ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XXV)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

 Jurnalul lui M. Sebastian (ed. 1996)

1997

DOAR O VORBĂ  

SĂ-ŢI MAI SPUN...

Politruci de modă nouă

De luni de zile, cu un entuziasm mai mult sau mai puţin sincer, dar care a depăşit demult limitele oricărei decenţe intelectuale, presa culturală şi literară din România nu mai pridideşte să exalte Jurnalul perfect mediocru al scriitorului român de origine evreiască Mihail Sebastian (1907-1945), editat anul trecut la Humanitas.

E incontestabil astăzi că Mihail Sebastian a fost un dramaturg şi un romancier notabil (chiar dacă un George Călinescu, bunăoară, nu se sfia să-i pună făţiş la îndoială “talentul artistic”) şi că trăirea tragică, în plan psihologic, a condiţiei sale de evreu reprezintă un caz interesant şi pe alocuri mişcător chiar şi pentru o percepţie străină mediilor evreieşti. Nu-i mai puţin adevărat, pe de altă parte, că, aşa cum istoria literară l-a şi tratat pînă deunăzi, el a rămas în umbra marilor scriitori şi oameni de cultură ai generaţiei interbelice.

De unde, atunci, această recentă vîlvă în jurul jurnalului şi personalităţii sale? Sînt oare de găsit în acest document inedit (cel puţin pentru publicul larg) mari revelaţii estetice, vreo filosofie sui generis sau măcar nişte dezvăluiri senzaţionale de fapte obiective din culisele epocii? Nimic din toate acestea. Doar povestea unui suflet chinuit de propriile complexe, de o subiectivitate în mod fatal tendenţioasă, cerşind înţelegerea poziţiei sale, dar neînţelegător el însuşi al poziţiilor altora... Cartea în sine merita cîteva recenzii oneste şi atît. În ultimă instanţă, ea nu aduce vreun plus valoric operei, nici nu schimbă imaginea omului (aşa cum se conturase în De două mii de ani şi în Cum am devenit huligan).

Este evident că miza cărţii, în intenţia celor ce au editat-o şi au mediatizat-o atît de zgomotos, a fost una strict ideologică. Victimizarea exagerată a lui M. Sebastian ţine de victimizarea astăzi generală a evreilor, în limbajul de lemn al stîngismului democratic mondialist. În acelaşi timp, pornind de la cazul Sebastian, s-a urmărit rechizitoriul ideologic al dreptei româneşti interbelice, dar şi al temeiurilor culturii tradiţionale. Nu în ultimul rînd, s-a căutat, dîndu-se credit necondiţionat unor observaţii strict personale, compromiterea unor figuri influente din istoria culturii româneşti (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran etc.), atacate astăzi aproape sistematic, în ţară şi în străinătate, de obicei de publicişti inchizitoriali de origine evreiască.

O bună parte din intelectualitatea noastră s-a lăsat prinsă în acest joc, ba chiar a căutat să răspundă cu exces de zel noii “linii” ideologice. Acest servilism ideologic – amintindu-l, chiar dacă pe o altă melodie, pe cel al comunismului de ieri – a ajuns la acorduri de-a dreptul îngreţoşătoare (“Sebastian, mon frère”, “Martiriul lui Sebastian” şi altele asemenea), ceea ce dovedeşte că pe urmele vechilor politruci n-au întîrziat să apară politrucii de modă nouă. Aşa cum Partidul Comunist impunea adularea deşănţată a unor “personalităţi” pretins legitimante pentru statutul său istoric sau ideologic, tot aşa astăzi plutocraţia mondială forţează o nouă “grilă” de valori politice şi spirituale, ale cărei instrumente propagandistice sînt intelectualii oportunişti sau doar derutaţi. În absolut, între un proletcultist mitizîndu-l la comandă pe Vasile Roaită şi un eurocultist mitizîndu-l la sugestie pe Mihail Sebastian nu e nici o diferenţă morală. Şi e simptomatic că, la meridian românesc, “duşmanii” sînt aceiaşi pentru comunismul de ieri şi pentru comunitarismul de azi: Nae Ionescu, Mircea Eliade, “legionarii”... – tot ce poate fi pus în legătură cu dreapta, cu creştinismul, cu tradiţia...

