Pagini

joi, septembrie 13, 2012

«… DE CE-AM MAI VORBI DESPRE CODREANU?»

SUMARUL BLOGULUI

Mihail, Arhanghelul Dreptăţii

Acest interviu urma să fie publicat în numărul pe septembrie 2012 al revistei ROST, care între timp şi-a încetat apariţia...

Claudiu Târziu: În toamna aceasta se împlinesc 113 ani de la naşterea (13 septembrie) şi 74 de ani de la moartea (30 noiembrie) lui Corneliu Codreanu, fondatorul şi liderul Mişcării Legionare. Distanţa în timp nu a domolit patimile, ci parcă dimpotrivă. Despre Corneliu Codreanu, ca şi despre mişcarea sa, se vorbeşte numai în termeni excesivi, fie de adulaţie, fie de contestare. Orice referire la el cu un dram de obiectivitate te face suspect. De ce credeţi că se întîmplă aşa? Şi totodată de ce-am mai vorbi despre Codreanu?

Răzvan Codrescu: Nu numai faptul că a reuşit să mobilizeze pînă la jertfelnicie elita unei generaţii (studenţi, intelectuali, preoţi, aristocraţi etc.), dar şi faptul acesta de a fi adulat sau contestat cu patimă după atîţia ani, şi după ce s-au făcut toate eforturile pentru a i se diminua creditul şi a i se şterge urmele, arată importanţa personajului, care, indiferent de cum ar fi judecat, nu a fost unul de mîna a doua. Îndărătnicia aceasta de a rămîne viu/prezent şi după trei sferturi de veac, după ce a fost hăituit, asasinat, îngropat la 8 metri sub pămînt şi denigrat ca nici un alt personaj al istoriei noastre, împreună cu toată mişcarea pe care a generat-o, mai arată şi că legionarismul a picat pe nişte probleme vitale şi încă nerezolvate ale existenţei şi destinului nostru ca neam, atît în ordinea seculară, purtătoare de sabie, cît şi în ordinea spirituală, purtătoare de cruce. S-ar putea spune că, cel puţin în lumea românească, personajul este încă prea fierbinte şi chestiunile legate de el prea arzătoare pentru a admite tratamentul la rece”. De aceea, mai obiectivi” şi mai măsuraţi” au reuşit să fie adeseori, atît în privinţa lui Codreanu, cît şi a fenomenului legionar” în genere, cercetătorii sau observatorii străini. (Şi, în paranteză fie spus, nici o altă mişcare, politică sau spirituală, din viaţa publică românească, mai veche sau mai nouă, nu a mai atras în asemenea măsură atenţia străinătăţii; bibliografia străină a legionarismului – consemnată doar parţial în amplul dosar bibliografic din cartea mea În căutarea Legiunii pierdute – este uriaşă şi extrem de diversă, din epocă şi pînă în vremea din urmă – să zicem, de la articolele lui Julius Evola de la sfîrşitul anilor 30 şi pînă la ultima sinteză străină de care am eu cunoştinţă, apărută în 2010, în Franţa: Michel Bertrand, Codreanu et la Garde de Fer. Histoire dune tragedie: 1920-1945.) Mă întrebaţi de ce am mai vorbi despre Codreanu”? Păi, dacă aşa stau lucrurile, dacă fenomenul a avut proporţiile, adîncimea şi durata asupra cărora am convenit, s-ar putea spune mai degrabă că dacă nu s-ar mai găsi nimeni să vorbească, atunci pietrele ar striga”.
Ce-i drept, se întîmplă că despre Codreanu se vorbeşte, pro sau contra, adeseori anapoda: fie din lipsă de informare corectă, fie din partizanat ideologic şi propagandistic. E şi multă ignoranţă, şi multă naivitate, dar şi multă rea-credinţă sau necinste sufletească. Aş putea spune că există un regim moştenit al mistificărilor manipulatorii, cărora le cad pradă nu numai ageamii şi jurnaliştii de mîna a doua, dar şi o anumită istoriografie ideologizată, care reprezintă la nivel academic handicapul şi ruşinea conştiinţei noastre de sine. Am mai spus-o: propaganda antinaţională şi anticreştină constituie probabil singura formă de continuitate din viaţa publică românească a ultimelor şapte-opt decenii, iar din acest punct de vedere între regimul democratic (antebelic sau postdecembrist) şi regimul comunist nu există nici o deosebire semnificativă. România contemporană s-a mişcat constant (cu excepţia anilor tulburi ai războiului) în cercul vicios al stîngii, în care nici o în-dreptare nu este cu putinţă. Legionarii – care tocmai de aceea au deranjat şi deranjează atît de mult establishment-ul, direct sau indirect – încercaseră să rupă acest cerc, în contextul efemer al unei Europe de dreapta; tentativa lor a eşuat în mod tragic, dar amintirea fermităţii lor continuă să tulbure “liniştea” oamenilor de stînga, care au dus – şi continuă să ducă – ţara la ruină. Spaima de legionarism reprezintă, în adînc, spaima politicianismului de propriile lui păcate, pe care le-ar putea plăti cîndva, la o dreaptă judecată a Istoriei.
Una peste alta, a fost impusă cu consecvenţă o adevărată dogmă ideologică, fundamentată pe mitul propagandistic al “sălbăticiei” legionare. Este, într-un fel, povestea cu hoţul care strigă: “Prindeţi hoţul!”... Legionarismul a devenit astfel imaginea publică la îndemînă a tuturor relelor de ieri şi de azi (“sperietoarea” fiind folosită pînă la saturaţie şi după 22 decembrie 1989), iar Corneliu Codreanu, ca şef al Mişcării, e considerat de regulă drept “capul răutăţilor”. Ei bine, atît de mult au fost repetate aceste lucruri, atîta cerneală s-a vărsat şi atîta patimă a fost investită în această denigrare concertată, încît pentru anumite minţi comode problema e ca şi clasată! Cînd se rosteşte numele lui Codreanu sau al Mişcării Legionare, multora li se pare că ştiu totul dinainte...
Din păcate, nici “apologeţii” legionarismului n-au ştiut să păstreze o măsură şi să răspundă realist provocărilor actualităţii, tinzînd spre cealaltă extremă, a adulaţiei ditirambice a figurii lui Codreanu şi a idealizării necritice a unui fenomen complex, în care virtuţile n-au exclus păcatele, aşa cum nici păcatele n-au exclus virtuţile. Rămîne de ales, în continuare, grîul de neghină. Cu neghina ştim ce e de făcut (“se alege şi se arde în foc”); rămîne de văzut ce şi cît vom mai fi în stare să facem cu partea de grîu curat. Nu în perspectiva reînvierii Legiunii, care e curată utopie, ci în aceea a reconstrucţiei din mers – şi în pas cu vremea – a unei noi drepte creştine româneşti, care nu se poate reduce la experienţele trecutului, dar nici nu se poate dispensa de ele, dacă se vrea una cu rădăcini şi cu repere, iar nu o simplă butaforie de uz conjunctural.
Prin urmare (şi îmi cer scuze dacă repet lucruri pe care le-am tot spus în diferite contexte), ne mişcăm, cu Codreanu şi cu legionarismul, între o “legendă neagră” de uz popular, cultivată de toate fronturile stîngii şi radicalizată obsesiv în mediile evreieşti, şi o “legendă aurită”, perpetuată de foştii membri sau simpatizanţi ai Mişcării şi avînd o circulaţie mai restrînsă, în medii nu întotdeauna prea elevate. Între aceste două legende se află suspendat, deocamdată, adevărul istoric, faţă de care rămînem datori, cu tot ce implică el ca lecţie pentru prezent şi viitor.

