comunitară a omului.

În capitolul 24 al Evangheliei după Matei, Iisus ţine o lungă vorbire despre sfîrşitul lumii, vorbire care este numită Cuvîntarea eshatologică a Mîntuitorului (esha­tologia, în sens creştin, se referă la cea de-a doua venire a lui Iisus, de la sfîrşitul veacurilor).

Mîntuitorul face o distinc­ţie netă între semnele sfîrşitului Ierusalimului şi cele ale sfîrşitului întregii lumi.

Cînd va fi aproape sfîrşitul lumii, vor fi mari persecuţii, ura va creşte între oameni, vor apărea profeţi minci-noşi şi “se va propovădui această Evanghelie în toată lumea, spre măr­turie la toate neamurile, şi atunci va veni sfîrşitul lumii” (Matei 24, 14).

După această perioadă de strîmtorare, soarele o să se întunece, luna nu va mai lumina, stelele vor cădea din înalt şi puterile cerului se vor zgudui.

Apoi, îndată se va arăta pe cer “semnul Fiului Omului, şi vor plînge toate nea­murile pămîntului, şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere multă. Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trîmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui, din cele patru vînturi, de la marginile cerului pînă la cele­lalte margini” (Matei 24, 30-31)

Fără îndoială că “semnul Fiului Omului”, care se va arăta atunci pe cer, este semnul Sfintei Cruci.

În Era Dege­ne­rată, imaginată de Adams şi Laughlin, toate stelele vor arde şi vor cădea din locul lor, ca nişte mari bucăţi de ma­te­rie carbonizată, iar soarele îşi va pierde strălucirea, va deveni roşu, apoi se va restrînge cam la dimensiunea pămîntului şi va deveni doar un corp alb, care în era următoare, cea a Găurii Negre, va că­dea într-un întuneric total.

Iisus spune, încă de acum două mii de ani, aproape cu cuvintele celor doi astrofizicieni, cum vor arde stelele, cum va cădea soarele şi cum luna îşi va pierde strălucirea.

Oare Adams şi Laughlin au introdus în premi­sele simulării lor elementele biblice, sau ceea ce a spus Hristos se adevereşte dincolo de poziţia oamenilor de ştiinţă atei?

Tot cei doi presupun că civilizaţiile vor migra în spaţii paralele, adică acolo unde viaţa va mai fi posibilă. În Biblie se vorbeşte despre un “cer nou” şi un “pămînt nou”, pe care Dumnezeu le va institui după Judecata din urmă şi în care vor trăi cei drepţi. Fără să vrea, cei doi astrofizicieni vorbesc despre spaţiile în care viaţa va fi posibilă, dar nu dau nici o sugestie despre cum ar fi acele spaţii şi cum s-ar putea ajunge la ele. Sfîntul Apostol Petru, prin inspiraţia Sfîn­tului Duh, ne descoperă însă cum va fi acest lucru. El se adresează credincioşilor şi repetă, în altă formă, cuvin­tele Domnului despre strîmtorarea din urmă şi despre apos­tazia multora (care vor întreba, cu intenţie rea, unde este făgăduinţa revenirii Domnului pe pămînt, din moment ce toţi părinţii care L-au aşteptat au murit?). Dar, spune Sfîn­tul Petru, dacă pămîntul a răsărit la început din apă, atunci cînd Dumnezeu a poruncit apelor să se retragă, şi tot prin apă, anume prin potop, păcatul a fost cîndva înecat, cerul şi pămîntul de acum “sînt ţinute prin acelaşi cuvînt [al Domnului] şi păstrate pentru focul din ziua Judecăţii şi a pieirii oamenilor necredincioşi” (2 Petru 3, 7; subl. n.). Şi mai departe: “Iar ziua Domnului va veni ca un fur; cînd cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzînd, se vor des­face, iar pămîntul şi lucrurile de pe el se vor mistui” (3, 10). Şi încă: “... aşteptînd şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luînd foc, se vor ni­mi­ci, iar stihiile, aprinse, se vor topi! Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pămînt nou, în care să locuiască dreptatea” (3, 12-13).

Aşadar, şi Sfîntul Petru vorbeşte despre arderea sti­hiilor şi a stelelor, a întregului cer şi a pămîntului, “cu vuiet mare”, ceea ce înseamnă că va fi o explozie generală, aşa cum o văd cei doi oameni de ştiinţă, cînd prin univers vor circula fragmente uriaşe de stele moarte, explodate, în călătoria lor către Gaura Neagră care le va înghiţi; însă Dumnezeu va crea ceruri noi şi un pămînt nou, potrivit făgăduinţei Sale. În acest pămînt nou va locui dreptatea, adică cei drepţi, cei fără de nici o răutate. Există şi aici o surprinzătoare asemănare cu supoziţia spaţiilor paralele emisă de Adams şi Laughlin. Numai că spaţiul acesta para­lel este creat de Dumnezeu pentru cei drepţi, lucru pe care cei doi oameni de ştiinţă nu l-au gîndit, sau n-au putut să-l gîndească.