De unde se vede că, într-o anume privinţă, n-am făcut decît să cădem din lac în puţ, conservîndu-ne comportamentul slugarnic şi mimetic, de avortoni ai propriei tradiţii istorice şi spirituale.

Adolf  VASILESCU

* Adolf Vasilescu, “Politruci de modă nouă”, în Puncte cardinale, anul VII, nr. 7/79, iulie 1997, p. 14 (rubrica “Pulsul vremii”, cu supratitlul general “Doar o vorbă să-ţi mai spun…”).

George Pruteanu (1947-2008)

Răspuns d-lui George Pruteanu

la articolul “Martiriul lui Sebastian”

La Editura Humanitas a apărut anul trecut Jurnal: 1934-1945 de Mihail Sebastian. L-am reîntîlnit astfel pe scriitorul evreu talentat, cu un stil cuceritor, faţă de care aveam o veche simpatie, de pe vremea cînd scria la Cuvîntul lui Nae Ionescu nişte foiletoane excelente.

Îmi amintesc de un text intitulat “Vin recruţii”, care mi-a plăcut atît de mult încît l-am cumpărat în 7-8 numere, pe care le-am trimis apoi unor prieteni de-ai mei, temîndu-mă ca nu cumva să-l scape.

Am aflat mai tîrziu, cu mare regret, de moartea lui prematură, la 37 de ani, în urma unui accident...

Auzind, după o jumătate de secol, de apariţia Jurnalului, ardeam de curiozitatea de a-l citi, cu atît mai mult cu cît, în luna februarie 1997, apăruse în Dilema şi articolul d-lui senator George Pruteanu, “Martiriul lui Sebastian”. Mă întrebam, în sinea mea, ce şi cît va fi suferit bietul om, despre a cărui biografie eu nu ştiam mai nimic...

Mi-am procurat Jurnalul şi l-am citit pe nerăsuflate. Am regăsit savoarea stilului pe care-l admirasem odinioară, am aflat multe despre viaţa scriitorului între 1934–1945, dar de “martiriu”, nici urmă... Ba dimpotrivă! În toată această perioadă el fusese mai degrabă unul dintre răsfăţaţii societăţii mondene româneşti, cu unele restricţii, ce-i drept, în lunile guvernării antonesciano-legionare şi în anii războiului. Dar o efectivă “asuprire” a lui nu se vede de nicăieri.

În ce a constat atunci “martiriul”?

A fost arestat Sebastian măcar o săptămînă? NU.

A fost bătut sau jefuit de cineva? NU.

I s-a interzis să scrie şi să publice? NU.

A trăit teroarea războiului pe front? NU.

Atunci, care e “martiriul”?! Vezi Doamne, el îl iubea pe Nae Ionescu, în casa căruia era primit, de altfel, ca un prieten preţios, alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Ionel Teodoreanu şi atîţia alţii; or, toţi aceştia erau orientaţi spre “dreapta”, de unde vedeau atunci salvarea patriei lor de ameninţarea bolşevică, în vreme ce el era orientat spre “stînga”, de unde vedea salvarea evreilor tocmai prin triumful comunismului. Ei bine, această deosebire de vederi îi producea lui Sebastian o suferinţă “atroce”, ne spune d-l Pruteanu. El, Sebastian, nu putea să nu-i iubească, iar ei, nerecunoscătorii, să fie de orientare naţionalistă?!