Şcoala Militară de la Mănăstirea Dealu:
Corneliu Codreanu şi tatăl său

Claudiu Târziu: Cum se desprinde portretul psihologic al Căpitanului” din tot ce aţi citit de şi despre el şi din mărturiile pe care le-aţi ascultat de la cei care l-au cunoscut?

Răzvan Codrescu: Cînd ai citit mult de şi despre Codreanu, şi cînd ai ascultat mărturiile a zeci sau sute de oameni (şi ce oameni!) care l-au cunoscut, şi cărora le-a marcat nu numai tinereţea, ci întreaga viaţă, păţeşti ca Ion Cristoiu: nu poţi să nu fii indignat de etichetele curente care i se pun şi, chiar fără să ai aderenţă la toate ideile sau actele lui, te simţi obligat moral să-i ţii partea şi să încerci explicaţii pe care nu ştii cît sînt oamenii de azi pregătiţi sau dispuşi să le asculte, mai ales într-un cadru public atît de expus suspiciunilor şi răstălmăcirilor şi atît de obsedat de a nu călca anumite convenienţe ideologice. Dar, cu tot riscul de a-ţi strica imaginea”, nu poţi, dacă ai şi numai un rest de onestitate, să accepţi convenţia mincinoasă sau să te prefaci evaziv ori nepăsător. În emisiunea d-nei Eugenia Vodă, şi în tot scandalul care a urmat, Ion Cristoiu n-a vorbit ca un legionar, ci pur şi simplu ca un om în cunoştinţă de cauză, în timp ce majoritatea covîrşitoare a criticilor săi ofuscaţi s-au aflat vorbind fără să aibă habar (sau avînd interesul impur de a se preface că n-au habar), pe bază de urechisme” sau de lecturi superficiale şi la mîna a doua, mobilizaţi de exigenţe ideologice, iar nicidecum de scrupulul faţă de adevăr, mai ales că adevărul se întîmplă să fie extrem de incomod, contrazicînd nu doar nişte poziţii punctuale, ci un întreg mod de gîndire indus prin educaţie şi autoreglaj oportunist. Dacă accepţi că un Codreanu n-a fost chiar atît de rău cum se crede, atunci înseamnă că nici legionarismul n-a fost chiar atît de rău, nici naţionalismul creştin, nici dreapta tradiţională… Se clatină, mai mult sau mai puţin conştient, o întreagă Weltanschauung, o întreagă aşezare comodă într-un stîngism călduţ, într-o civilizaţie” a laşităţilor standardizate, dar profitabile, cu care ne trecem viaţa prin democraţie aşa cum ne-am trecut-o şi prin comunism. De aceea, despre aceste lucruri omul cuminte” preferă fie să colporteze ce se spune oarecum oficial”, fie să nu vorbească deloc. Dacă vorbeşti, oricînd se poate interpreta, pot apărea complicaţii, poţi produce iritare… Mai bine minciuna asumată sau tăcerea preventivă. Mai ales că de adevăr, ştii din experienţă, nu se mai sinchiseşte aproape nimeni (sau numai nişte exaltaţi” cu care nu ţi-ar plăcea să fii asimilat)…
Codreanu a fost, aşa cum rezultă din autenticele documente şi mărturii, un om fundamental cinstit, un bun român şi cineva care s-a străduit toată viaţa să fie şi un bun creştin. Era în personalitatea lui o dimensiune cazonă şi o dimensiune mistică (mai ortodoxă în fond decît în formă, de unde impresia unora de catolicism” sau de păgînism”). Rectitudinea lui se mişca – poate imperfect, dar sigur sincer – între modelul cavalerului (eroului) şi modelul sfîntului (martirului). Două modele care se întîlnesc în idealul slujirii jertfelnice.
Şi – aspect esenţial – e desigur la el un traseu al devenirii, adesea ignorat. A fost un om care a străbătut, nu fără poticniri, o cale de limpezire a atitudinilor într-un sens creştin, avînd realismul şi onestitatea de a recunoaşte că “există o mare deosebire între linia pe care mergem noi şi linia Bisericii Creştine. Linia Bisericii este cu mii de metri deasupra noastră. Ea atinge perfecţia şi sublimul. Nu putem coborî această linie pentru a explica faptele noastre. Noi, prin acţiunea noastră, prin toate faptele şi gîndurile noastre, tindem către această linie, ne ridicăm spre ea, atît cît ne permite greutatea păcatelor cărnii şi condamnarea la care am fost sortiţi prin păcatul originar. Rămîne de văzut cît am putut fiecare, prin sforţările noastre pămînteşti, a ne înălţa către această linie” (în Pentru legionari). Sau în altă parte, sintetizînd: “Recunoaştem că sîntem păcătoşi: aceasta este atitudinea legionară faţă de Biserică” (fragment de scrisoare, în Circulări şi manifeste). Viitorului rabin David Şafran, în convorbirea de la Casa Verde, din 1937, îi spune, în acelaşi sens: “Eu nu vreau să provoc ură sau răbufnire. Mi-e sufletul curat. Nu ştiu dacă toţi legionarii gîndesc ca mine. Dacă un evreu a fost lovit, rănit sau jignit pe plan moral, iartă-i pe răufăcători! Nu-s nici ei decît oameni... Nu pe omul superior încercăm noi să-l şlefuim, ci pe omul om”. De altfel, în Pentru legionari, definind Legiunea, prin temeiurile ei, ca pe “o şcoală” spirituală, afirmase: “De aceea, piatra unghiulară de la care porneşte Legiunea este omul, nu programul politic. Reforma omului, nu reforma programelor politice. «Legiunea Arhanghelul Mihail» va fi, prin urmare, mai mult o şcoală şi o oaste decît un partid politic... Din această şcoală legionară va trebui să iasă un om nou, un om cu calităţi de erou”. Întărea astfel ceea ce spusese în Cărticica şefului de cuib (îndreptarul meticulos al vieţii legionare, de un maximalism de tip franciscan şi de un rigorism de tip cazon, amîndouă insuportabile din perspectiva “omului recent”): “Mişcarea legionară, înainte de a fi o mişcare politică... este o şcoală spirituală, în care dacă va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un erou”. În sensul acesta o definea, retrospectiv, şi Mircea Eliade (în Memorii, I), numind-o chiar - exagerat, cred eu - “sectă mistică” (din care el însuşi făcuse parte, cu vervă mărturisitoare, spre sfîrşitul anilor ‘30).