În legătură cu acest “spaţiu paralel” sau cu aceste “universuri paralele”, Ştefan Lupaşcu, filosof şi om de ştiin­­ţă român care a trăit în Franţa, vorbea despre ele în sensul de “antiunivers”, aşa cum se vorbeşte în mod curent despre “antimaterie”. După el, simplificînd puţin lucrurile, ant­i­universul este un spaţiu aspaţial mai aproape de Dumnezeu, mai asemănător structurii ideale şi total spirituale a dumnezeirii. În acest sens, Ştefan Lupaşcu era mult mai aproape de realităţile spirituale decît sînt cei doi oameni de ştiinţă americani.

Apocalipsa detaliază mult mai mult decît Sfîntul Petru, ba chiar şi decît Iisus în cuvîntul eshatologic. Pre­zen­tînd istoria sfîrşitului lumii, Sfîntul Ioan pune mereu în paralelă cerul lui Dumnezeu şi pămîntul oamenilor. După mai multe nenorociri trimise asupra pămîntului, din cauza păcatelor oamenilor, după războaie în cer şi pe pămînt, toate prezentate prin simboluri greu de descifrat şi de inter­pretat, care se întind pe 19 capitole, o dată cu capitolul 20 începe Judecata din urmă, expusă la rîndul ei, prepon­derent, prin simboluri. La versetul 11, autorul spune: “Am văzut apoi un tron mare, alb, şi pe Cel ce şedea pe tron, iar dinaintea feţei Lui pămîntul şi cerul au fugit şi nu s-a mai găsit loc pentru ele”.

Fără îndoială că această fugă înseamnă focul care va arde stihiile, iar faptul că nu se mai găseşte loc pentru ele – topos – se referă la descompunerea lor totală, succesivă pră­bu­şi­rii în Gaura Neagră. Sfîntul Ioan adaugă: “Şi am văzut un cer nou şi un pămînt nou. Căci cerul cel dintîi şi pămîn­tul cel dintîi au trecut; şi marea nu mai este” (Apocalipsa 20, 1).

Ceva mai sus, analizînd scenariul lui Adams şi Laughlin, am văzut că atunci cînd substanţele gazoase vor arde, mările se vor evapora, ceea ce spune şi Sfîntul Ioan în acest verset. Cerul cel nou şi pămîntul cel nou reprezintă “universul paralel”, purificat de Dumnezeu prin ardere, cum am mai spus, pentru cei drepţi. Aşadar, nu este vorba de o nouă creaţie, ci de o purificare a ceea ce, prin păcat, fusese degradat.

După instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu, proba­bil că materia îşi va urma cursul ei spre dispariţie, dizolvîndu-se în “supa finală”, aşa cum ne-o prezintă sce­nariul celor doi astrofizicieni. Sfinţii Părinţi spun că toate lucrurile tind spre sursa lor de origine. Lumea a apărut din nimic şi se va întoarce în nimic, atunci cînd Dumnezeu Îşi va retrage pronia Lui. Dumnezeu, prin Cuvînt, a creat lumea materială neorganizată: “Totul era netocmit şi gol…”; apoi a orga­ni­zat lumea aşa cum o vedem noi astăzi (în ceea ce oamenii de ştiinţă numesc Era Steliferoasă). Cred că nu este impo­sibil ca materia, înainte de a se reîntoarce în nimic, să revină la forma ei iniţială, “netoc­mită şi goală”, la acea “supă” primordială, după care va intra definitiv în nefiinţă. Dar Sfînta Scriptură nu este scrisă pentru materia moartă şi pentru stihii, ci pentru oameni. De aceea, după instalarea celor buni în Împărăţia lui Dumnezeu – cer nou şi pămînt nou –, istoria materiei brute devine caducă. Vor trăi numai spiritele noastre, sufletele celor buni, în fericire eternă şi în forme spiritualizate. În timp ce materia va merge treptat spre nimicire şi dispariţie în nefiinţa de unde a fost adusă la fiinţă prin Cuvîntul lui Dumnezeu, sufletele noastre, elibe­rate de griji şi de orice constrîngeri materiale, vor trăi în fericire duhovnicească şi în contemplarea Sfintei Treimi.

Pr. Gheorghe CALCIU

Nota bene: Datele ştiinţifice utilizate în acest eseu au fost extrase mai ales din articolul d-nei Kathy Sawier publicat în Washington Post (joi 16 ianuarie 1997, p. A3).

* Pr. Gh. Calciu, “Apocalipsa şi ştiinţa”, în Puncte cardinale, anul VII, nr. 11/83, noiembrie 1997, p. 3 (cu urmare în p. 4). Ulterior, textul a fost inclus în diferite volume antume sau postume ale autorului (de pildă, Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Homo americanus. O radiografie ortodoxă, Editura Christiana, Bucureşti, 2002, pp. 59-68, reed. 2007) şi a fost preluat şi de alte publicaţii periodice.

 Autorul articolului, în anii ‘90

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade - «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalist㻓 (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)