Ce voia, mă rog, Sebastian? Ca toţi prietenii lui români şi naţionalişti să renunţe la poziţiile lor, dar el să rămînă neclintit pe poziţiile sale evreieşti! Curioasă pretenţie! Şi fiindcă prietenii lui nu i-au satisfăcut-o, el vedea în asta “o zonă de abrutizare a lor”!

Pentru d-l Pruteanu, poziţia lui Sebastian era justificată şi deci aprobată; d-l Pruteanu se miră numai de “cît de mare era zona de abrutizare” a prietenilor români! Şi se întreabă retoric: “Cine mai era lucid atunci?”...

“Abrutizare” şi “lipsă de luciditate”? Îmi permit, ca unul ce am trăit epoca, să fiu de altă părere, d-le Pruteanu. Acei tineri români de dreapta, cărora nu le lipsea nici inteligenţa, nici cultura, nici rafinamentul şi nici luciditatea (cum o atestă scrierile lor şi numeroase mărturii ale altor contemporani, nu neapărat de origine evreiască!), s-au numărat printre puţinii care au luat o poziţie justă faţă de evenimentele politice de la noi şi din lume, aşa cum se desfăşurau ele atunci. Ei au fost conştienţi tot timpul de primejdia bolşevizării, ce s-a făcut ulterior tocmai cu aportul masiv al unor “prieteni” de originea etnică a lui Mihail Sebastian...

Jurnalul cu pricina i-a dat prilejul d-lui Pruteanu să atace “dreapta” românească de atunci, însă cu o incredibilă lipsă de pricepere şi de obiectivitate. Nu ne miră, în aceste condiţii, că d-l Pruteanu are numai elogii pentru Sebastian şi nici un singur cuvînt de critică faţă de unele aprecieri pline de cinism – iar uneori chiar injurii – la adresa românilor. Iată cîteva pasaje din Jurnal care ilustrează cît de mult ne iubea cel care simţea ca pe un “martiriu” pretinsa noastră neiubire:

“Vineri, 15 ianuarie 1937, Bucureşti [...]. Au murit Moţa şi Vasile Marin în Spania. Mi-e greu să vorbesc cu Mircea despre asta. Simt că este în doliu. În ce mă priveşte, mă gîndesc cu tristeţe la întîmplarea aceasta. Este în tabăra lor mai multă orbire decît farsă, şi poate mai multă bunăcredinţă decît impostură. Dar atunci cum se poate, prin ce aberaţie, să nu-şi dea seama de oribila lor eroare, de sălbatica lor eroare?” (p. 103). “Eroarea” aceasta “oribilă” şi “sălbatică” consta în faptul că îşi iubeau ţara pînă la sacrificiu! Dar oare faptul că un evreu ţine la evreitatea lui… e tot o “oribilă eroare”?

“Vineri, 1 septembrie, 1944. Nedumerire, frică, îndoială. Soldaţi care violează femei. Soldaţi ruşi care opresc maşini în stradă, dau jos pe şofer şi pasageri, se urcă la volan şi dispar. Magazine prădate. [...] Nu pot lua prea în tragic toate astea. Nu e drept ca România să scape prea uşor. Bucureştiul ăsta îmbelşugat, nepăsător, e o sfidare pentru o armată care vine dintr-o ţară pustiită”. Auzi, “martirul”, cît iubea România şi Bucureştiul!

Şi încă: “Vineri, 8 septembrie 1944 [...]. Soldaţii ăştia ruşi, care trec pe străzile Bucureştiului cu zîmbetul lor de copil şi bădărănia lor cordială, sînt nişte îngeri. De unde au puterea să nu ucidă, să nu prade, să nu prefacă în scrum oraşul ăsta în care locuiesc mamele, nevestele, surorile, amantele celor ce au asasinat, incendiat şi nimicit propria lor ţară?!” (p. 561 şi urm.).