E de spus că înainte de a impune altora asemenea exigenţe Codreanu a experimentat el însuşi traseul sinuos al unei deveniri “înnoitoare” (în sensul creştin al “dezbrăcării” treptate de “omul cel vechi”, al unei spiritualizări prin rugăciune, meditaţie şi asceză). E o diferenţă considerabilă (pe care numai cineva rău-voitor o poate contesta) între tînărul exaltat din perioada luptelor studenţeşti de la începutul anilor ‘20 şi liderul grav şi măsurat al ultimilor ani: cel cu care se întreţinuse un David Şafran sau pe care venise să-l viziteze la Bucureşti un Julius Evola; cel cu care Iuliu Maniu, Gh. I. Brătianu, C. Argetoianu şi… Partidul Evreiesc nu ezitaseră să încheie, în 1937, un important pact politic şi despre care un Nae Ionescu putuse afirma: “Minunea pe care a făcut-o Corneliu Codreanu e aşa de mare încît de-acum îl depăşeşte şi pe el”; în fine, cel care a făcut repetate apeluri la non-violenţă (unii au vorbit de “modelul Gandhi”!) şi de la care ne-au rămas însemnările de la Jilava (1938), pe care nu mă sfiesc să le definesc ca pe unul dintre cele mai importante documente de gîndire creştină laică din secolul XX (dar cîţi le-au citit?).
Ceea ce spun eu aici încercase să spună şi Codreanu însuşi în procesul din mai 1938 (cînd, în lipsa probelor concrete “la zi”, acuzatorii ajunseseră să-i invoce radicalismele primei tinereţi): “Gîndiţi-vă, eram de 20-22 de ani, eram va să zică un copil şi, în mentalitatea noastră de copii de pe vremea aceea, aşa am văzut noi lucrurile. Dar de cînd omul începe să trăiască şi pînă cînd îşi termină viaţa, trece timp, se adună înţelepciunea. La început omul judecă într-un fel, i se pare că-i grozav. Sînt trepte de acestea de dezvoltare ale minţii omeneşti şi acţiuni pe care după douăzeci de ani le vezi altfel. Poate acum 20 de ani aş fi făcut un alfabet secret, tocmai pentru că era o anumită vîrstă care te împinge să judeci lucrurile aşa cum le-am judecat şi eu pe vremea aceea. Dar de atunci şi pînă acum este o distanţă mare în timp. Se vede în atitudinea mea, care este aproape contrarie atitudinii iniţiale pe care am avut-o împreună cu toţi băieţii noştri. Este contrarie, din cauza vîrstei... Dar nu poate cineva să fie urmărit permanent în viaţa sa pentru că în copilăria lui, cînd era visător, i se părea că ar putea să se lupte cu toată Europa. Nu cred acest lucru”.
A fost, de altfel, drumul străbătut, firesc şi lucid, şi de alţi întemeietori ai Legiunii. O realitate vie (fie un om, fie o mişcare) nu poate fi judecată reducţionist, printr-un stadiu sau printr-un act izolat al devenirii ei. Din păcate, pe un Codreanu şi pe un Moţa nu toţi i-au înţeles adecvat; şi nu este vorba aici de adversari (care n-au putut sau n-au vrut s-o facă), ci chiar de o parte a propriilor “camarazi”. Aceştia i-au urmat, mai mult sau mai puţin conştient, cu precădere pe foştii “tineri furioşi”, pătrunzîndu-se prea puţin (sau prea superficial) de “misticismul jertfelnic” al maturităţii lor (consfinţit nu doar cu vorbe, ci cu propriul sînge). Opera lui Codreanu a fost înţeleasă prea puţin în latura ei spirituală (care o deosebea esenţial de fascismele occidentale, şi mai ales de nazism); ispita politicului (în contextul favorizant al unei Europe de dreapta) s-a dovedit mai puternică (şi, pînă la urmă, mai omenească), anticipînd devierile reprobabile de mai tîrziu. Horia Sima însuşi (personaj mult mai cenuşiu şi mai proteic) a fost exponentul acestei categorii (oricît ar fi de neplăcut pentru anumiţi supravieţuitori ai Mişcării, astăzi nu putem să nu tragem o linie de demarcaţie în istoria legionară între ceea ce unii au numit “codrenism” şi “simism”, noţiuni poate relative, dar care acoperă, principial, nu doar o realitate cronologică, ci şi una tipologică). Mişcarea Legionară a trăit mai tot timpul această tensiune între “secular” şi “spiritual”, care face parte din tragedia ei internă. Şi cert este că la tragedia generică a legionarismului se adaugă – încă mai mişcătoare poate, prin statura şi complexitatea personajului – tragedia neînţelesului şi nedreptăţitului Corneliu Codreanu, acest om cu elanuri de sfînt şi cu renume de bandit...

Corneliu Codreanu şi soţia sa

Claudiu Târziu: Dacă ar fi să restrîngem în cîteva fraze gîndirea lui Codreanu, ce am putea învăţa?

Răzvan Codrescu: E greu de făcut o asemenea sinteză ad-hoc, mai ales în spaţiul şi condiţiile unui interviu. Forţez, totuşi, o aproximaţie. Viaţa istorică nu e nimic fără memorie şi transcendenţă. Dumnezeu şi morţii sînt prezenţe vii, care onorează, dar şi obligă. În ordinea firească, destinul insului este solidar cu destinul neamului, iar totul capătă sens în perspectiva învierii. Există o linie a neamului care merge, în cazul neamurilor creştine, în tandem cu linia Bisericii, dar fără să se confunde cu ea. Românii au datoria sfîntă să-şi păzească credinţa şi identitatea, nu pentru a-i umbri pe alţii, ci pentru a se promova cinstit şi plenar pe ei înşişi. Iar pentru a împlini idealul naţional, nici o jertfă nu e prea mare. Legionarul, care ambiţionează şi trebuie să se străduiască să fie o combinaţie actuală de erou şi sfînt, nu se va lăsa cumpărat şi va sta mereu gata de moarte. Onoarea trebuie să fie normă de existenţă – nu din orgoliu, ci din principialitate. Decît să triumfi printr-o infamie, mai bine să cazi răpus pe drumul onoarei. Politicianismul şi comunismul sînt principalii adversari ai acestor aspiraţii istorice şi existenţiale. Evreii sînt primejdioşi întrucît fac jocul acestor adversari curenţi, contribuind, pe faţă sau pe ascuns, la disoluţia morală şi naţională. Încurajînd stînga şi comunismul, ei se pun singuri de-a curmezişul dreptei, care înseamnă, în spaţiul european cel puţin, naţionalism constructiv şi spiritualism creştin, angajare morală şi comunitară sub semnul crucii lui Hristos. Dar mult mai periculoşi şi mai culpabili decît evreii sînt creştinii care trădează cauza neamului şi desconsideră locul Bisericii în veac. Marea problemă a istoriei româneşti, mai vechi sau mai noi, este trădarea. Născut sub semnul Arhanghelului Mihail – arhistrategul cu sabie de foc al legiunilor cereşti, pedepsitorul lui Lucifer şi restauratorul dreptăţii divine –, legionarismul se vrea pariu primenitor cu istoria şi împăcare a neamului românesc cu Dumnezeu şi cu sine însuşi. Legionarismul nu pune pe primul plan nici statul (ca fascismul italian), nici rasa (ca fascismul german), ci desăvîrşirea sufletească a insului şi a neamului (pe coordonatele principiale ale idealului creştin). Triumful lui, prin urmare, nu poate fi doar o afacere politică şi nu poate veni prin lovitură de stat, ci numai prin procesul de lămurire şi perfecţionare lăuntrică. De aceea, pe primul plan este omul, nu programul politic. O idee politică, oricît de mare şi de nobilă, nu înseamnă nimic dacă nu ai oameni pe măsura ei, care să şi-o asume şi s-o pună în lucrare. De aceea pedagogia naţională e marea urgenţă căreia trebuie să-i răspundă noua generaţie, mai ales prin elitele ei. Neamul românesc este provocat la un mare proces de învrednicire – întîi în faţa lui Dumnezeu, apoi în faţa oamenilor. Cel puţin pînă la marea biruinţă”, prioritare sînt – trebuie să fie – datoriile, nu drepturile, jertfelnicia, nu comoditatea călduţă a traiului larvar. Iar liderul politic o spune mai ales în Jurnalul de la Jilava trebuie să aibă în vedere nu doar nevoile materiale şi destinul imediat al celor pe care-i conduce, ci totdeodată (de nu cu precădere) nevoile lor sufleteşti şi destinul lor veşnic (aspiraţia creştinească spre mîntuire). Cam aşa gîndea şi simţea Codreanu, mişcîndu-se indefinit între realism şi idealism, cu năzuinţi cărora nu le-a lipsit nici sinceritatea, nici sublimul, dar care pînă la urmă au fost înghiţite ca de o mlaştină de limitele – generale, dar şi autohtone – ale umanului.

Claudiu Târziu: Ce credeţi că a contat mai mult în puterea sa de atracţie exercitată asupra maselor, ceea ce spunea/gîndea, felul în care o spunea, pedagogia sa, justeţea cauzei sale sau pur şi simplu ceva inefabil, pe care îndeobşte îl numim charismă?

Răzvan Codrescu: Că a fost un harismatic o recunosc de regulă, fie şi numai cu jumătate de gură, chiar şi adversarii lui ireductibili, români sau neromâni. Dar ce mai înseamnă “harisma” într-o lume desacralizată? Ea pare receptată îndeobşte ca expresie simptomatică a unei stări patologice, puse în legătură mai degrabă cu fascinaţia diabolică decît cu harul divin... Nu ştiu să explic “mistic” ceea ce unii au numit “miracolul” Codreanu, dar, într-o abordare mai pozitivistă, cred că a contat enorm faptul că el întruchipa plenar ceea ce le cerea celorlalţi. Şi, desigur, că a pus degetul în principalele răni ale unei lumi româneşti care la vremea aceea nu-şi pierduse încă de tot, cum pare să se întîmple astăzi, încrederea că poate fi mai mult decît este.

Corneliu Codreanu inspectînd o tabără legionară

Claudiu Târziu: Poate să mai fie el un model de lider? Sau: calităţile de lider din anii '30 se mai potrivesc în actualitate?

Răzvan Codrescu: Sigur că sînt diferenţe uriaşe de mentalitate şi de context. Dacă am mai avea astăzi un lider potenţial tăiat din stofa lui, am putea vedea în ce măsură paradigma mai încape în sintagmă. Nu e însă cazul. Îmi place să cred, totuşi, că un popor, fie el oricît de pervertit, atunci cînd se simte iubit cu adevărat de un lider al lui, nu neapărat perfect, dar nemincinos, hotărît şi dispus la jertfirea de sine, nu se poate să nu rezoneze. Dar un Codreanu nu se naşte în fiecare generaţie, ba mă tem că nici în fiecare secol. Iar poporul român mă tem că va continua să sufere acut, încă multă vreme de aici înainte, de faptul – conştientizat sau doar intuit – că nu este iubit cu adevărat de aleşii” lui, care nu fac decît să-i folosească spinarea pentru a se cocoţa acolo unde vocaţia lor nu i-ar îndreptăţi niciodată… Ba mai mult: astăzi impostura de dreapta este chiar mai mare decît cea de stînga, compromiţînd din mers o alternativă pe care nu e în stare s-o întruchipeze.