Am să răspund eu, deşi o asemenea întrebare nu prea e demnă de un răspuns: Pentru că eram într-un armistiţiu cu ei, iar Bucureştiul nu-l cuceriseră prin luptă, ci intraseră în el pentru că eram de-acum aliaţi cu ei împotriva nemţilor. Dar, cu toate acestea, chiar n-au ucis, n-au violat, n-au jefuit?! “Îngeri”, de! Numai noi n-o ştiam...

Şi mai departe: “Luni, 2 octombrie 1944. Nimic nou pe fronturi, nimic nou în politica internă. Rezistenţa Germaniei disperată, dar fermă încă. Iar aici, la noi, vechiul stat reacţionar românesc opune o rezistenţă obtuză, tenace... Totul se va duce dracului: şi nemţii pe fronturi, şi legionarii în interior. Între timp, puţin dezgust pentru eterna Românie, în care nimic nu se mai schimbă” (p. 567).

Sebastian se dezgusta pentru că România nu se comuniza mai repede!

Cînd constat atîta ură la acest scriitor atît de înzestrat, consider că Dumnezeu l-a iubit cînd, printr-un accident, l-a luat de pe pămînt, ca nu cumva, prin influenţa lui nesăbuită, să mai fi săvîrşit cine ştie ce fărădelegi, mai ales că se pătrunsese serios de febra revoluţionară![1]

Pe cînd noi duceam un război greu, nu de cucerire, ci de recucerire a unor teritorii pierdute nu din cauza “dreptei” româneşti, ci a “stîngii” trădătoare, iar ostaşii noştri mureau cu miile pe front, Sebastian, “martirul”, petrecea cu artistele şi cu femeile frumoase din Bucureştiul pe care nu-l putea suferi... Se bucura de orice înfrîngere a nemţilor şi a românilor, pe cînd orice victorie a ruşilor îl umplea de plăcere. Uitase, “martirizat” cum era, că trăia totuşi în România şi că fusese scutit de front...

Dar iată ce mai scrie “martirul”: “... mi-a fost dat să nu mă pot bucura din plin de toată fericirea marilor întîmplări copleşitoare...”. Era vorba de doborîrea lui Antonescu şi de ocuparea României de către ruşi; fericirea lui era dărîmarea noastră!

Şi după toate acestea, d-l Pruteanu a putut să scrie despre “martiriul” metaforic al lui Sebastian, fără să spună un singur cuvînt despre martiriul efectiv al românilor, la al căror destin este chemat astăzi să vegheze! Laude nu merită, în optica d-lui Pruteanu, decît cel ce ne înjură şi ne scuipă în obraz!

Dar eu tot mai cred că d-l Pruteanu se va trezi totuşi cîndva la sentimente mai bune şi că inima lui înstrăinată va vibra măcar puţin şi la durerile poporului român, nu doar la durerile altora...

Pr. N[icolae]. GREBENEA

Piatra Neamţ, 25 mai 1997

[1] “După 23 august 1944, Mihail Sebastian se avîntă cu entuziasm în activitatea culturală revoluţionară. La 25 mai 1945 îl strivi însă un camion, tocmai atunci cînd se îndrepta spre Universitatea Liberă Muncitorească, unde urma să ţină nişte prelegeri...” (Ovid S, Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. III, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975, p. 93). [Nota Redacţiei]

* Pr. N. Grebenea, “Răspuns d-lui George Pruteanu la articolul «Martiriul lui Sebastian»”, în Puncte cardinale, anul VII, nr. 7/79, iulie 1997, p. 14 (rubrica “Pulsul vremii”, cu supratitlul general “Doar o vorbă să-ţi mai spun…”).

Necrologul părintelui Nicolae Grebenea (1905-2006)

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) - “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) - Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) - “Mircea Eliade - «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) - “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) - “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) - “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) - “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) - “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) - “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) - “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) - “Apelul unui licean către «oastea naţionalist㻓 (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) - “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) - “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) - “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) - “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) - “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) - “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) - “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) - “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) - “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) - “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) - “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) - “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»“ (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) - “Iarba verde de acasă…” (1997)