Claudiu Târziu: De ce e cool pentru tînăra generaţie Che Guevara şi Codreanu nu?

Răzvan Codrescu: Pentru că astăzi limba stîngii e înţeleasă, pe cînd a dreptei nu. Dacă eşti înveşmîntat în roşu, nici măcar violenţa nu deranjează, ci devine aventură a eroismului umanitar. Dacă însă eşti înveşmîntat în verde, nu numai violenţa ţi-e imputată, dar şi eventuala sfinţenie. Este însă şi o problemă de orizont cultural şi mediatic. Nici o generaţie din istoria modernă n-a mai fost atît de incultă şi de manipulată. Desigur, tinerii înşişi sînt cei mai puţin vinovaţi de deruta lor axiologică şi morală: ei sînt în primul rînd victimele unei lumi remodelate după chipul şi asemănarea stîngismului dizolvant. 

Claudiu Târziu: În pofida faptului că în Europa era un context favorabil, în ţară a avut o aderenţă semnificativă în mase, a beneficiat de intrarea în rîndurile sale sau de sprijinul din afară al unei pleiade de mari intelectuali, a avut un lider puternic şi charismatic, Mişcarea Legionară a eşuat. Cel puţin din punct de vedere politic. De ce? A greşit undeva Corneliu Codreanu cînd a structurat-o? A avut un călcîi al lui Ahile” sau un defect originar, care i-a provocat distrugerea? 

Răzvan Codrescu: Destinul Legiunii se confundă, în parte, cu destinul vitreg al întregii drepte europene. Nu zic că n-au fost şi păcate de plătit, dar te întrebi cînd va veni vremea să-şi plătească şi stînga păcatele, încă şi mai mari… Codreanu însă (şi ce-a fost mai bun în Legiune o dată cu el) aş zice că şi-a plătit nu doar păcatele, ci şi… virtuţile. Ceea ce vreau să spun este că mi se pare că a ridicat ştacheta prea sus. “Maximalismul” moral şi comportamental de tip jertfelnic la care chema Codreanu (a se vedea mai ales Cărticica şefului de cuib) avea în sine ceva sublim-utopic, mai ales într-un secol atît de corupt... Au fost şi unii care au reuşit să-l întruchipeze, dar nu prea mulţi şi, în orice caz, nu destui, raportaţi la massele largi, care au asimilat mult mai lesne comunismul. Sigur că şi atît cît a reuşit rămîne impresionant. Cum să nu fii impresionat şi serios pus pe gînduri cînd vezi că mai sînt şi astăzi nonagenari (unii legionari efectivi, alţii trecuţi doar prin Frăţiile de Cruce) care, după ce au asistat la decimarea Legiunii, au făcut ani grei de puşcărie şi au suferit toată viaţa pentru crezul lor, se sting mărturisindu-l transfiguraţi: abia prin ei ajungi să începi să înţelegi ce minune a săvîrşit Codreanu în sînul unei generaţii, dar şi să te îndoieşti că astăzi aşa ceva ar mai fi cu putinţă. Eu unul mă simt mereu dator să mărturisesc că oamenii cei mai de calitate din generaţia interbelică pe care am ajuns să-i cunosc (nu puţini) au avut, într-un fel sau altul, contact cu Legiunea sau cu Frăţiile de Cruce. Dacă floarea acestei generaţii n-ar fi fost decimată în lagăre şi închisori, faţa României ar fi fost alta, credeţi-mă!

Claudiu Târziu: Mai este posibilă azi ascensiunea politică a unei personalităţi asemănătoare cu aceea a lui Codreanu? Mentalitatea curentă ar mai îngădui-o? Mai este vremea marilor grupări încolonate în spatele unui lider? Contextul cultural-politic nu e cumva mai puţin permisiv (corectitudinea politică”)? Dar nu cumva tot contextul, de data asta însă social-politic (cît se aseamănă acesta cu cel interbelic?), reclamă apariţia unui astfel de lider? Nu cumva românii tînjesc după un conducător cu principii ferme, o orientare clară către Biserică şi Neam şi care să aibă o personalitate de mînă de fier”? 

Răzvan Codrescu: Codreanu reprezintă un gen de lider rar şi greu de definit. Nu era un orator strălucit, nu era un om de condei, nu era o somitate intelectuală sau profesională, calităţile lui de om politic erau mai degrabă aproximative, dar avea o rectitudine şi o îndrăzneală care cucereau, oferind încredinţarea unei consistenţe inanalizabile. Mi-e greu să-l transplantez în realitatea actuală – şi tocmai de aceea am fost mereu mai degrabă circumpect, iritînd teribilismele neolegionare (adeseori penibil epigonice), în privinţa posibilităţii de a mai reitera vreodată legionarismul ca atare. Sigur, şi astăzi ne confruntăm acut cu o criză a autorităţii la toate nivelurile, cu criza morală, cu criza economică, cu excesele politicianismului, dar totuşi coordonatele sînt cu totul altele, ca să nu mai vorbesc de orizontul de aşteptare… E altă sensibilitate publică, alt material uman (tot mai inconsistent), alt context intern şi internaţional… Mentalitate, limbaj, structură socială, raporturi de forţe – toate sînt altele. Nu mai există marele context european de dreapta. Nu mai există – după o jumătate de secol de comunism – nici “poporul” şi nici “elitele” de altădată. Şi nu mai există – last but not least – “harisma” vreunui “Căpitan”... În mod firesc, lumea e mult mai circumspectă după experienţele “totalitare” ale secolului XX, dar şi după deziluziile curente ale democraţiei noastre dîmboviţene, e mult mai uzată şi mai ieşită din priză, mai divizată şi mai dezorientată, mai manipulată şi mai manipulabilă. Dacă legionarismul a eşuat în condiţii mult mai favorabile, cum ar putea birui neolegionarismul în condiţiile menţionate?! Una e evaluarea corectă a Legiunii şi alta e reînvierea ei. Eu sînt pentru o evaluare corectă, cu tot curajul şi cu toată răspunderea, învăţînd ce este de învăţat din această lecţie a istoriei, dar am spus-o şi nu prididesc să o repet: fiecare epocă generează, dacă este vie şi creatoare, forme politice sau culturale proprii. Dacă nu, nu. Maimuţăreala epigonică nu poate fi formulă de supravieţuire sau soluţie de viitor. Noul nostru pariu cu istoria – dacă mai sîntem în stare de unul – ar trebui să înceapă, cred eu, de la acest punct de minimă luciditate.

Interviu realizat de
Claudiu TÂRZIU


Mai puteţi citi pe acest blog:

26 de comentarii:

  1. E interesanta comparatia cu Che Guevara. Ar fi meritat dezvoltata.

    RăspundețiȘtergere
  2. „«Legiunea Arhanghelul Mihail» va fi, prin urmare, mai mult o şcoală şi o oaste decît un partid politic”. Acum inteleg eu ce era cu „oastea nationalista” a tinarului Mihai Neamtu…

    RăspundețiȘtergere
  3. @ Aurelian

    Uite-aşa înţelege omul, puţin cîte puţin! Uneori corect, alteori anapoda...

    RăspundețiȘtergere
  4. Eu cred ca Legiunea nu mai poate fi refacuta ca partid dar poate fi refacuta ca miscare. Codreanu ramane un reper istoric si moral de erou si martir al cauzei crestine si nationale. El nu poate fi pus sa plateasca greselile sau excesele celor care l-au urmat dar nu l-au inteles. Cinste sufleteasca, onoare, spirit de jertfa, sete de inviere: acestea sunt lucruri care lipsesc cel mai mult lumii de azi. Sa preluam principiile si sa fim mai atenti cu transpunerea lor in faptele noastre: asa cred eu ca ar fi corect sa procedam cu mostenirea legionara.

    RăspundețiȘtergere
  5. @ Cornel

    La mulţi ani, Cornel!
    Principiile, dacă sînt cu adevărat asumate, îşi pot găsi oricînd forme noi, actuale şi viabile. Iar aceste principii, la o analiză atentă, nu sînt inventate de Codreanu sau de legionari. Ei le-au preluat din tradiţia Europei creştine şi au încercat să le trăiască şi să le aplice în contextul românesc de atunci, fie că au reuşit, fie că nu.

    RăspundețiȘtergere
  6. Frumos interviu, toate lucrurile importante spuse pe un ton masurat si in mod foarte clar. Va felicit pe amandoi. Cata tristete...

    Radu Greuceanu

    RăspundețiȘtergere
  7. Peregrinul transilvan14/9/12 8:49 a.m.

    Iertati-ma, domnule Codrescu, dar dvs. ati spus ce ati avut de spus in interviu. Nu cred ca ar trebui sa va mai implicati in aceste comentarii.

    RăspundețiȘtergere
  8. @ Peregrinul transilvan

    Poate că aveţi dreptate, dar v-am mai avertizat şi altădată că sînt imperfect…

    RăspundețiȘtergere
  9. Blogg-trotter14/9/12 9:17 a.m.

    Util serial informativ - Corneliu Zelea-Codreanu, un om care a facut istorie - pe Blogul Alinei Ioana Dida (http://alinaioanadida.blogspot.ro/).

    RăspundețiȘtergere
  10. Vad ca va-ti pus frumusel sa il praznuiti pe Codreanu de ziua lui. Pe cand o sa puneti voi si de o rebeliune cum a facut el in 1941? Mai are mult democratia la Romania?

    RăspundețiȘtergere
  11. @ Che Guevara

    Nu ştiu dacă toţi legionarii (Tarziu, Dida, Greuceanu etc.) gîndesc ca mine, dar eu rebeliunea aş mai lăsa-o pînă la primăvară (ca, din superstiţie, să n-o facem tot iarna). Ba poate ca între timp face Dumnezeu o minune şi cîştigă alegerile legionarul nostru de mic Mihail Neamţu, şi atunci nu mai ne complicăm cu rebeliunea (care nu-i chiar uşor de făcut, nici măcar pe vreme bună), ci venim la putere ca Hitler, pe cale paşnică şi democratică, la pace cu Cotrocenii…
    Cît despre „rebeliunea” a veche (1941), bagă de seamă că nu prea avea cum s-o facă „prăznuitul”, asasinat cu anticipaţie în 1938…
    Un pupic lui Fidel, dacă eşti stafie adevărată!

    RăspundețiȘtergere
  12. Barbu Catargiu15/9/12 5:04 p.m.

    Pentru ca-i simtim lipsa...

    RăspundețiȘtergere
  13. Intentionasem sa postez unele comentarii si la niste articole mai vechi de-ale dvs, dar mi-am dat seama de fiecare data ca as avea atat de multe de spus (mai ales pentru a-mi face clara pozitia, nu doar dvs, ci si mie insumi), incat de fiecare data am renuntat.
    Incerc de data asta, desi nu sunt sigur ca voi reusi sa ma fac bine inteles.
    Desi am sa lungesc comentariul, o introducere ar fi necesara, pentru a intelege perspectiva din care vine pozitia mea.
    Dupa atractia fireasca (unui adolescent bucurestean, cu oarece instructie) primilor ani de dupa '89 pentru fenomenul legionar, am trecut, usor, usor, impreuna cu CDR-ul de atunci, spre asa-numita drepata democratica postmoderna de tip "22"-GDS, pro euro-atlantism etc, iar prin 2004-2005 am ajuns sa cochetez cu (neo)conservatorismul de tip american; toate etapele, insotite de lecturile aferente, de la N. Ionescu, Cioran, Steinhardt, apoi C. Mutti, cu voia dvs, mai tarziu, si un pic de R. Codrescu (la recomandarea unei cunostinte comune noua), trecand apoi prin R. Aron, A. Besancon, J.F. revel, Hayek, ajungand pana la A. Bloom.
    Viata (sau, mai bine zis, Domnul) m-a adus fata in fata cu credinta, cu religia mea, cu Dumnezeu.
    Odata cu reintoarcerea la ortodoxie, am reluat, impreuna cu noile lecturi cu caracter teologic-crestin, si mai vechile preocupari din zona dreptei crestine.
    In momentul de fata, pot sa zic ca, dintr-o perspectiva "realpolitik" sunt inca un om al dreptei conservatoare (in sensul Partidului Republican din SUA, GOP, si nu am in vedere aripa moderata), un admirator al lui Reagan; evident, nu prea avem reprezentanti prin Romania ai acestui tip de politica, sau mai bine zis, nu pe scena politica, in rest, mai scriu cate ceva dnii Patapievici, Aligica etc.
    Cu toate acestea, nu ma simt reprezentat complet de aceasta scoala politica (chiar daca as avea in vedere zona mai fundamentalista a GOP), deoarece "elementul" (iertati expresia) crestin al conservatorismului american se situeaza in zona protestanta sau, uneori, in cel mai bun caz, catolica (regret abandonul lui Rick Santorum in primarele din acest an).
    Dimpotriva simt nevoia destul de stringenta a unei drepte romanesti care sa se situeze undeva intre conservatorismul acesta de tip american (minus elementele protestante/neoprotestante) si dreapta crestina interbelica (am in vedere nu doar Legiunea, ci si alte perspective, bunaoara cea a lui Vulcanescu).
    Si aici am ajuns in zona unde am ceva de comunicat cu dvs.

    RăspundețiȘtergere
  14. Continuare:
    Interventia mea a fost determinata de satisfactia (citisem recent pe blog “Unde dl Plesu nu are dreptate”, dar si pozitia echilibrata in povestea antibasescu de asta-vara) de a fi sesizat o voce moderata in zona glasurilor favorabile Legiunii, intr-un cor (cel putin printre cunoscutii mei, dar si din ceea ce vad printre comentatorii de pe diferite platforme online cu continut crestin) care neaga orice acuza concreta adusa Legiunii, oamenilor sai sau faptelor lor (cu exceptia unor formulari destul de vagi si generice, de genul "s-au facut si greseli, dar..."), gaseste vinovati intotdeauna in afara Legiunii, transfera, in chip nefericit, problema evreiasca a anilor '20-'30 (reala, sociologic vorbind, cred eu), intr-un antisemitism, anti-Israel-ism anti-americanism ale prezentului destul de tembele (nu că "valorile" americane cântate la Hollywood sau stângismul Harvard-ist al lui Chomsky si al elitelor "liberale" americane ar fi ceva extraordinar, insa America nu se reduce la atat, dupa cum nici celebrele teorii ale conspiratiei de tot felul, in care Israelul si, bineinteles, SUA, sunt responsabili de absolut orice, in timp ce islamistilor care ard biserici in Africa sau Orient li se iarta si scuza totul pentru ca se opun Israelului).
    Or, in astfel de conditii, e greu de adus in atentia publicului larg, in zona mainstream (daca folosesc corect termenul) ideea unei drepte crestine care sa isi aiba, totusi, radacinile in gandirea ce reprezentat, la un moment dat, macar, substanta Miscarii Legionare.
    Cred ca, atunci cand, asa cum spuneti si dvs in interviu, atat pozitiile unei gandiri curente comune anti-Legiune, dar si, prin reactie, cele pro-Legiune, sunt extreme si nu admit nuante ori corectii, este evident ca primul pas trebuie sa il faca cei care doresc reconstructia unei drpte crestine si legarea ei la radacinile dreptei anilor '30.
    Iar primul pas, cred eu, ca trebuie sa il reprezinte o afirmare fara echivoc a valorilor comunitare-crestine, a mesajului pozitiv al conceptiei leginare, a legaturilor spirituale cu Miscarea si cu oamenii de valoare pe care i-a dat, din aceasta perspectiva (adica nu trebuie negate continuitatea si radacinile situate in Miscare), dar aceasta afirmare trebuie insotita, in chip necesar si imperativ, de o recunoastere si de o delimitare/condamnare la fel de ferme de ceea ce a insemnat rau in legionarism.
    Nu pretind sa fie recunoscute ca reale si culpabile Legiunii chestiuni despre care inteleg ca sunt contestate si ca ar exista si unele argumente (cadavrele de la abator din timpul "rebeliunii"), dar o anumita atitudine fata de evrei nu poate fi negata si nici unele (nu putine) violente.
    Imi vine in cap uciderea celor doi fii ai unui rabin al Bucurestiului chiar in fata tatalui lor (crima petrecuta, pare-mi-se, tot in 21-23 ianuarie 1941) si despre care am citit in Steinhardt, daca nu ma insel (in orice caz, relatarea era data cu nume si prenume, nu cred ca era facatura), dar imi vin in cap si unele povestiri ale bunicii mele materne, despre evrei scosi la marginea localitatii si batuti.
    Vreau sa spun ca insusirea si actualizarea unor valori reale cu radacini in Legiune, valori comunitare, crestine, eroice, nationale, nu poate fi credibila in lipsa unei obligatorii si concomitente recunoasteri si condamnari a ceea ce este de condamnat, concret, ferm, pentru a face dovada invatarii lectiei istoriei.

    RăspundețiȘtergere
  15. Continuare:
    Apoi, justificarea cu orice pret a unor atitudini antisemite, cautarea permanenta a unor vinovatii evreiesti, dincolo de nivelul la care s-ar putea critica conduita gresita/amendabila a oricarui alt stat decat Israelul, doar pentru a transfera frustrarea esecului politic al inceputului anilor '40 in anii nostri, nu poate duce la succes.
    Desi pozitionarea Legiunii fata de problema evreiasca poate fi explicata partial si nuantata in contextul social al epocii (si, in general, mai multe excese ale Legiunii ar trebui puse in tonul epocii, ceea ce nu trebuie sa insemne ca plasarea in context nu trebuie sa atraga recunoasterea ulterioara a greselii istorice, chiar daca ne plasam intr-un cadru relativ), nu trebuie sa omitem ca in prezent nu mai exista acel context social; fie vorba intre noi, in prezent, in Europa, musulmanii par a fi o problema mai mare decat o reprezentau evreii in 1930, astfel ca a cauta cu orice pret sa gasesti dusmanul in evrei si cand nu mai e cazul (ceea ce nu exclude atitudinea critica fata de Israel, dar in mod punctual, iar nu programatic si aprioric, atunci cand este cazul) este profund gresit.Prin cele de mai sus, exemplificativ, am aratat o greseala de atitudine a majoritatii (cunoscute de mine) a celor ce se revendica de la dreapta national-crestina sau de la Legiune ( nu va am in vedere pe dvs, din lectura catorva articole am inteles ca aveti o atitudine mult mai nuantata in chestiune si am credinta ca nuantele nu sunt pur declarative).
    Ca sa inchei prolixa si dezlanata mea postare, cred ca recuperarea legionarismului intr-o dreapta crestina de succes politic nu va reusi cat timp, ca sa folosesc imaginea comuna dar expresiva la care ati recurs si dvs in interviu, e bine sa cernem graul de neghina, dar, dupa experienta un pic nefericita in epoca a amestecului graului cu neghina, e bine ca publicului sa i se arate explicit nu doar graul, ci si neghina si aruncarea asumata a acesteia in cuptor.
    Va rog sa aveti in vedere buna mea credinta; scuzati cantitatea celor scrise si eventualele greseli de tastare sau de exprimare; la calitate oricum nu prea am ce sa imbunatatesc.

    RăspundețiȘtergere
  16. @ Liviuţă

    Am în vedere, cum spuneţi, buna dvs. credinţă şi cred că sînteţi pe o poziţie pertinentă (chiar dacă poate aş fi tentat să vă contrazic în unele detalii secundare). Buna credinţă e pînă la urmă secretul bunei înţelegeri. Despre problema legionară va mai veni vorba, mai ales în Antologia PC pe care am început-o, şi m-aş bucura să vă aflaţi măcar din cînd în cînd printre comentatori. Puteţi veni cu o percepţie a lucrurilor poate mai proaspătă decît a mea şi cu nuanţări care nu trebuie subestimate (căci pînă la urmă realitatea se compune din nuanţe, nu din culori - aşa cum cred cei ce gîndesc abstract şi rudimentar, crezînd că elementaritatea ar fi tot una cu fermitatea).

    RăspundețiȘtergere
  17. Mie nu imi este simpatic Codreanu, dar nu pot sa nu recunosc ca a avut maretia lui. Tot la fel, nu imi este simpatic Codrescu, dar nu pot sa nu recunosc ca le zice bine. Poate ca ar fi insa subiecte si mai de actualitate care sa fie puse in dezbatere...

    RăspundețiȘtergere
  18. Iei peste picior dar tot nazist esti.

    RăspundețiȘtergere
  19. Chiar daca aparent inutil,la randu-mi mărturisesc că am avut ocazia sa stau de vorba nu de putine ori cu cativa romani (legionari fara sfiala de a se defini asa!) din generaţia interbelică (mare parte dintre ei aflandu-se in exil).
    Inca nu mi-a fost dat pana acum sa cunosc romani apartinind generatiilor ulterioare care sa traiasca in cotidian permanent raportandu-se la valorile fundamentale ale neamului si ortodoxiei.
    I-am simtit din prima clipa claditi din alt aluat...de croiala inutil sa mai precizez!

    Pe cei ce au plecat dintre noi (majoritatea lor) Dumnezeu sa-i ierte!
    Pe cei ce inca mai sunt cu noi va recomand cu toata dragostea sa-i cunoasteti...Ve-ti fi mai mult decit surprinsi!

    Va multumesc pentru cele scrise!

    RăspundețiȘtergere
  20. @ Che Guevara

    Cum mai e vremea pe la voi pe la Tel-Aviv? Dacă plouă, cu ce mai plouă? Pe la România verdele s-a cam uscat (dar numai până la primăvară) şi punem şi noi de-un must şi de-o pastramă. Te bagi?

    RăspundețiȘtergere
  21. Cand o sa scrieti un material mai amplu despre Horia Sima? Ar fi interesant, pentru mine cel putin, sa aflu cum l-ati perceput. Desi mi-am facut o mica idee din ce am gasit pana acum...

    RăspundețiȘtergere
  22. Mărturisesc că mie unuia Horia Sima e un personaj care n-a reuşit să-mi trezească interesul.
    Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească.

    RăspundețiȘtergere
  23. Nu cred ca exista comparatie intre Codreanu si Sima. De altfel Sima recunostea ca el nu era de nivelul lui Codreanu ca personalitate. Este diferenta intre un vizionar si un simplu aventurier politic.

    RăspundețiȘtergere
  24. Va multumesc pentru raspuns.
    In ceea ce priveste invitatia dvs de a comenta din cand in cand, marturisesc ca sunt mai mult in pozitia de a "afla" decat in aceea de a "comenta" pe subiectele cu pricina.
    De asemenea, acolo unde sunt in total acord cu un articol, de regula nu prea comentez (mai degraba cand am ceva de criticat).
    Apoi, daca ceva ma "arde" intr-atat incat am decis sa trimit comentariul acela interminabil (si cu unele exprimari cam nereusite (la o a doua lectura), e mai degraba sentimentul urgenţei coagulării intr-o maniera mai organizata politic si mai "adusa la problemele zilei"
    a dreptei crestine la care va referiti si dvs, asa ca pe aceasta problema si, in mod necesar, pe problema unor intrebari legate de trecutul mai putin luminos al Legiunii (demers "sanitar", necesar tocmai pentru separarea graului de neghina si pentru a crea premisele unei posibile legitimari a revendicarii unei drepte actuale de la unele idei ale dreptei interbelice, care trebuie salvgardate si salvate de la riscul ingroparii lor de catre contemporaneitate impreuna cu, din pacate, poate mai putinele dar mai vizibilele pacate ale aceleiasi drepte).
    Atata doar, ca la o mica analiza asupra celor ce as vrea sa transmit, imi dau seama ca imi trebuie timp pentru a structura si redacta niste comentarii cu un minim de substanta, iar aceasta o voi putea face cu adevarat rar, adica atunci cand baieteii mei sunt plecati pe la bunica lor (ceea ce, incepand de azi si pana peste vreo luna si jumatate nu se va prea intapla).
    Desi voi fi o prezenta rara, fiti sigur ca urmaresc blogul.

    RăspundețiȘtergere
  25. Cătălin Mareş20/9/12 3:28 p.m.

    Iată o poziţie "oficială" care poate fi pusă în legătură cu subiectul dezbătut aici: http://www.evz.ro/detalii/stiri/De-ce-legionarii-nu-vor-primi-daune-morale-pentru-suferinele-din-nchisorile-comuniste-1001559.html

    RăspundețiȘtergere